SINGUR PE
PĂMÂNT
Adio,
Sava!
Singur am
venit și singur voi pleca. Așa s-a întâmplat, așa se întâmplă. Ne întâlnim, ne
însoțim o vreme, apoi ne despărțim, fiecare mergând mai departe spre propria
împlinire, până când, într-o zi, drumul nostru se termină.
Mi-aduc
aminte când s-au pus primele neoane pe stâlpii din Ciudanovița. Era o lumină
albă, puternică, peste tot. Apoi au venit economiile de curent și neoanele s-au
rărit. Noi vindeam atunci Austriei, iar astăzi cumpărăm de la austrieci, în
euro.
Dacă m-aș
trezi astăzi în imaginea acelei Ciudanovițe cufundate în întuneric, aș pleca
să-mi caut colegii și colegele prin noapte.
Mi-e atât de
dor de copilărie și de acele timpuri!
Să lași o
localitate, oricare ar fi ea, să dispară încet, înghițită de natură, este,
într-un fel, condamnarea la moarte a unui vis. Pentru că un loc nu înseamnă
numai case, străzi și stâlpi de lumină. Înseamnă oameni, râsete, pași, povești,
iubiri, certuri, copilării. Înseamnă memoria noastră.
De când omul
a inventat bomba atomică, viitorul lui a căpătat și umbra propriei distrugeri.
De atunci, undeva în subconștientul nostru, trăiește și întrebarea: cât timp
mai avem?
Poate de
aceea lumea pare uneori atât de grăbită și tinerii atât de dezorientați. Le-am
dat tehnologie, dar le-am lăsat prea puțin spațiu pentru vis. Le-am construit
orașe, dar le-am rărit orizontul.
Eu însă cred
că omului îi este dat să crească într-o infinitate divină.
TREZIȚI-VĂ!
Strig la
gard.
Și poate că
gardul nu-mi răspunde pentru că, de fapt, nu el trebuie să răspundă.
Trebuie să
răspundem noi.
..............
S-a dus
și Sava...
Pe 31
ianuarie 2020 a murit, într-un spital din Oradea, colegul nostru de clasă și de
viață, Albu Sava, având la căpătâi pe fiica sa, Alexandra.
Sava era cel
mai mare dintre noi ca statură, cel mai curajos și, probabil, cel mai tare la
lupte și la pescuit. Dar avea și alte talente, despre care nu vorbeai la prima
întâlnire.
Știa să
gătească.
Talentul
acesta îl furase de la mama lui, care făcea niște mâncăruri de îți lăsa gura
apă, îți trăsneau dinții în gură și ți se topeau buzele când veneau jumerile de
porc, iarna, la tăiatul și gătitul porcilor în ajunul Crăciunului.
Tatăl lui
Sava era și el un om descurcăreț și diplomat în relațiile cu românii din
conducerea exploatării miniere. Erau sârbi și aveau neamuri în Iugoslavia lui
Tito, ceea ce le permitea, în acei ani, să aibă pașaport și viză de mic trafic.
Asta îl punea în relații bune și cu inginerii și maiștrii de la suprafață.
Lucra ca
vagonetar și semnalist la gura puțului și era astfel în relații bune și cu
echipele de electromecanici care, atunci când ieșeau din adâncurile minei,
voiau să ajungă printre primii la baie, la cantină și apoi la restaurant, unde,
inevitabil, se întâlnea toată mina după șut.
Din această
rețea de prietenii și recunoștințe s-a născut și celebrul Tank, sania
lui Sava și a fratelui său mai mic Jarco, cu care făceau mare vâlvă iarna pe
pârtiile dintre blocurile Ciudanoviței.
Tot de la
Sava am avut și primul meu aparat de fotografiat, un Pionier, care
folosea film de 65 mm neperforat.
Pentru mine,
aparatul acela a fost mai mult decât un aparat.
A fost o
ușă.
Ne scutea de
cumpărarea unui aparat de mărit pentru copierea negativului pe hârtie. Puneam
filmul direct pe hârtia fotografică, între două geamuri, și aprindeam becul din
cameră pentru câteva secunde. Acolo era întunericul cel mai mare din casă. Număram:
Unu... doi... trei... Apoi scoteam hârtia la lumina becului roșu. Aveam
un bec obișnuit îmbrăcat în celofan roșu. Puneam hârtia în tava cu revelator și
o legănam ușor cu un cârlig de rufe până când, încet-încet, începea să apară
imaginea. Ce minune!
Stăteam cu
ochii pe ea și așteptam momentul în care chipurile și casele începeau să iasă
din întuneric. Când mi se părea că imaginea era suficient de clară și
contrastul bun, o mutam în tava cu apă, unde o spălam de revelator, apoi o
treceam în fixator pentru un minut. După aceea venea spălarea finală. Și, în
sfârșit, lumina.
O admiram, o
spălam bine și o puneam la uscat, întinsă pe sârmă, precum rufele. Așa am
învățat eu să scot oamenii din întuneric. Poate că de aceea am rămas și astăzi
cu fotografia, filmul și scrisul.
.................
Era o onoare
să fii acceptat în gașca fraților Albu și să ai loc pe frumoasa și lunga sanie
numită Tank, pe care încăpeau zece persoane și cu care câștigam aproape
toate întrecerile de pe pârtie. Era grea și prindea o viteză nebună la vale.
Era aproape de neînvins.
Au mai
încercat și alții să vină cu sănii noi, special construite, dar erau pentru
maximum două persoane. Echipa de mecanici construise Tank-ul ca semn de
recunoștință pentru serviciile tatălui lui Sava.
Nea Albu era
un om de statură mijlocie și grăsuț. Când dormea în pat cu soția lui, aproape
că nu se mai vedea după ea.
Odată a
venit un vecin la ei și a întrebat:
- Unde-i
Albu, doamna?
- Nu-i
acasă. Da' care-i problema?
- Să vină
mâine la schimbul doi.
- Bine!
Și atunci
apare capul lui Nea Albu de după doamna Albu. Am început toți să râdem. Era
atât de mic, încât se putea ascunde după mama lui Sava.
.................
Eram buni la
fotbal, la bătăi și la furat de struguri, dar eram ultimii în clasă. Și era
aproape normal. Nu mai era timp de carte dacă noi eram toată ziua pe dealuri.
Noroc cu
domnul Sperlea, directorul școlii, care, după câte o bătaie bună și câteva
mustrări, ne mai trecea clasa.
Am
cutreierat vara toate văile și dealurile dintre Ciudanovița, Reșița, Anina,
Oravița, Gârliște și Ticvani, ca să ne scăldăm în Caraș și să prindem pește cu
nea Iepure și nea Chișe, cu Molotovul. Ce copilărie!
Astăzi, când
mă uit în urmă, îmi dau seama că toate acele năzbâtii nu ne-au stricat viața. Dimpotrivă.
Ne-au construit-o.
Din băieții
aceia gălăgioși, care alergau pe dealuri și coborau cu Tank-ul până aproape de
moarte, au ieșit oameni mari, cu familii, copii și povești.
Sava a fost
și unul dintre oamenii care m-au împins mai departe pe drumul meu. El m-a
introdus la scriitorul și cineastul Vasile Bogdan, de la TVR Timișoara,
și astfel s-au legat emisiuni, texte și amintiri frumoase despre plaiul
bănățean și despre cel australian, unde locuiesc astăzi. Am iubit locul natal
până la sfârșit.
Poate că
aceasta a fost una dintre marile noastre legături. Iubirea pentru copilărie. Iubirea
pentru oamenii de acasă. Iubirea pentru locul în care am învățat să fim oameni.
Și poate că tocmai această iubire a fost liantul fericirii familiilor noastre.
Acum, că
Sava a plecat și el, am rămas cu toții puțin mai săraci. Mai săraci în oameni. Mai
săraci în povești. Mai săraci în identitatea aceea pe care numai cei care au
trăit împreună copilăria o pot certifica. Pentru că există lucruri pe care
niciun document nu le poate dovedi. Numai memoria. Iar Sava era unul dintre
martorii memoriei mele.
Ciudanovița
este cel mai frumos loc de pe pământ!
Poate pentru
că acolo am fost tineri. Poate pentru că acolo au rămas cei care nu mai sunt. Poate
pentru că acolo, într-un fel, încă mai suntem și noi.
........................
Ultima mea
convorbire cu Sava am avut-o pe 25 ianuarie, pe Skype.
Îmi dăduse
nota BENE - acel „OK” al nostru, acea aprobare simplă, aproape americană
- pentru eseul meu „Jucăria 2”. Nu știam atunci că aceea avea să fie
ultima noastră conversație. Viața nu ne anunță niciodată care este ultima
întâlnire. Nu ne spune: „Uită-te bine. Acesta este ultimul salut.” Pur și
simplu închide ușa. Și rămânem în partea cealaltă, cu mâna încă pe clanță.
De aceea,
Sava, dacă undeva există o Ciudanoviță dincolo de întunericul acestei lumi,
poate că acolo sunt din nou aprinse neoanele. Poate că Tank-ul este pregătit pe
pârtie. Poate că nea Iepure și nea Chișe au plecat deja la pescuit. Poate că
undeva, într-o cameră întunecată, cineva numără: Unu... doi... trei... Și
aprinde lumina. Iar noi ieșim din nou din întuneric, tineri, gălăgioși și fără
nicio grijă.
Dormi în
pace, fratele meu, Albu Sava.
Ne vom
întâlni din nou.
Love you!
Ben
Todică
COMENTARII:
LB
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu