„Spre cer, continuări ale adâncurilor”
Dorina
Măgărin
2/10/2026
Iubitorii de poezie
religioasă au fost invitați marți, 29 septembrie 2026, de la ora 16:30, la o
altă întâlnire de suflet organizată de Cenaclul Respiro, coordonat de doamna
extraordinară, Prof. univ. Viorica Bălteanu, în Aula Festivă a Bibliotecii Centrale Universitare „Eugen
Todoran” din Timișoara.
Evenimentul a fost
dedicat creației lirice a poetului Dan Dumitru Gîrjoabă, iar cei care au
analizat universul poetic au fost : criticul literar Adrian Dinu Rachieru,
Alexandra Dogaru - ALDO și Dorina Măgărin.
Poezia religioasă este una dintre cele mai vechi forme
de expresie poetică, exprimând sentimentele religioase și filosofice ale
omului, de la devoțiunea divină la reflecția existențială. Acoperă un spectru
larg, de la imnografia bizantină („kontakion”, „canon”) până la creația greacă
modernă, unde elementul religios se îmbină cu explorarea literară.
Poezia religioasă a suferit numeroase transformări. În timpurile moderne,
elementul religios este adesea întruchipat într-un mod mai personal sau
existențial, îndepărtându-se de forma didactică tradițională.
Are dreptate Hannah Arendt când ne asigură că nu ateismul secolului al
XVIII-lea și nici materialismul secolului al XIX-lea au subminat credința
creștină, ci mai degrabă grija plină de îndoieli pentru mântuire a unor oameni
cu adevărat religioși precum Pascal sau Kierkegaard, pentru care conținutul și
promisiunea tradiționale ale creștinismului deveniseră ceva „irațional”?
Suntem oare justificați de „imperialismul” tandru, așa cum îl înțeleg mulți, să
fim conduși la concluzia (inversă) că poezia și arta în general, de la
începutul secolului al XX-lea, așa cum își propun să caute sensul într-o lume a
dezordinii și schimbării, să creeze o spiritualitate fără Dumnezeu sau
transcendentală, cum a spus-o Karen Armstrong, constituie o căutare divină
autentică, chinuitoare, creativă, originală, chiar în momentul în care o neagă?
Elementul divin nu se epuizează cu siguranță în contextele sale creștine și,
mai general, religioase sau morale. Totuși, trebuie să începem de undeva. Care
este natura și sursa puterii creative a artistului? Despre ce se ocupă opera
sa? În lucrarea lui Monroe C. Beardsley, „Istoria teoriilor estetice”,
descoperim că, încă de la Homer, a existat tentația de a identifica poetul cu
văzătorul sau profetul, deoarece o putere magică inexplicabilă face ca vorbele
lor să evoce emoții.
Poeții exprimă adevăruri profunde și ascunse, în timp ce poezia implică ceva
supranatural. Teologia greacă ne face să înțelegem că zeii au inventat poezia
și muzica pentru propriul lor amuzament și apoi le-au predat oamenilor prin
intermediul unor spirite alese. Parmenide și Pindar considerau talentul și
inspirația drept daruri ale zeilor, în timp ce Platon vorbește despre „daemon”
și „manie” (nebunie) și ridică problema paralelismului dintre artist (creator)
și creatorul divin în universul platonician cu trei etaje: intelectul (lumea
arhetipurilor, a ideilor), senzația (natura, ca imagine a inteligibilului) și
arta (ca imitație a naturii). Zeii au creat lumea din dragoste pentru lucruri
foarte frumoase, în timp ce dragostea (erosul) a inventat artele.
