PERICOLUL
MICULUI ECRAN
-
CIPRIAN VOICILĂ -
Televizorul și patimile
În contextul războiului nevăzut cu lumea, diavolul şi
propriul sine, o reconsiderare a relaţiei noastre cu televizorul, cred că este
binevenită. Din două motive. În primul rând, pentru că este contradictoriu ca
în acelaşi timp să depui efortul de a te retrage din „lume”, fie doar şi pentru
un timp, şi să aloci aceeaşi atenţie, în viaţa ta şi a familiei tale,
televizorului - prin care pătrunde lumea (în mod distorsionat, haotic, pe o
tonalitate adesea alarmantă).
Cum să te înfrânezi, să îţi păzeşti simţurile, când
aproape orice reclamă difuzată la TV este sexualizată? Cum să lupţi împotriva
lăcomiei şi în acelaşi timp să priveşti la emisiunile concepute special pentru
gurmanzi, în care diverşi oameni proveniţi din diverse categorii sociale se
întâlnesc doar pentru asta: să prepare mâncare şi să mănânce cât mai
sofisticat? Cum să lupţi împotriva patimii clevetirii aproapelui şi, totodată,
să priveşti seară de seară la emisiuni de tip Big-Brother, în care camera de luat
vederi pătrunde arbitrar în relaţia dintre doi oameni care se iubesc, în
relaţia dintre soţ şi soţie sau dintre mamă şi copil, transformând orice
sentiment sau fapt de viaţă într-un prilej de bârfă şi defăimare amplificată la
nivel naţional?
În al doilea rând, o privire obiectivă îndreptată spre
societatea românească ne arată că foarte mulţi oameni îşi trăiesc viaţa „prin
delegaţie”, în faţa televizorului. Dintr-un studiu realizat în 2013 a reieşit
că românii petrec în medie, zilnic, 5 ore şi 30 de minute în faţa micului
ecran, fiind primii din Europa la acest capitol.
În decursul timpului, o serie de sociologi, psihologi,
filosofi au analizat mutaţiile pe care le-a adus televiziunea atât în viaţa
personală, privată, cât şi la nivelul colectivităţilor umane. În cele ce
urmează vă voi rezuma principalele critici aduse televiziunii şi televizorului.
Televiziunea - noua oglindă a narcisiştilor şi
„teribila cenzură”
Pe data de 18 martie 1996, sociologul Pierre Bourdieu
a ţinut un curs la Collège de France, înregistrat şi difuzat pe canalul T.V.
Paris Première în luna mai a anului 1996. Demersul său este unic: să vorbeşti
la un post de televiziune despre efectele sociale nocive ale televiziunii!
Concluziile sale având un caracter general, merită să urmărim pas cu pas
principalele raţionamente ale sociologului francez.
Mai întâi de toate, Bourdieu remarcă faptul că
intelectualii (filosofii, artiştii, scriitorii, savanţii) acceptă compromisul
de a participa la emisiuni televizate nu pentru că ar avea ceva de spus, ci pur
şi simplu din dorinţa de a fi văzuţi pe sticlă, de a se face vizibili. Pentru
ei a fi înseamnă „a fi bine văzut de către jurnalişti”[1]. Este mult mai comod
să participi continuu la aşa-zise dezbateri televizate decât să scrii ceva
profund, remarcabil în aria specializării tale. De aceea, susţine Bourdieu,
„micul ecran a devenit, în zilele noastre, un fel de oglindă a lui Narcis, un
loc de exhibare narcisistă”.
Odată definită motivaţia interioară a celor care
acceptă invitaţia de a păşi pe platourile de televiziune, Bourdieu trece la
identificarea trăsăturilor principale ale televiziunii. După el, principala
caracteristică a emisiunilor TV este cenzura. „O teribilă cenzură” care are
cauze multiple: subiectul pus în discuţie este impus, condiţiile sunt impuse,
iar timpul emisiunii este limitat, ceea ce îi limitează drastic invitatului
posibilitatea de a spune realmente ceva.
La toate acestea se adaugă cenzura politică - prin
numirea anumitor persoane în posturile cheie ale televiziunilor (în special, în
cazul televiziunilor naţionale, de stat), ceea ce asigură un conformism politic
- şi cenzura economică. Merită să ne întrebăm din când în când: cine este
patronul televiziunii respective? Cine plăteşte pentru anunţurile publicitare?
Ce subvenţii a primit de la stat televiziunea respectivă?
Monopolul asupra informaţiei şi formatarea creierelor
Este un fapt incontestabil că marea majoritate a
oamenilor (şi a românilor, în particular) se informează doar de la televizor,
neconsultând şi alte surse de informare (presă românească, internet, presă în
limbi străine). În această situaţie, arată Bourdieu, „televiziunea deţine un
monopol de facto (de fapt) asupra modelării creierelor unei părţi foarte
importante a populaţiei”.
Un alt fapt incontestabil este acela că majoritatea
emisiunilor TV sunt „de divertisment”, ceea ce face ca atenţia colectivă să fie
deviată de la problemele majore, de interes general, spre cele particulare,
minore, lipsite de importanţă. În acest caz, televiziunile joacă rolul
scamatorului care distrage atenţia publicului pentru a-şi realiza deplin farsa
pe care tocmai o pune în scenă. Faptele diverse - care umplu continuu
programele TV şi vieţile telespectatorilor - provoacă diversiune.
Televiziunea „ascunde arătând”
Televiziunea selectează din realitatea curentă acele
cadre care îi satisfac principiul de funcţionare: căutarea cu orice preţ a
senzaţionalului, a spectaculosului. Dar acest senzaţional apare ca senzaţional
doar pentru ei, jurnaliştii. Televiziunea, arată Bourdieu, „pune în scenă, în
imagini, un anumit eveniment şi, totodată, îi exagerează acestuia importanţa,
gravitatea, caracterul dramatic, tragic”. Este suficient să amintim aici deja
celebrele aşa-zise reportaje despre românii creştin-ortodocşi care se îmbulzesc
– adică, în traducere, încalcă normele de conduită socială - cu ocazia
pelerinajelor la Sfântul Dimitrie Basarabov şi la Cuvioasa Parascheva de la
Iaşi. În acest caz, avem de a face cu o dramatizare a fenomenului pelerinajelor
prin selectarea anumitor cadre, amplificarea şi reordonarea lor în conformitate
cu dorinţele antieclesiale ale producătorilor lor.
Televiziunile sunt - continuă Bourdieu - într-o
vânătoare alertă a scopurilor, a ştirilor senzaţionale, pe care caută să le
prezinte în exclusivitate. Acest lucru face ca toate ştirile voit originale,
ieşite din comun, să fie, în fond, uniforme şi banale.
În concluzie, efectele televiziunii sunt exact cele
opuse scopului pe care îl susţine la nivel declarativ şi care constituie
raţiunea ei de a fi: în loc să informeze despre ceea ce se întâmplă în
realitate, să o oglindească fidel, ea recompune, manipulează realitatea în
conformitate cu anumiţi factori şi interese de grup.
O nouă putere politică: televiziunea
În ultimele decenii televiziunea a căpătat putere
politică, devenind un adevărat filtru care facilitează accesul unora spre
câmpurile politicului şi socialului. „Evoluăm, spune Bourdieu, tot mai mult
spre un univers în care lumea socială este descrisă - prescrisă de televiziune.
Televiziunea devine, pe zi ce trece, arbitrul accesului la existenţa socială şi
politică”.
În opinia specialiştilor care au studiat fenomenul
manipulării sociale, televiziunea constituie cel mai eficient mijloc/mediu de
dezinformare.
În tratatul său despre dezinformare, Vladimir Volkoff
notează: „Avantajele imaginii în materie de dezinformare sunt multiple
(Vladimir Volkoff - Tratat de dezinformare, editura Antet, p. 176). În
sprijinul acestei aserţiuni, Volkoff aduce patru argumente. Primul ar fi că
imaginea este „literalmente incontestabilă”. „Ştim bine, spune el, că există
trucaje sau pur şi simplu prezentări parţiale, dar ceva din noi repetă continuu
că trebuie să ne credem ochilor”.
Al doilea argument este acela că „informaţia vizuală
nu are nevoie să treacă prin creier pentru a ne afecta, după caz, inima sau
viscerele”. Exemplul pe care ni-l oferă Volkoff e mai mult decât grăitor: „Dacă
citiţi «fetiţa e plină de sânge» nu sunteţi la fel de emoţionaţi ca atunci când
vedeţi o fetiţă plină de sânge”.
Al treilea argument este că „imaginea, prin însăşi
natura ei, se pretează la toate manipulările: selecţie, încadratură, unghi de
filmare, eventuală animaţie, toate îi stau la dispoziţie pentru a orienta
atenţia spectatorului într-acolo unde se doreşte şi pentru a-i şopti
interpretarea pe care acesta trebuie să i-o atribuie”.
Al patrulea argument ar fi acela că „imaginea se
adresează maselor într-o mai mare măsură decât cuvântul: este uşor de perceput,
„uşor de reprodus şi devine subiect de conversaţie. Articolul trebuie să fie
citit, ceea ce durează cel puţin câteva minute; afişul sau imaginea de
televiziune au un efect instantaneu”. Potrivit lui Volkoff, caracteristica
principală a emisiunilor TV o reprezintă superficialitatea. Prioritatea pe care
o acordă emisiunile de ştiri „informaţiilor-bombă”, proliferarea telejurnalelor,
timpul extrem de scurt alocat intervenţiilor sunt doar o parte din cauzele
superficialităţii televizualului.
Lui Vladimir Volkoff i s-a cerut, la un moment dat, să
vorbească un minut despre romanul său, Montajul. Scriitorul a refuzat şi nu
este greu să aflăm motivul care l-a reţinut să facă asta. Cum ar fi să fim puşi
în situaţia de a rezuma într-un minut Iliada, Odiseea, o piesă a lui
Shakespeare, un roman al lui Dostoievski sau - şi mai şi - Sfânta Scriptură?
Superficialitatea programelor TV - afirmă Volkoff - este susţinută de un
principiu căruia i se conformează fără drept de apel producătorii acestora: „Trebuie
să schimbăm subiectul înainte ca telespectatorul să schimbe canalul”.
Televiziunea ca model educativ şi produsul său:
video-copilul
În anul 1997, profesorul de filosofie, sociologie şi
ştiinţe politice, Giovanni Sartori, publica o carte, Homo videns: Televisione e
Post-Pensiero, care scotea la lumină marile mutaţii pe care le-a provocat
televiziunea atât în civilizaţia actuală, postmodernă, cât şi în structura
psiho-socială a omului zilelor noastre. Marea ruptură produsă între civilizaţia
cuvântului scris şi civilizaţia recentă a imaginii televizate constă, în
esenţă, în următoarele:
„Televiziunea e cea care modifică prima, şi într-un
mod fundamental, natura însăşi a comunicării, deplasând-o din contextul
cuvântului (fie el tipărit sau radiodifuzat) în contextul imaginii. Deosebirea
e radicală. Cuvântul este un «simbol» dizolvat în întregime în ceea ce
semnifică, în ceea ce ne face să înţelegem. Iar cuvântul ne face să înţelegem
numai dacă e înţeles, cu alte cuvinte dacă cunoaştem limba căreia îi aparţine;
altminteri este literă moartă, un semn sau un sunet oarecare.
Imaginea, dimpotrivă, e pur şi simplu reprezentare
vizuală. Imaginea se vede şi gata; iar pentru a o vedea e suficientă vederea, e
de ajuns să nu fim orbi. Imaginea nu se vede în chineză, în arabă sau în
engleză. Repet: se vede si gata. Atunci e limpede: cazul televiziunii nu poate
fi tratat prin analogie, cu alte cuvinte ca şi când televiziunea ar fi o
continuare şi o simplă extindere a instrumentelor de comunicare ce au
precedat-o. Odată cu televiziunea ne aventurăm într-o noutate radical nouă.
Televiziunea nu este un adaos; ea este mai ales o substituire care răstoarnă
raportul dintre a înţelege şi a vedea. Până astăzi, lumea, evenimentele lumii,
ne erau relatate (în scris); azi ele ne sunt prezentate vederii, iar relatarea
(explicarea lor) este aproape întotdeauna doar în funcţie de imaginile care
apar pe ecran”.
Televiziunea generează un om nou
Concluzia la care ajunge Sartori ar trebui să ne pună
serios pe gânduri: „Televiziunea nu este doar un instrument de comunicare; ea
este, în acelaşi timp, şi paideia, (…) un mediu care generează un anthropos
nou, un tip nou de fiinţă umană”.
Realitatea de la care pleacă demonstraţia lui Sartori
este că în ziua de astăzi copiii sunt obişnuiţi să stea ore în şir în faţa
televizorului înainte să înveţe alfabetul, înainte de deprindă cititul şi
scrisul. Principala problemă cu care se confruntă copiii crescuţi şi educaţi de
televizor, nu este în primul rând violenţa, ci faptul că ei absorb fără
discernământ tot ce văd pe micul sau marele ecran. În acest fel mintea
lor, în formare, este imprimată cu o nouă forma mentis (formă mentală) care acordă
prioritate imaginii, vederii, distracţiei, ceea ce le va crea copiilor probleme
serioase când vor trece de la „şcoala distractivă” a televizorului la „şcoala
plicticoasă”, care va încerca să îi educe prin cuvânt, concept, disciplină.
Video-copilul, adică acel copil educat de
video-vedere, va trăi semiautist în lumea lui proprie, compusă din eroii săi
preferaţi, muzica lui preferată, jocurile sale pe calculator, fiind imun la
realitate, la contactul cu semenii săi, la cultură în adevăratul sens al
cuvântului. Se va forma şi va trăi într-o lume subiectivă, lumea propriului eu.
Sartori demonstrează, pe urmele psihologului Jean
Piaget, că un copil nefamiliarizat cu cultura cuvântului va fi un retardat, a
cărui gândire nu a atins stadiul ultim al inteligenţei umane - stadiul
operaţiilor abstracte, formale. Va fi incapabil să gândească raţional şi
sistematic. De aceea, în limba română, cartea lui Sartori are un subtitlu
sugestiv, cu rol de avertisment: „imbecilizarea prin televiziune şi
post-gândirea”. Nedispunând de o gândire critică, autonomă, va fi predispus
permanent la manipulare şi control.
„Televiziunea aduce cu sine miopia”… dar şi hedonismul
Concluziile lui Sartori converg cu cele ale lui
Marshall McLuhan - unul dintre pricipalii cercetători ai culturii populare şi
ai tehnologiei comunicaţionale - care, în volumul Să înţelegem media -
Extensiile omului arată că televiziunea este o extensie electrică a sistemului
nervos central, „o formă complexă de date adunate aproape la întâmplare”
(Marshall McLuhan, Să înţelegem media - Extensiile omului, editura Curtea
Veche, 2011, p. 408), care provoacă mutaţii dezastruoase în procesul educativ
tradiţional şi în asimilarea culturii dezvoltate, specializate prin faptul că
le induce tinerilor educaţi de televizor senzaţia că elementele culturii
obişnuite sunt ireale, irelevante, anemice.
„Copilul TV”- cum îl numeşte McLuhan - devine miop
pentru orice conţinut cultural sau existenţial care nu satisface condiţiile
imaginii televizate.
Tot televiziunea le infuzează dorinţa de a se implica
total în trăirea de o clipă „ce apare în vieţile tinerilor prin intermediul
imaginii mozaicale a televizorului” (ed. cit. p. 427). Cu alte cuvinte,
televiziunea le induce la nivel subconştient tinerilor un nou – dar totuşi cât
de vechi - principiu de viaţă: trăirea momentului, clipei (carpe diem). Ne
întoarcem astfel, prin intermediul ecranului TV, la hedonismul antic, dar de
această dată lipsit fie şi de umbra vreunui principiu filosofic (cum a apărut iniţial
la Epicur şi la urmaşii săi din Imperiul roman).
În încheierea acestui articol, mă întorc la
perspectiva creştină asupra acestui obiect social total – televizorul – şi îmi
exprim gândul că el trebuie privit şi ca element din noul sistem tehnologic,
alături de telefonul mobil, computer, gps, actele biometrice, carduri bancare
etc. Să nu ne iluzionăm: toate „fac sistem”, iar noul sistem, înainte de a avea
o anumită culoare politică (oricare ar fi ea), are o esenţă: tehnologia. Şi un
scop: crearea omului nou, dezrădăcinat, dar perfect adaptat sistemului, total
controlabil.
[1] Pierre Bourdieu - Despre televiziune,
editura Meridiane, 1998.
(Articol publicat în Revista
Atitudini Nr. 38)
DE
UN MILION DE ORI MAI BINE
-
Sfantul Ioan din Kronstadt -
Exista înlauntrul nostru un ochi duhovnicesc cu care
vedem de un milion de ori mai bine decât cu ochii trupului, acestia fiind doar
un instrument al ochiului duhovnicesc, un canal de comunicare prin care
sufletul cunoaste obiectele vizibile si reflecteaza asupra lor. Ce obiecte
intra în aria de contemplare a ochiului duhovnicesc? Fenomenele de ordin
spiritual. În afara lumii vazute exista Dumnezeu ca Duh infinit, Ratiune
infinita, care a creat si creeaza totul în universul material, acesta
constituind traducerea în fapt a planurilor si ideilor Sale, si exista lumea
duhovniceasca îngereasca, fara numar, care traieste într-o perpetua contemplare
a Divinitatii, a faptelor atotputerniciei si întelepciunii Sale. Ochiul nostru
duhovnicesc tine mai mult de Domnul si ca atare, lucrarea lui se numeste
contemplatie, cugetarea de Dumnezeu. Contemplatia si cugetarea de Dumnezeu se
pot extinde la infinit, dupa cum Dumnezeu Însusi este infinit; ele au darul de
a ne curati sufletul de pacat, de a-l desavârsi, de a-l apropia tot mai mult de
Dumnezeu, Izvorul luminii, ratiunii si existentei noastre. Apoi contemplarea
cinurilor îngeresti, pe masura ce avem revelatia lui Dumnezeu, firii lor
duhovnicesti purtatoare de lumina, bunatatii lor duhovnicesti, iubirii de
Dumnezeu, iubirii reciproce si de neamul omenesc, lucrarii lor ocrotitoare
asupra pamântului nostru, a stihiilor pamântului, a comunitatilor umane, asupra
locurilor sfinte si în general a oricarui loc si a fiecarui crestin în parte.
Ochiul duhovnicesc mai este îndreptat si înlauntru, asupra omului însusi, si
atunci lucrarea lui se numeste cercare de sine, autocunoastere, introspectie,
sfânta înviorare sau trezvie, în raport cu rationamentele si dorintele noastre.
Sfantul Ioan din Kronstadt, Viata mea in
Hristos, traducere de Boris Buzila, Ed. Sophia, Bucuresti, 2005, p. 417.
VEST
SI EST
-
Sfantul Sofronie Saharov -
Vesticii au pierdut credinta si au cazut într-o viata trupeasca, dar au o
cultura chiar rationalista sau umanista care îi tine într-un anume nivel. Au
coborât încet-încet, dar au, într-un mare grad, o politete care îi opreste sa
cada mult mai jos. Ortodocsii însa, atunci când îsi pierd credinta, nu au o
cultura umanista care sa-i tina si atunci merg direct în cele mai de jos.
Sfantul Sofronie Saharov, Cunosc un om in
Hristos – Parintele Sofronie de la Essex, traducere de Pr. Serban Tica, Ed.
Sophia, Bucuresti, 2011, p.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu