Ben Todică - SNOP DIAFAN

 

SNOP DIAFAN

O caldă îmbrățișare literară

 

De ce să nu spun „bătrână și bătrân”, că-i mai îndemână în limba română? Și ce înseamnă „vesperal”? S-a uitat vesperal...

Adică, în ce fel s-a uitat? Ca viespea? Ca găina? Ca omul care, după o viață întreagă, se trezește într-o dimineață și descoperă că limba pe care credea că o știe mai are încă mii de camere în care n-a intrat niciodată?

Nu le știu chiar pe toate. Nu-s chiar atât de deștept, drept Dumnezeu... Mă pierd în vastul spațiu lingvistic. Și poate că tocmai aici începe povestea. Nu într-o carte, nu într-o bibliotecă, nu într-un dicționar, ci într-o nedumerire. Într-un cuvânt pe care nu-l înțelegi. Într-o vorbă pe care o auzi de la altul și care, dintr-odată, îți deschide o ușă. Apoi vine altă voce. Și alta. Și alta...

- „Distinsei Scriitoare, Poete și Ing. Melania Rusu Caragioiu...”

- „Mult stimate Domnule Scriitor coleg, Ioan Miclău...”

- „Ben, te regăsesc în glas, neschimbat, ca Muntele Omu...”

- „Ce versuri diafane! Lectură superbă... O caldă îmbrățișare!” Și dintr-odată, literatura nu mai stă închisă între două coperți. Iese în stradă. Intră în casă. Se așază pe o bancă. Se uită pe sub teii înfloriți. Merge până la Ciubăncuța. Trece prin Cluj. Ajunge la Ciudanovița. Trece oceanul. Și se întoarce.

Așa începe un snop. Nu-l vezi de la primul fir. Îl vezi abia când mâna a strâns destule fire ca să înțeleagă ce ținea, de fapt, în palmă. Unul vorbește despre poezie. Altul despre Dumnezeu. Altul despre Vica. Altul despre timp. Unul despre Vasilica și fluturii ei. Altul despre Marcel Proust. Altul despre Van Gogh. Altul despre Balzac. Altul despre România. Și, printre ei, cineva spune:

- Timpul ne focusează în ce facem.

Altul răspunde:

- Și ne cocoșează!

Și râdem.

Pentru că și râsul este o formă de supraviețuire. Iar limba română știe să râdă. Știe să plângă. Știe să se roage. Știe să se încurce. Știe să inventeze cuvinte când cele existente nu mai sunt suficiente.

Știe să spună „servus”, „dragule”, „frate în Duh”, „Bihorene, servus!” și, în aceeași clipă, să sară de la Eminescu la Proust, de la Proust la Vica, de la Vica la o vacă bălțată românească și de la vaca aceea la Dumnezeu.

Poate că aceasta este frumusețea ei.

Nu este întotdeauna disciplinată. Dar este vie. Iar ceea ce este viu nu merge întotdeauna în linie dreaptă. Memoria nici atât. Memoria sare. Se întoarce.

Uităm un cuvânt și ne amintim un om. Ne amintim un om și apare o stradă. Apare strada și vedem teii. Vedem teii și, dintr-odată, Vica. Apare Vica și apare România. Apare România și apare dorul. Iar dorul, dacă este suficient de vechi, începe să vorbească singur.

Poate de aceea apar aici atâtea glasuri. Ioan Miclău cu felul lui de a strânge în bibliotecă nu doar cărți, ci oameni. Melania cu admirația ei generoasă, care poate transforma un simplu gest într-o sărbătoare. Vasilica, cu fluturii ei din fântână și cu Simfonia timpului. Pavel, cu vorba lui directă. Vica, prezentă uneori chiar și atunci când nu spune nimic. Și eu...

Eu stau undeva între toate aceste voci, cu aparatul de filmat în mână, încercând să nu pierd cadrul.

Poate că asta am făcut toată viața.

Am încercat să nu pierd cadrul. O față. O stradă. Un tei. O voce. O mamă. O iubire. O țară. O lumină. Un cuvânt. Și poate că, până la urmă, scrisul nu este decât un alt aparat de filmat.

Numai că filmul nu mai este pe peliculă. Este în memorie. Iar memoria, spre deosebire de peliculă, nu știe să stea nemișcată. Ea respiră. Se amestecă. Deformează. Îndreaptă. Exagerează. Iartă.

Și, uneori, inventează adevărul pentru a putea păstra adevărul.

De aceea, aici, „vesperal” poate să semene cu o viespe, cu o găină sau cu cine știe ce mai inventează mintea omului.

Important este că un cuvânt ne-a făcut să ne oprim. Să întrebăm. Să râdem. Să căutăm. Și, căutând cuvântul, am găsit oamenii. Iar căutând oamenii, am găsit România.

Poate că acesta este adevăratul meu „snop diafan”. Nu o poveste perfectă. Nu o demonstrație. Nu o lecție. Ci o mână de fire diferite, strânse laolaltă. Unele subțiri. Altele tari. Unele aurii. Altele aproape rupte. Unele venite din Ardeal. Altele din Melbourne. Unele din poezie. Altele din film. Unele din rugăciune. Altele din râs.

Dar toate legate, undeva, de același fir nevăzut. Limba română.

Aici ne întâlnim. Aici ne recunoaștem. Aici ne putem contrazice fără să ne pierdem. Aici putem râde de noi înșine și, după o clipă, să ne îmbrățișăm.

Pentru că limba nu este numai ceea ce spunem. Este și ceea ce am fost. Este casa pe care am luat-o cu noi atunci când am plecat. Este strada pe care n-am mai călcat de zeci de ani, dar pe care o putem revedea cu ochii închiși. Este vocea mamei. Este glasul tatălui. Este clopotul. Este cântecul. Este rugăciunea. Este dorul. Este România care, uneori, nu mai încape în geografie și trebuie să încapă într-un cuvânt.

Iar dacă toate aceste voci s-au strâns aici, poate că nu întâmplător au făcut-o. Poate că fiecare a venit cu firul lui. Și eu doar le-am adunat. Ca pe spice. Ca pe amintiri. Ca pe oameni.

Și, când am strâns mâna în jurul lor, am descoperit că ceea ce țineam nu era un snop de cuvinte. Era o îmbrățișare. O caldă îmbrățișare literară.

Și poate că, până la urmă, asta este limba română: locul în care, după ce ne-am risipit prin lume, vocile noastre încă se pot întâlni.

- Ben Todică

(tablou literar propus de ChatGPT la ultimul episod din seria, MERE PADURETE de Pavel Ratundenu-Ferghete si Ben Todica)