Longinus în „Despre înălțimi” definește nobila pasiune din poezie ca fiind
suflarea divină a lui Phoebus. În gândirea patristică medievală, literatura
este uneori caracterizată ca o nebunie în ochii lui Dumnezeu (Tertulian) și
alteori apreciată din motive educaționale (Origene, Clement din Alexandria,
Vasile cel Mare). Augustin consideră că experiența estetică, în forma sa cea
mai înaltă, duce la înțelepciunea religioasă. Părinții greci, precum Grigore de
Nazianz și Ioan Damaschinul au fost ei înșiși poeți. Conform metodei
hermeneutice alegorice, fiecare operă literară este un fel de simbol cu o
semnificație spirituală. Pentru Bonaventura, întreaga lume este ca o oglindă
care strălucește cu strălucirea înțelepciunii divine, o viziune pe care o reîntâlnim
în idealism și romantism. Cei cu adevărat înțelepți, interpretând frumusețea
creațiilor, privesc către dătătorul frumuseții, Dumnezeu, potrivit lui Chiril
al Alexandriei.
William Blake vorbește despre imaginație ca despre viziunea divină, puterea
care îl face pe poet. Pentru Novalis și Victor Hugo, poetul este preot, în timp
ce pentru Goethe este uns de Dumnezeu. Potrivit lui Shelley, poetul este
legislator și profet, în timp ce pentru Emerson, adevăratul și singurul om
înțelept.
Sainte-Beuve vorbește despre monahismul estetic, în timp ce Theophile Gautier,
despre doctrina artă-pentru-artă, îi compătimește pe oamenii care preferă
morile în locul bisericilor, hrana pentru trup în locul hranei pentru suflet.
„Dacă am crede în Dumnezeu”... este pasiune umană.
Poetul Dan D. Gîrjoabă suferă
în încercarea de a întâlni omul, de a întâlni iubirea, de a-l întâlni pe
Dumnezeu.
Sándor Márai afirma în „Cartea plantelor” : „Să aștepți, cu răbdarea unui înger și a unui sfânt, până
când lucrurile - oamenii, ideile, situațiile - îți vor aparține. Să nu faci
nici un pas spre ei, nici măcar o mișcare, ca să le grăbești apropierea. Pentru
că anumiți oameni, idei, situații, care aparțin vieții tale, caracterului tău,
destinului tău lumesc și spiritual, se îndreaptă permanent spre tine… Așteaptă,
cu mare putere, cu atenție, cu tot destinul și viața.”
Iată că Dan D. Gîrjoabă a
așteptat „cu
răbdarea unui înger și a unui sfânt”, dovedindu-ne că este consecvent, iubește frumosul,
iubește poezia și după o muncă pasionată, ne propune „perigeza” prin galeria lirismului său. Dar să pășim cu grijă
căci abordarea vizionară a volumului „Anastasis”, simbolistica, o diferențiază de celelalte: „Zidim
din așteptare/ un templu. / Răbdarea nu e pasivitate,/ este o tensiune maximă a
speranței/ care refuză să se lase înfrântă/ de evidența eșecului aparent.” (Răbdarea
subliminală).
În „Anastasis”
- care
simbolizează victoria asupra morții și eliberarea sufletelor – găsim ecouri ale
esteticii lui Cassirer privind religia ca formă simbolică în care descoperim nu
realitatea supremă, ci propria noastră putere umană: „Fiecare
pas/ spre altarul lăuntric/ e o lepădare de accesorii inutile” (Pelerinajul
spre sine) sau „Omul.../Un rege cu coroană de spini/ care ne arată/că
adevărata putere stă în capacitatea/ de a absorbi răul fără a-l returna” (Ecce
Homo: icoana durerii) și „Lupta dintre «eu vreau» și «Tu vrei»./ O sudoare
rubinie ce spală pământul/ de mândria autonomiei” (Ghetsimani: agonia
voinței).
Poezia sa este
straniu de încântătoare prin puterea lingvistică și sunetul său miraculos, care
este în mare măsură independent de înțelegerea sau nu a conținutului. Astfel,
un „ecou ceresc” se ivește dintr-o poezie care își caută propria profunzime și
suferă, căutând, să înfățișeze esența naturii în curgerea ei eternă.
Timișoara, 30
septembrie
2026
Dorina
Măgărin
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu