Gellu
Naum - suprarealistul literaturii române
Mihai Caba
Art-emis
03
Octombrie 2026
„Poezia este incompatibilă cu cea mai
minimă îngrădire dogmatică. Imensul ei spaţiu demonstrează cât este de
insuficient tot ce este imaginat ca formă şi figură. Sensul ei este «sensul ce
trebuie relevat,.sensul miracolului necesar»” (Gellu
Naum).
În „Calendarul aniversărilor culturale 2026”,
tradiţie editorială a Bibliotecii Judeţene Mureş, numele lui Gellu Naum este
menţionat în cadrul manifestărilor culturale aferente lunii septembrie 2026 în
rândul personalităţilor româneşti omagiate, ca fiind eseist, poet, prozator,
traducător şi dramaturg român, considerat cel mai important reprezentant
român al curentului suprarealist şi ultimul dintre cei mai mari reprezentanţi
ai acetsuia pe plan european, de la a cărei trecere în veşnicie, din 29
septembrie 2001, se împlinesc, iată, 25 de ani. Născut la Bucureşti, la 1
august 1915, cu un an în urmă, la 1 august 2025, s-au împlinit 110 ani de la
naşterea sa. Cu această impresionantă „carte de vizită” şi în aceste „circumstanţe”
temporale ale Calendarului, din respect pentru cititori, merită să
încercăm, fie şi câtuşi de puţin, să stârnim şi să îndreptăm curiozitatea
acestora în direcţia propusă, cea a prezentării lui Gellu Naum (suprarealistul
literaturii române) la adevăratta sa receptare a actualităţii literare
româneşti.
Mai întâi de toate, se cuvine, ca introducere, să
întreprindem şi o succintă trecere în revistă a curentului suprarealist, ca
modalitate de expresie a literaturii. Astfel, „sursele” imbatabile ale
documentării efectuate, indică, fără echivoc, că apariţia curentului
suprarealist literar a apărut în Franţa anilor ´20 , fiind, în fapt: „o
mişcare de avangardă definită de poetul André Breton drept (automatism
pshic pur); acesta, respingând logica şi convenţiile raţionale, pune accent
pe explorarea subconştentuluii, a visului şi a imaginaţiei spontane pentru a
elibera spiritul uman.” Istoriceşte, utilizarea pentru prima dată a
suprarealismului în creaţia artistică s-a datorat, în 1916, lui Guillaume
Apolinaire in „Les
Mamelles de Tirésias” subintitulată „Dramă suprarealistă”, fiind o
producţie a curentului dadaist, manifestat „ca formî de protest
împotriva ororilor Primului Război Mondial şi a rigorilor burghrze prin
promovarea absurdului, ironiei şi convenţionalismului artei”. Între cele
două curente, în 1922, s-a produs „ruptura” de opinii, astfel că în 1924,
grupul suprarealist de la Paris, „format din André Breton, Louis Aragon, Philippe Soupault, Paul Éluard, Bernard
Peret ş.a.”, sub semnătura lui André Breton,
întocmeşte şi editează primul Manifest al suprarealismului, prin care
sunt făcute cunoscute reperele acestuia: „antitradiţionalism, protest
antiacademic, explorarea subconştirntului, deplină libertate de expresie,
înlăturarea activităţii de premeditare în actul creaţiei artistice (aşa
numitul automatism psihic pur, influenţat profund de psihanaliza
lui Sigmund Freud)”.
Chiar de la apariţia sa, curentul suprarealist framcez
s-a răspândit repede în numeroase ţări ale Europei, în cele două Americi,
cuprinzând, în afară de literatură. şi alte activităţi artistice, cu excelenţă
în pictură şi sculptură, dar şi în diferite forme artistice specifice, cum şi
în îideologiii politice aflate în schimbare. După cel de al doilea manifest al
suprarealismului, editat de A. Breton în 1929, prin care lămurea explicit „incidenţa
dialectică între vis şi acţiunea socială, între activitatea poetică,
psihanaliză şi actul revoluţionar”, suprarealismul a triumfat definitiv,
considerându-se singurul reprezentant al suprarealismului pur, la care au
aderat nume sonore ale epocii, între care: Louis Aragon. René Char, Luis Buñuel, Salvador Dalí.
Suprarealismul francez a avut un larg ecou şi în
literatura română evidenţiat într-o mişcare de avangardă a anilor 1928-1932, ai
cărei precursori au fost Urmuz şi Tristan Tzara „care au fundamentat
direcţia nonconformistă a suprarealismului românesc”, dar, potrivit
afirnâmaţiilor numeroşilor istorici şi critici literari, grupul suprarealist
românesc, cunoscut cu simbolul „S”, s-a constuit înaintea celui de Al
Doilea Război Mondial, în 1939, la întoarcerea din Franţa a lui Gellu Naum,
avându-i colaboratori pe pictorul Victor Brauner şi poeţii Gherasim Luca,
Ilarie Voronca şi Stephan Roll, „care au racordat cultura românească la
spiritul suprarealismului francez”. Astfel, închegat solid prin noii săi
adepţi, Paul Păun, Dolfi Trost, Virgil Teodorescu ş.a. şi bine îndrumat de
către Gellu Naum, în perioada de după sfârşitul războiului, prin anii
1944-1947, printr-o activitate intensă desfăşurată prin publicaţia „Alge”
şi prin numeroase manifeste colective , suprarealismul românesc a
provocat „o puternică reacţie în spaţiul cultural românesc”, dar şi în Europa,
determinându-l pe fondatorul francez André Breton să
afirme: „Centrul lumii (suprarealiste n.n.) s-a mutat la Bucureşti”.
Meritul era evident al lui Gellu Naum, apreciat, ulterior, ca „părinte al
suprarealismului românesc”.
Şi dacă tot am ajuns la stadiul aprecierilor, atunci
se cuvine să dau curs celor ce privesc personalitatea lui Gellu Naum, aşa cum
au fost acestea stipulate în „Istoria literaturii române” şi în viziunea unor
importanţi istorici şi critici literari. Din motivele „temporale” ale apariţiei
momumentalei „Istorii a literaturii române de la origini şi până în prezent”
a ilustrului istoric şi critic literar, George Călinescu, (Ed. Fundaţiilor
Regale, Bucureşti, 1941), debutul în literatură, din 1936, al lui Gellu Naum,
cu volumul „Drumeţul incendiar”, n-a mai încăput în viziunea autorului, în
„Opus magnum”, cum i se mai spune pe drept cuvânt şi astăzi acestei istorii.
Dintre suprarealişti n-a încăput decât poetul Urmuz, cu observaţia critică a „ideii
de transformare a doinei populare în folclor suprarealist”. Poate că i s-ar
fi cuvenit lui Gellu Naum şi o binevenită apreciere călinesciană în Addenda
posteditorială, cunoscută în 1980 la reeditarea Istoriei de către Iosif
Constantin Drăgan. Dar, din păcate, nu...
Până la urmă poetul suprarealist Gellu Naum avea să
fie aşezat la locul său binemeritat în următoarea Istorie literară,
respectiv, „Istoria critică a literaturii române. 5 secole de literatură”, Ed.
Paralela 45, 2008, întocmită de prestigiosul istoric şi critic literar Nicolae
Manolescu, considerat de acesta: „singurul nostru suprarealist adevărat,
fiind un caz paradoxal în literatura română, care a eliberat discursul său
liric de canoanele poeziei, transformând suprarealismul dintr-o simplă metodă
de avangardă într-un autentic mod de viaţă”. Pe Gellu Naum îl găsim cuprins
în „Istoria critică manolesciană la Secolul XX”, „Modernismul 1889-1947”,
„Avangarda. Politizarea literaturii”, între Geo Bogza şi Gherasim Luca,
fiindu-i rezervate analizei critice a operei sale un număr de 4 pagini (805 -
809), din care extragem succint: „Gellu Naum a fost singurul care a asimilat
cu adevărat și pe termen lung spiritul suprarealist, transpunând dicteul
automat și fantasticul într-o viziune profund coerentă și personală. (...) Gellu
Naum a reușit să iasă din tiparele poeziei tradiționale, eliberând cuvântul și
devenind o figură tutelară a poeziei românești moderne”. De altfel, pe
întreg parcursul operei lui Gellu Naum, Nicolae Manolescu şi-a exprimat
numeroase aprecieri critice, precum cele referitoare la apariţia din 1968 a
volumului „Athanor”: „Prefacerea lui Gellu Naum în versurile mai noi
din Athanor este aproape extraordinară. Dacă și alți avangardiști au
reușit să se schimbe, nici unul n-a reușit atât de bine. Și fiindcă termeni ca
prefacere, schimbare, nu sunt destul de subtili, să căutăm a ne lămuri și
altfel ideea. În ciclurile inedite din Athanor, găsim un Gellu Naum care
se folosește pozitiv de rezultatele unei experiențe, calificată «integral
negativă» cum a fost avangardismul nostru“.
După Nicolae Manolescu, următoarea „voce” distinctă
şi autorizată a criticii literare româneşti, este., fără îndoială, cea a
regretatului academician, Eugen Ioan Simion, fostul remarcabil filolog,
diriguitor al înaltului for academic românesc, şi domnia sa fiind autorul unei
cuprinzătoare Istorii analitice a literaturii contemporame româneşti,
editată în 4 volume în perioada 1974-1989, sub titlul de: „Scriitori români
de azi”, constituind împreună o adevărată „radiografie” a valorilor
estetice ale operelor generaţiilor de scriitori contemporani în contextul
european. În această accepţiune declarată, opera literară a lui Gellu Naum n-ar
fi putut să nu fie analizată de Eugen Simion, cu atât mai mult cu cât şi
prestigiosul istoric şi critic literar îl socotea pe Gellu Naum „cel mai
radical şi consecvent spirit dintre suprarealiştii români”, cum avea să
declare cu puternic discernământ critic în chiar prima propoziţie a prezentării
lui Gelu Naun făcută în volumul al II-a, aparţinător seriei: „Scriitori români
de azi”, Editura Litera Internaţional Bucureşti - Chişinău, în colecţia „Biblioteca
şcolarului”, căreia i-a rezervat acestei analize critice un număr de 29 de
pagini ( 105-134), încadrându-l pe Gellu Naum între scriitorii Emil Botta şi
Geo Dumitrescu. Cum s-a şi văzut, materialul critic al lui Eugen Simion a
început în forţă, chiar de la „prima plachetă de poeme, însoţită de 5 calcuri
de Victor Brauner, denumită Drumeţul incendiar” , ce a constituit debutul
editorial, din 1936, a lui Gellu Naum, căruia îi subliniază „revolta totală a
poetului”, îndreptată „împotriva istoriei şi a structurilor sociale, o
revoltă faţă de stilurile constituite ale poeziei. Acum fiecare poem este un
arsenal de revolte. Acum dicţionarele trebuie să urle”, scrie poetul în
prada unei furii ce se extinde şi asupra cosmosului, recomanând confraţilor:
Camarazi poeţi ajunge (destul am gâdilat pământul pe burtă) el dansează cu
luna buric”. Şi continuă Eugen Simion: „Drumeţul său incendiar, care
este, în fond, simbolul poetului, promite să pipăie «chiloţii străverzii ai
istoriei» şi să-şi fluture «ciorapii împuţiţi lângă porţile Academiei
Române», iar atitudinea cea mai responsabilă a poeziei este să opună violenţei
din viaţă violenţa limbajului: «E o înaltă şcoală de artă acesata / să-ţi
scobeşti creierul ca pe un nas / şi din adâncuri să scoţi mucii trişti ai
poemului»”.
Îndreptându-şi „vizorul” lunetei sale critice
şi înspre poemele ce au urmat: „Libertatea de a dormi pe o frunte” (1937) şi
„Vasco da Gama” (1940), Eugen Simion pare şi el surprins de constatările
sesizate: „Gellu Naum şi, în genere, tinerii suprarealişti din anii ´30,
reduc imagismul şi împing poemul spre zonele primejdioase ale existenţei. Ei
vor să cultive în poezie o experienţă a limitelor şi să impună o
estetică nouă, care, în esenţă, se bazează pe o negaţie neclintită a artei ca
fapt estetic.” Rezultatul este lesne de întrevăzut: „Scad metaforele,
iar erosul scoate cu brutalitate viţa de vie de pe sex.(...) Gellu Naum
este însă liniştit, aş putea spune chiar melancolic, dacă poetul n-ar compara
melancolia cu o perdea subţire în faţa simţurilor”. O frântură de poem e
mai mult decât concludentă: „O, cum au să se mire străzile/ când n-au să mă
mai găsească în zori/ în faţa parcurilor imense sugând ultima picătură de lapte
/ din ugerul lunei”.
Disecând conţinutul critic al celor 29 de pagini
destinate de Eugen Simion suprarealistului Gellu Naum, cititorul va găsi lesne
şi alte caracteristici imbatabile, stipulate de critic: exasperare
creatoare, prin dorinţa lui continuă de creaţie şi regăsire,
suprarealismul autentic, ce dovedeşte un „pilon” esenţial al
suprarealismului, spiritul nonconformist, o evadare din dogmele
tradiţionale şi o căutare a absolutului.
Cum era şi normal, spre finalul analizei critice,
Eugen Simion s-a oprit şi la romanul „Zenobia” (1985) , în fapt, un eseu-pohem
despre dragostea poetului, domnul Gellu Naum , distins poet, pentru o
fată pe care o denumeşte arbitrar, Zenobia, notând: „O călătorie cu Zenobia
într-un spaţiu profan unde lucrurile sunt auzite numai de poet. Văzând verva cu
care poetul îşi descoase poemul, nu ne vine să credem că el figurează , cum
zice, sub semnul unei singularităţi tragice. Impresia este, şi aici, şi acum,
de jovialitate în refuz”.
Despre Zenobia se va pronunţa cu discernământ
critic şi Monica Lovinescu: „În afară de dicteul automat (căruia, de
altminteri, suprarealiştii nu i-au fost totdeauna credincioşi), toate
refuzurile, împlinirile şi idiosincraziile suprarealismului pot fi regăsite în
acest roman sau, dacă preferă autorul, in acest Pohem de iubire care
este Zenobia”. Cu toate că observaţiile critice asupra
suprarealistului Gellu Naum ar putea să mai curgă mai departe, ca un şuvoi
vijelios, precum şi poezia lui tumultoasă, îi punem stavilă aici din
considerentul că cele de mai sus au reuşit să capteze interesul cititorului ,
dornic să afle, în context, şi informaţii adiacente, legate de biografia
autorului „ce a fost port-drapelul suprarealismului românesc”. Şi de această
dată, pentru „o informare coectă şi considtentă” a cititorilor, compilarea unor
„surse imbatabile” este absolut necesară. Aşadar, strecurându-mă printre „jaloanele”
bătute solid până acum de numeroşii săi biografi, încerc să atrag cititorii
pe parcursul unui intinerar temporal, cât se poate de incitant, al vieţii lui
Gellu Naum. Începutul acestuia are ca „punct de plecare” data de 1
august 1915, când la Bucureşti, în familia poetului Andrei Naum (tatăl) şi al
Mariei Naum, născută Rosa Gluck (mama) s-a născut cele de al şaselea şi ultimul
lor copil, Gellu Naum. Din nefericire, tatăl său, Andrei Naum (n.1875) provenea
dintrte strămoşii macedonieni care au ales calea migraţiei pentru a se feri din
calea persecuţiilor otomane. Ajuns la Bucureşti, „s-a făcut cunoscut ca
poet, publicând o poezie (cuminte) în revistele vremii”. Din păcate,
doi ani mai târziu de la naşterea ultimului său fiu, Gellu, „în 1917, Andrei
Naum a căzut pe frontul de la Mărăşeşti”, astfel că pierderea tatălui, a
însemnat pentru întreaga familie „o rană deschisă ce a însoţit toată viaţa
micului Gellu”. Deşi nu şi-a cunoscut tatăl, mai târziu, moştenirea poetică
a acestuia avea să-i devină lui Gellu Naum, „un ideal”, hotărât să-l
urmeze mai departe
Cum, necum, cu lipsurile şi greutăţile vieţii de
familie, de pe atunci micul Gellu „îşi alcătuia propriul univers interior,
curios să găsească alte forme de exprimare”, precum şi în filmele mute, „ce
le viziona gratis pe considerentul citirii cu glas tare, pentru spectatorii de
la galerie, a inserturilor din josul ecranului destinate publicului”. La
vremea învăţăturii, în 1922, micul Gellu Naum este înscris la Şcoala primară
din Tunari, unde. „fără a avea măcar ghiozdan” , avea să fie premiantul clasei.
Până la urmă avea să-l primească de la colegul Miticuţă, fiul criticului
literar Perpessicius, „ca dar de la tata”. Premiant şi în anii şcolari
următori, treptat elevul Gellu Naum, reuşeşte să-şi construiască în memorie „un
contact propriu de înţelegere a lumii înconjurătoare”. În 1926, Gellu Naum, ca
elev al Liceului „Cantemir Vodă” din Bucureşti, pe lângă succesele învăţăturii,
avea să fie remarcat şi în calitate de căpitat al echipei de oină şi rugby. Şi
tot adunci, în anii adolescenţei, darul poeziei moştenite de la tatăl său
începe să-i dea curajul creaţiei, astfel că în 1931 încep să-i apară primele
sale poezii. publicate în revista „Cuvântul liber”, semnate cu pseudonimul Ion
Pavel. Dar poezia lui Gellu Naum nu este nicidecum una „cuminte”, ci una în
stil direct şi personal, care nu ţinea cont de regulile tipice ale poeziei
epocii. Biografii şi exegeţii au considerăat-o drept o poezie de revoltă faţă
de tot şi toate ce tulburau ordinea publică. Poate de aceea, la absolvirea
liceului, aflat în căutatea unei noi direcţii poetice, se înscrie la Facultatea
de Litere şi Filosofie a Universităţii bucureştene, pe parcursul acesteia
găsind-o „destul de ternă”, faţă de ceea ce căuta. Luând contact cu „cercurile
de stânga, scrie şi semnează petiţii împotriva pericolului fascist, fapt ce
avea să-i atragă arestarea sa din 1935 şi reacţia Siguranţei la acţiunile sale
de scrijelire pe ziduri a cuvintelor subversive, la care mai paricipau şi alţi
tineri avangardişti: Geo Bogza, Victor Brauner, Gherasim Luca, Eugen Ionescu
ş.a.
În astfel de împrejurări conjuncturale are norocul
să-l întâlnească pe pictorul Victor Brauner, cu care va lega o prietenie
durabilă, pe fondul estetic - realist al picturilor acestuia. Un an mai târziu,
în 1936, Gellu Naum debutează cu volumul „Drumeţul incendiar”, ilustrat de
Victor Brauner, consfiinţind astfel relaţia lor estetică, text, culoare, ca un
expresiv simbol al curentului suprarealist. Cum s-a menţionat deja, debutul
poetic al lui Gellu Naum a fost unul fulminant, care a „cutremurat” poezia românească
de până atunci. Aflat în plină efervescenţă a creaţiei sale, în anul următor,
1937, Gellu Naum „recidivează” cu volumul „Dreptul de a dormi pe ofrunte”,
editat la Steaua Artei, cu un desen de Victor Bruner, închegat pe acelaşi
„calapod” al revoltei sale totale, făcută cunoscută în volumul de debut.
Împărtăşindu-i aspiraţia sa poetică, în 1938, prietenul său Victor Brauner îl
sfătuieşte să-şi continuie studiile sale de filosofie la Sorbona, acolo unde,
„pe lângă pregătirea tezei de doctorat despre Abélard, are prilejul să intre în
cercul auprarealiştilor francezi, având două întrevederi cu André Breton, şeful
acestora”. Dar norii negri ai războiului se apropie de Paris, astfel că nu-şi
va putea concretiza „eseul său despre demologia obiectului”, convenit cu
A.Breton. În 1939 se întoarce în România, dar aici, din nefericire, este
înrolat şi trimis pe frontul de Răsărit, acolo unde aflat sub rigoarea
disciplinei militare, va trăi cea mai dură experienţă a vieţii, într-o lume de
coşmar în care supravieţuirea îi era ameninţată continuu. Cu toate aceste
situaţii atroce, Gellu Naum nu renunţă nici la vis şi nici la scris, astfel că
în 1940 editează volumul „Vasco da Gama”, ilustrat de Jacques Herold, în care
îşi menţine aceeaşi poetică avangardistă şi continuă în 1944 cu volumul
„Culoarul somnului”, ilustrat de Victor Brauner. Mai mult, între diferitele
misiuni militare şi a retragerii sale de pe front la Scoala de ofiţeri de la
Sibiu, în perioada 1941-1944, Gellu Naum, avăndu-i alături pe Gherasim Luca, Paul
Păun, Dolfi Trost şi Virgil Teodorescu, formează grupul suprarealist român,
ce-şi va intensifica activitatea în clandestinătate.
Şi tot pe atunci, lui Gellu Naum i s-a întâmplat
miracolul iubirii , după cum şi mărturiseşte, când: „toate standardele,
toate etaloanele, inclusiv cele poetice, suprarealiste, revoluţionare, care mă
mai lucrau pe zonele de suprafaţă, au pleznit. În locul lor s-a instalat o
lumină simplă, un adevăr pe care ele mă împiedicau să-l văd: atunci am ştiut că
o iubesc pe Lyggia.”. E vorba de începutul, din 12 februarie 1943, a
poveştii de dragoste dintre poetul Gellu Naum şi .domnişoara Liggia
Alexandrescu din Bucureşti, continuată în 14 februarie 1944, la Constanţa,
când: „cele două jumătăţi ale androginului Naum s-au întregit pentru prima
dată” şi pecetluită prin căsătorie, în 1946. De aici încolo cei doi
îndrăgostiţi au împărţit 60 de ani de căsătorie, „trăind împreună o poveste de
iubire suprarealistă”, ce avea să fie dezvăluită cu miracole greu de explicat
în romanul „Zenobia”, încheiat de Gellu Naum, după patru ani de lucru,
în 1985, dedicat soţiei sale Liggia-Zenobia. Interesant de semnalat este şi
grupul „consoanelor duble <gg> şi <ll> din prenumele
celor doi Naum: < g> de la Gelu şi < l
> de la Ligia, procedeu specific literaturii avangardei româneşti pentru
mister şi unicitate.
După sfârşitul războiului, dat mai ales după
instalarea noului regim politic în România, de prin anii 1947 , „suprarealismul
românesc începe să se destrame”, mulţi membri ai avangardei preferă exilul, iar
o parte schimbă direcţia. Pentru a rămâne pe poziţie, Gellu Naum se afundă
într-o „tăcere îndelungată”, plină de lipsuri şi umilinţe.. Pentru
supravieţuire, prin anii 1953, trăieşte din traduceri, cuprinzând peste 30 de
autori, precum: Beckett, Kafka, Stendhal, Diderot, Darwin, Jules Verne ş.a.m.d.
În dezacord total cu regimul comunist al României, Gellu Naum găseşte în
literatura pentru copii o portiţă de salvare, iar cărţile sale: aceasta-i Sanda
şi „Cartea cu Apolodor”, scoase prin anii ´50 aveau să delecteze copiii din
grădiniţe şi pe micii şcolari din toată ţara. Chiar şi aşa, poetul suprarealist
nu-şi abdică poezia sa avangardistă, pe care o continuă în mare taină.
Dezgustat profund de realitatea tristă a ţării anilor ´60, pentru a ieşi din
depresia accentuată, familia Liggia şi Gellu Naum se refugiază la casa din
Comana, jud. Giurgiu, cumpărată cu banii de moştenire, găsind aici un excelent
spaţiu de izolare, dar şi de reconcilierre cu poezia sa avangardistă. Familia
Liggia şi Gellu Naum n-au avut copii biologici, dar aici la Comana are prilejul
să fie vizitaţi de noile generaţii ale literaturii, multora dintre acestea
fiindu-le mentor.
Întrând într-un normal propriu, în 1964, Gellu Naum
editează a doua carte cu Apolodor, iar în 1968, cănd se resimte dezgheţul
politic românesc, scoate din sertar şi publică „Athanor”, un apreciat volum de
poezie suprarealistă, care şi-a păstrat direcţia intactă, în ciuda opreliştilor
impuse de regimul comumist. 1968 este anul în care Gellu Naum reîncepe să fie
băgat în seamă” de către Uniunea Scriitorilor Români, care îi acordă chiar şi
două premii literare, primul, pentru „literatură pentru copii” şi celălalt,
pentru „traduceri”. În toamna aceluiaşi an i se pune în scenă la Teatrul
Bulandra dramatizarea „Nepotul lui Rameau”, realizată de Gellu Naum după
Diderot. Demnă de remarcat este şi includerea unor poeme ale lui Gellu Naum în
„L’Anthologie de la poésie roumaine“, apărută la Seul. În fine, treptat, Gellu
Naum primeşte şi permisiunea unor călătorii peste hotare, astfel că în 1975 ,
aflat la Paris, în revista „Le Puits de l’Ermite” i se consacră, sub semnătura
poetului francez Guy Malouvier, un text de largă recunoaştere: „Gellu Naum şi
suprarealismul românesc”.
Câteva dintre volumele lui Gellu Naum
În deceniul
următor,Gellu Naum editează două importante volume: „Partea cealaltă”(1980) şi
„Zenobia”(1985), ultimul fiind tradus în franceză, greacă şi germană. Şi după
1989 continuă cu succes editarea unor noi volume: „Malul albastru” (1990),
„Faţa şi suprafaţa”(1994), „Focul negru” şi „Sora - fântână” (1995), cu care-şi
recâştigă recunoaşterea de a fi socotit o „voce” inconfundabilă a poeziei
româneşti.Excelenţa poeziei sale este reconfirmată în 1992, prin acordarea
Premiului Opera Omnia , la prima ediţie a Festivalului Naţional de Poezie „M.
Eminescu”, de la Botoşani. Bucurându-se de rezonanţa distinctă a poeziei sale
şi în viaţa culturală internaţională, în 1999, la Münster, Gellu Naum este
distins cu Premiul European de Poezie. În 2000, atent să-şi pună în ordine
creaţia sa, Gellu Naum îngrijeşte volumul antologic: „Ascet la baraca de tir”,
pe care-l scoate la Editura Fundaţiei Culturale Române, însoţit şi de o
apreciabilă postfaţă a Ioanei Pârvulescu. Din nefericire, acesta avea să fie
ultimul volum antum al lui Gelu Naum, care se sfârşeşte din viaţă la 29
septembrie 2001, în vârstă de 76 de ani. A fost înmormântat la Cimitirul
Bellu.Se împlineşte de atuncii, iată, primul sfert de veac al nemuririi sale...
Soţia sa, Liggia Naum î-a supraveţuit până în 2005,
timp în care, deşi aproape oarbă, s-a preocupat de păstrarea, „ca pe o înaltă
datorie”, a memoriei iubitului ei soţ. Astfel, după mai puţin de un an de la
sfârşitul lui Gellu, în 2002, împreună cu exegeta şi poeta Simona Popescu, face
posibilă apariţia, la Ed. Paralela 45, a primului volum postum, „Calea
şarpelui”, cuprinzând poeme scise de Gellu Naum în „perioada tăcerii”,
reprezentând, în fapt, atât crezul literar al poetului, cât şi procesul său de autoiniţiere
creativă şi spirituală, în care moartea este întrevăzută ca fiind ultima
schimbare a pielii şarpelui”, când „vocea ta va fi auzită de iubita ta, de
unul sau doi oameni liberi cu care ai vorbit adesea”. Şi vocea poetului
Gellu Naum continuă de atunci să tot fie auzită în continuare, prin admirabilul
devotament al Simonei Popescu, cea care, neobosită, îngrijeşte şi editează
volumele postume: „Despre identic şi felurit. Antologie”, Ed. Polirom, 2004, „Exactitatea
umbrei”, Ed.Paralela 45, 2010, „Vârsta semnului. 52 de poeme alese şi rostite
de Gellu Naum”, Ed. Casa Radio Bucureşti, 2011. Tot în 2011, Editura Polirom
îngrijeşte „Opere I. Poezii”.
Pentru cei care se arată şi astăzi interesaţi de viaţa
şi creaţia poetului suprarealist Gellu Naum, Casa Memorială Gellu Naum”, de la
Comana - Giurgiu le oferă acestora cu dărnicie spaţiul şi atmosfera în care s-a
închegat universul creativ al soţilor Naum, unde Liggia şi-a lăsat şi ea o
amprentă, atât în detaliile şi spiritul artistic ale locuinţei, cât şi în opera
lui Gellu. Pentru încheierea acestui eseu rememorator închinat lui Gellu Naum,
la cei 111 ani ai naşterii şi 25 de ani ai nemuririi sale, găsesc de cuviinţă
să-i citez un mic „eşantion” poetic. „Oraşul avea o singură casă,/ casa avea
o singură încăpere,/ încăperea avea un singur perete,/ peretele avea un singur
ceas,/ ceasul avea o singură limbă”, adăugând la acesta, iertată fiindu-mi
vinovăţia, un ultim vers: „limba în care a creat Gellu Naum -
suprarealistul”.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu