ALEX
Rugăciune culeasă de Eugenia Iftodi,
prietena lui Ion Țuculescu, în 1959, de la Ana Drăguş, în satul Deseşti,
Maramureş
Doamne, Tată părinte,
io mă rog sara culcându-mă,
demeneaţa sculându-mă
cu ochii udzi,
Doamne, Tu din ceri m-audzi,
Doamne, Tu din ceri
cu dreapta Ta toate mi-i da
câte eu cer,
Tu cu mila Ta
dă-mi putere-a mă-ndrepta
să mă duc pre calea Ta,
pune, Doamne,-ntr-a mé cale
soarele luminii Tale,
ca să fugă cele rele
din calea viéţii mele,
ca să-nalţ sufletu’ mieu
până sus la Dumnedzău.
Domnul Dumnedzăul mieu,
eu tot Ţi-am greşit mereu,
fă miluca, nu mă pierde,
nişi la iad nu mă trimete,
între capuri strehuiete,
cu-a Ta milă mă coprinde
între oíle cele blânde.
Sindicatul succesului
Un articol de Alex.
Stefanescu
Editorial | | NR. 268 din 2010-04-08
Viata
literara de la noi nu mai e inocenta. A fost vreodata? Da, a fost. De la
inceputurile ei (azi mitologizate) si pana la incheierea (dezastruoasa, pentru
noi) a celui de-al doilea razboi mondial n-a avut nimic vinovat.
Bineinteles
ca intotdeauna au existat in lumea scriitorilor orgolii dezlantuite si
istericale, aranjamente de genul celor din „Lantul slabiciunilor“ si tentative
de regizare a succesului. Dar toate aceste incalcari ale regulilor aveau, pe
vremuri, o anumita spontaneitate, care le facea inofensive si chiar simpatice.
Pana la
instaurarea comunismului, rivalitatea zgomotoasa dintre scriitori, polemicile,
fie si lipsite de fair-play, influentarea criticilor literari de catre autoare
cu gene lungi si persiflarea geniilor de catre mediocri faceau parte din
pitorescul locului. Nu s-ar fi mirat nimeni daca turistii veniti din Occident
ar fi cerut sa vada nu numai Delta Dunarii, ci si scene din viata literara
romaneasca.
Partidul
comunist a stricat acest farmec al vietii literare, luand masuri brutale de
transformare a literaturii intr-un instrument de propaganda. Multi dintre
scriitori s-au opus, fiecare in felul lui, si astfel s-a creat o solidaritate
intre ei. N-ar fi exagerat sa se vorbeasca, la figurat, de un permanent complot
al scriitorilor (nu al tuturor, pentru ca bineinteles destui au tradat)
impotriva autoritatilor. Uniunea Scriitorilor, considerata de partidul comunist
un mijloc de inregimentare a scriitorilor, s-a transformat pana la urma intr-o
zona libera de comunism. In perimetrul acestei zone s-a reconstituit treptat
ceva din culoarea vietii literare de altadata.
Dupa 1989 nu
stiu cum s-a intamplat, probabil a intervenit diavolul, profitand de momentul
de neatentie al scriitorilor, extaziati de posibilitatea de a se exprima liber,
dar viata literara si-a pierdut treptat ingenuitatea si a devenit urata, urata,
urata (la fel ca a tuturor locuitorilor Romaniei). A fost la inceput o repriza
de defulari, care n-a avut nimic maret. Unii au vomitat la scena deschisa tot
ceea ce fusesera nevoiti sa inghita pana atunci. Nu este placut sa asisti la
asemenea spasme, chiar daca ele le fac bine celor in cauza, dandu-le o senzatie
de eliberare. Altii si-au luat revansa asupra interdictiilor, producand o
literatura scabros-licentioasa sau… denigrandu-l pe Eminescu, ca pedeapsa
pentru sacralizarea lui inainte de 1989 (care fusese, si ea, o forma de a-l
denigra).
Intrutotul
nefasta pentru viata literara a fost promovarea „corectitudinii politice“,
forma perfida de reintroducere a „realismului socialist“, sub pretextul
occidentalizarii literaturii romane. A izbucnit, apoi, in forme nemaiintalnite
la noi, barbare, conflictul dintre generatii. A luat amploare ceea ce s-ar
putea numi un „rasism al varstei“, sumbru si terifiant. Unii nou-veniti,
porecliti de Daniel-Cristea Enache in mod inspirat „rogozanii“, nu aveau nimic
din cruzimea impetuoasa si la urma urmelor tonica a „lupilor tineri“, ci se
dovedeau a fi de o rautate batranicios-vicleana. Lipsiti de acei dinti albi
ascutiti care fac gloria tineretii, muscau – si continua sa muste si azi – cu
proteze dentare.
Dar toate
astea inca ar fi suportabile daca nu s-ar fi constituit pe neobservate in viata
noastra literara o retea de sustineri reciproce (care nu au drept criteriu valoarea
literara) si de excomunicari nedrepte, nefasta pentru creatia literara.
Constatarea mea plina de tristete poate fi (si va fi) respinsa cu un zambet
subtire, facandu-se observatia ca se numara printre acele teorii si scenarii
fanteziste de care este plina mintea romanilor.
Dar… aproape
toata lumea stie ca am dreptate (chiar daca foarte putini o spun).
Practic, in
viata literara de la noi functioneaza, azi, un „sindicat al succesului“. Daca
faci parte din el, te poti bucura de cronici literare favorabile, de mentionari
in manualele scolare, de premii si burse, de traduceri in strainatate etc. Daca
nu – nu. Exista, desigur, si exceptii (de exemplu, victoriile romantice ale
unor solitari), dar ele sunt putine si nesemnificative.
Acest
sindicat nu are un statut scris, nu este inregistrat la tribunal ca persoana
juridica, dar functioneaza mai riguros decat o organizatie propriu-zisa. Membrii sai se recunosc inainte de a se
cunoaste, iar coordonarea actiunilor lor se realizeaza parca de la sine, din
aproape in aproape, asa cum spun biologii ca actioneaza celulele din corpul
omenesc. Nu exista o arhiva a acestei activitati, astfel incat nimeni nu poate
formula vreo acuzatie in termeni juridici la adresa beneficiarilor ei.
Ce cuprinde
reteaua? Cateva institutii de stat si particulare, populate sau inconjurate de
cateva sute de autori – toti privilegiati. Tesatura de interese este complicata
si greu descifrabila. Este vorba de relatii de genul: obligatii morale fata de
conducatori de doctorate sau scriitori cu prestigiu (care pot da diverse
recomandari), curtoazie fata de sefi de institutii, recunostinta fata de amante
tinere, solidaritate creata de dorinta de a-i marginaliza pe altii, teama de a
nu fi exclus de pe listele celor favorizati etc.
Putinii
denuntatori si critici ai existentei sindicatului au vorbit de o elita care
sfideaza principiile democratiei. Bine era sa fie o elita. Este vorba, in
realitate, de o retea care cuprinde si intelectuali de elita, si autori
mediocri, si nulitati. Tratarea lor, inclusiv de catre adversari, ca o
aristocratie a spiritului dovedeste ca mistificarea practicata de sindicat a
avut succes.
In afara
retelei exista, la fel, intelectuali de elita, autori mediocri, nulitati. Toti,
indiferent de valoare, sunt tratati ca scriitori de categoria a doua. Si, mai
rau decat atat, in multe situatii, sunt ignorati cu desavarsire, ca si cum nu
ar exista.
Cititorii de
buna-credinta (inclusiv seful statului, in masura in care poate fi considerat
cititor) sunt manipulati de sindicatul succesului (literar). Iar acei membri ai
sindicatului care nu sunt pur si simplu cinici si-au insusit deplin, pana la
orbire, ierarhia de valori stabilita de grupul din care fac parte. La randul
lor, ziaristii, complexati cum sunt, din cauza inculturii lor cronice, adopta
aceeasi ierarhie.
Viata
literara din Romania este in prezent blocata de aceasta sindicalizare a
succesului, amestec de autoritarism comunist, snobism si carierism. Seamana cu
o incapere cu ferestrele batute in cuie, imposibil de aerisit. Daca in acest
moment as descoperi un tanar autor genial undeva, in provincie, si as vrea sa
il prezint, cu un entuziasm care imi este caracteristic, lumii literare, nu as
avea nici o sansa sa ma fac auzit. In zadar am atata experienta si, poate, si o
anumita autoritate profesionala, in zadar sunt in stare sa pledez destul de
elocvent pentru un nou-venit, nu as putea convinge pe nimeni. Niciunul dintre
cei cu care as vorbi nu ar citi textele acelui tanar, nici macar nu ar gasi
energia sa simuleze ca le citeste.
Parca o si
vad pe o cunoscuta a mea, marcanta membra a sindicatului, ridicand din umeri si
mirandu-se (sincer) ca pierd timpul cu un autor de care ea „nu a auzit“. Iar
daca m-as adresa cuiva din afara retelei, mi-ar explica, blazat, ca toate
logistica afirmarii unui tanar se afla („cum bine stii, Alex“) in mainile
„lor“.
Situatia in
care ne aflam este cu totul inacceptabila. Nu vreau sa fac parada de moralitate
si, de altfel, nici nu cred ca problema trebuie pusa in termeni morali. Ea
trebuie pusa in termeni estetici.Transformata dintr-un scop intr-un mijoc (de
situare convenabila in societate si de obtinere a unor avantaje materiale),
organizata intr-un mod interesat, literatura devine o indeletnicire de o
uratenie insuportabila. Seamana cu un fluture caruia i s-au smuls aripile si
care se taraste grotesc pe pamant, retransformat in larva.
DESCOPERIREA care ZGUDUIE lumea
CREȘTINĂ! VATICANUL este ÎN ALERTĂ!
O biblie
veche de 1500-2000 de ani a fost descoperită în Turcia și ținută în secret.
Cartea conține Rugăciunea lui Barnabas, un discipol al lui Hristos, care arată
faptul că Iisus nu a fost crucificat. Mai mult decât atât, textul arată că
acesta nu a fost fiul lui Dumnezeu, ci doar un profet. Cartea spune despre
apostolul Petru că ar fi un impostor.
Biblia povestește
că Iisus s-ar fi urcat la ceruri viu, iar Iuda Iscariotul a fost crucificat în
locul lui.
Obiectul
valorează aproximativ 24 de milioane de dolari. Numeroși experți confirmă
autenticitatea bibliei, despre care spun că a fost scrisă cu litere aurite, pe
piele, în limba aramaică, limba lui Iisus.
Viziunea din
carte o susține oarecum pe cea islamică și contrazice astfel Noul Testament.
Specialiștii
spun că la Consiliul de la Niceea, Biserica Catolică a omis Rugăciunea lui
Barnabas. Descoperirea pare să provoace numeroase temeri în cadrul Bisericii
Catolice.
ANALFABETI…SI NEFUNCTIONALI..
De Mihai Maci
03.08.2017
http://www.contributors.ro/editorial/analfabeti-si-nefunctionali/
Într-una din
universităţile patriei, la două secţii similare ale unui departament (la care
predau aceiaşi oameni /aproape/ aceleaşi materii) erau – în total – vreo 40 şi
ceva de studenţi. Evident, ne referim la cei înscrişi; promovaţi până în anul
III să fie – din nou, împreună – cam 30. La ore veneau între 10 şi 15. Ei bine,
la licenţa din iulie s-au prezentat 4 (patru), de la ambele secţii, cumulate. 4
din 40 adică 10 % sau poate mai puţin, dacă ne uităm câţi erau înscrişii peste
cei 40 de referinţă. De ce n-au mai venit şi alţii? Dintr-un motiv simplu: nu
sunt în stare să scrie 50 de pagini pe o temă definită. Onest vorbind, cei mai
mulţi dintre cei ce nu s-au prezentat la licenţă nu sunt capabili să scrie două
pagini despre un subiect precizat (din materia de curs sau din bibliografie).
Veţi
întreba: cum se poate sa ajungă studenţi – ba încă în anul terminal – oameni
care nu pot însăila câteva pagini inteligibile pe un anumit subiect? Răspunsul
e deopotrivă simplu şi complicat. Simplu, dat fiind că e limpede că fiecare
nivel al studiilor şcolare îi pasează următorului problemele pe care nu le-a
putut rezolva. Actul predării a ajuns – după două decenii de reforme fără noimă
şi de pervertire pseudo-pedagogică – ceva mecanic, în care nimeni (nici
dascăli, nici elevi) nu e dispus să investească mai mult decât “trebuie” Cel
mai adesea, de fapt, e mai puţin de atât, căci responsabilitatea profesorilor
este exclusiv faţă de eşaloanele superioare (comisii, inspectorate, minister)
cărora “trebuie să le raporteze” “rezultate”. În contextul declinului
demografic, al slabei finanţări a educaţiei, a deprofesionalizării cadrelor
didactice şi al formalizării (până la absurd a) conţinutului materiilor, e
limpede că nu se poate obţine nici un fel de performanţă. Ca atare, ea e
inventată în fel şi chip, pentru a truca statisticile oficiale. Astfel, simplul
fapt că elevii mai sunt prezenţi în catalog e o realizare: ei sunt promovaţi an
de an – chiar dacă numărul absenţelor depăşeşte cotele de exmatricualare –
pentru ca şcoala să-şi păstreze catedrele, normele şi oamenii (iar dintre
aceştia, unii să-şi păstreze funcţiile). Copiii ce se duc la concursuri plătite
de părinţi, unde li se dau tuturor diplome de participare sau doar participă la
olimpiade (fără a fi premiați) sunt trecuţi ca “olimpici”. Nota de trecere e
universală – eu unul n-am auzit de şcoli în care să se lase, astăzi, repetenţi
– şi, în multe cazuri, notarea începe de la 7 în sus, indiferent de
cunoştinţele celui examinat. Elevii sunt, în marea lor majoritate, dezinteresaţi
de şcoală şi, încă de pe clasele primare, mulţi nu mai pot urmări ceea ce se
face la tablă. Ca atare se fac că fac ceva, copiază masiv de pe internet
(oricum, nimeni nu le citeşte “referatele”), îşi copiază temele în pauză şi, de
la o anumită vârstă, se eclipsează prin baruri. Copiatul e pentru ei mult mai
firesc decât învățarea și mulți se miră dacă li se obiectează atunci când sunt
prinși. Cunoaşterea dispensată de şcoală nu le spune nimic şi dacă învaţă
mecanic, o fac strict pentru nota care le serveşte la admiterea pe locurile
fără taxă în universităţi, sau la dosarele de candidatură pentru burse. Pe
scurt, şcoala e un loc al ipocriziei generalizate: profesorii se fac că predau
(lucruri care pe mulţi nu-i /mai/ interesează), elevii se fac că vin şi,
eventual (mai) învaţă, doar ca să nu aibă probleme cu părinţii şi să-şi poată
vedea liniştiţi de ale lor. Toţi ştim că e aşa, şi toţi ne facem că nu vedem.
Dintr-un motiv foarte simplu pentru că atunci când ne întrebăm: oare dacă am
spune lucrurile acestea, ce s-ar întâmpla?, cunoaştem răspunsul: nimic. Există
un lucru de care românul se teme mai tare decât de impostură: anarhia. Dacă am
recunoaşte că felul în care se predă nu e cel bun, că mai toate conţinuturile
sunt nepotrivite, că noi înşine nu mai urmărim ce se întâmplă în domeniul
nostru, că suntem prea prinşi cu nevoile şi cu copiii noştri ca să mai avem
timp şi pentru copiii altora, că singurul nostru orizont e salariul şi pensia
amărâtă ce decurge din el, ar ieşi o babilonie generală. Fiecare l-ar acuza pe
celălalt că a fost mai ipocrit decât el, că a profitat – prin funcţii sau prin
meditaţii – de degenerescenţa sistemului şi că e omul lui X sau Y. Ar apare,
inevitabil, revoluţionarii, care ar cere abrogarea regulilor şi regulamentelor,
fraternizarea cu elevii, abandonarea notării etc. Mulţi ar face-o până s-ar
vedea directori (sau rectori), apoi ar redeveni ceva mai clasici. (Aşa a fost
dintotdeauna mersul lumii.) Pe de altă parte, în ciuda a ceea ce pare,
ministerul (cu toate comisiile lui) şi inspectoratele au încă mijloace de-ai
ţine pe oameni sub control: de la distribuirea posturilor (cu jocul dintre
suplinitori şi titulari), la punctaje, apoi la cooptarea celor “cooperanţi” în
diverse comitete şi comiţii. În fine – şi acesta e un lucru normal din punct de
vedere uman – nimeni nu îndrăzneşte să spună primul că ceva nu merge, dat fiind
că, imediat, toţi ceilalţi (cu cât mai mici în funcţie, cu atât mai vocali) se
vor coaliza împotriva lui şi-l vor arăta cu degetul ca fiind cel din cauza căruia
nu merg lucrurile. O ştim dintotdeauna: singura “critică constructivă” e cea
încurajată “de sus”; orice altceva e “prejudiciu adus imaginii instituţiei” şi
“demnităţii profesiei”.
Aşadar,
cauza pentru elevi incapabili să scrie două pagini – şi la fel de incapabili să
citească altceva decât tweet-uri şi subtitrări de seriale – ajung până la
licenţă e frica dascălilor lor: aceştia nu le dau note după merit pentru că
acestea ar arăta cât de slabă e pregătirea lor (şi a elevilor, şi a
profesorilor), ar afecta “performanţele şcolii” şi i-ar ridica pe părinţi
împotriva lor; nu-i cad tot pentru a nu pune şcoala într-o lumină proastă şi
pentru că nimeni nu ştie ce e de făcut cu cei care sunt incapabili să urmeze o
şcoală. Oamenii se tem că dacă numesc lucrurile aşa cum ar trebui (în primul
rând printr-o notare corectă), se va lăsa cu sancţiuni colective şi tăieri (de
sporuri şi salarii). În fine, din învăţământ nu se moare, copiii au şi ei
părinţi, mai sunt şi alte cicluri de studii şi până la urmă “piaţa va decide”,
astfel că profesorii se pot spăla pe mâini şi rămâne cu conştiinţa netulburată
atunci când îi împing mai departe pe cei care au rămas, de fapt, în afara
şcolii. Elevii pleacă, cu tot cu problemele lor, şi lumea e mulţumită: în
ultimă instanţă nu s-a întâmplat nimic şi salariul vine la fiecare jumătate a
lunii.
Care e
efectul direct al acestei stări de lucruri? Unul extrem de nociv pentru noi
toţi: faptul că nu mai ştim care e media umană ce constituie masa de echilibru
a societăţii. În fapt, nici vârfurile, nici perdanţii nu sunt definitorii
pentru societate, ci mediocrii care se investesc în activităţile utile cu care
ne întâlnim şi de care avem nevoie zilnic. Atunci când această masă umană are o
medie intelectuală onestă, lumea are un numitor comun, e posibilă specializarea
şi orizontul social e cel al dezvoltării. Şcoala nu produce genii (mai curând
invers, geniul face şcoală), ci oameni educaţi – adică deschişi faţă de
contextul în care se află, disponibili faţă de semenul lor, capabili de atenţie
şi de răbdare, care ştiu ce înseamnă munca şi înţeleg cum să se bucure de
roadele ei. Acestea sunt trăsăturile care – în viziunea iluminiştilor – îl
deosebesc pe omul civilizat de sălbatic, acesta din urmă fiind dependent de un
singur context, legat doar de familia (sau tribul lui), trăind într-un
feed-back cu natura (şi incapabil să o /şi să se/ strunească), evitând munca şi
bucurându-se instinctual de ceea ce-i cade în mână. Dacă – aşa cum voia Haeckel
– ontogenia reproduce filogenia, atunci cu toţii, atunci când păşim prima dată
pe poarta şcolii, suntem nici mici sălbătatici. Menirea şcolii nu e aceea de-“a
ne oferi cunoştinţe”, ci aceea de-a ne civiliza, adică de-a ne deschide către
lumea în care urmează să trăim: o lume urbană, în care depindem unii de alţii,
care ne solicită disponibilitatea, atenţia şi tenacitatea şi în care se cuvine
să fim prezenţi sub semnul grjii şi al responsabilităţii. Lumea modernă a
încredinţat sarcina educării acestor lucruri şcolii şi – dacă-şi urmează
menirea – asta trebuie să facă şcoala. Tocmai pentru că menirea ei e una
civilizatorie, ea li se adresează, în mod universal, tuturor – căci cu toţii
sunt chemaţi a deveni, prin faptă, prin alegere şi prin judecată, cetăţeni. Nu
e nevoie să botezăm noi, azi, şcoala ca fiind “incluzivă”, căci – dacă e cu
adevărat şcoală – ea e astfel în esenţa ei. O şcoală onestă, inteligibilă şi cu
examene riguroase e cea mai democratică instituţie a societăţii, căci ea le
arată tinerilor că fiecare se poate împlini după talentul lui, că munca e
răsplătită, că fapta bună îşi este sieşi măsură şi că, între cei dedicaţi
pasiunii lor, se stabileşte o comuniune capabilă să înfrunte deopotrivă
distanţele spaţiale şi cele temporale. Aceasta e lecţia şcolii bine făcute,
lecţie pe care fiecare o asimilează după puterile lui. Şi într-o lume în şcoala
înseamnă ceva, mediocrii sunt cei ce câştigă cel mai mult, deoarece pe lângă
lucrurile pe care le-au interiorizat, ei mai dobândesc şi nostalgia unui mai
mult pe care-l pot aproxima prin munca lor cotidiană (care, astfel, se
spiritualizează – depăşind statutul de corvoadă) şi pe care poate, într-o zi,
îl vor realiza copiii lor. O şcoală temeinică asta le lasă elevilor ei:
conştiinţa faptului că lumea e inteligibilă, că faptul de a înţelege e, în
sine, o bucurie, că mereu mai e ceva de înţeles şi că înţelegerea presupune o
statornică exigenţă faţă de sine. Puţini sunt cei care înţeleg cu adevărat
lucrurile decisive (ale unui domeniu sau altul) de pe băncile şcolii; cei mai
mulţi părăsesc şcoala cu convingerea că pot înţelege şi această certitudine e
asemeni unei lumini lăuntrice capabilă a-i orienta în viaţă. De aceea
responsabilitatea şcolii e tocmai faţă de ei, cei care n-ajung de la-nceput la
pragul de sus. Iar atunci când şcoala nu-şi face treaba, atunci toţi aceşti
oameni rătăcesc în întuneric şi – în lipsă de altceva mai bun – se chircesc în
condiţia unei vieţi primitive, într-o lume ininteligibilă şi bântuită de
spaime.
Şcoala
noastră produce “performaţă” la metru cub, ea nu are nici perdanţi şi nici mediocri.
Dezinteresul faţă de cei care nu pot ţine pasul cu lucrurile de neînţeles care
se fac la clasă şi, apoi, nevoia de-a cosmetiza statisticile făcându-i pe toţi
absolveţi ai tuturor ciclurilor educaţionale a avut un efect pervers:
prăbuşirea nivelului mediocrităţii. Astfel, dacă în urmă cu un sfert de veac,
mediocritatea însemna un 6 – 7 cinstit; astăzi aceste note acoperă, în cel mai
bun caz, un 3 – 4 din acele vremuri. Altfel spus, ceea ce noi considerăm astăzi
un mediocru, adică un om normal, căruia şcoala i-a dat nu atât nişte
cunoştinţe, cât o orientare, e – în fapt – un loser, un perdant, căruia şcoala
nu i-a dat nimic, ci doar i-a luat nişte ani din viaţă. Omul acela nu ştie cine
e – pentru că nu are conştiinţa unui sistem de raportare la ceilalţi (pe care-l
dă nu atât nota, cât interesul şi munca ce-o acoperă), nu are un orizont – căci
nimeni nu i-a descoperit umanul din el şi, ca atare, va fi tentat de existenţa
sălbaticului, cu feed-back-ul lui permanent şi cu bucuria genuină pe care o dă
satisfacţia nevoilor primare. Fireşte că atunci când ajungem aici, societatea
se degradează şi lumea omului – care creează prosperitate – e înlocuită de
lumea darwinistă a competiţiei pentru nişte resurse ce nu se înmulţesc. Dacă vă
întrebaţi de ce plecă atâţia – mai ales tineri – din ţară, aveţi aici o parte
din răspuns: pentru că aici munca nu-ţi aduce nici un beneficiu, şi chiar dacă
ţi l-ar aduce, nu te-ai putea bucura de el. Aici trăim între prădători: fiecare
înşfacă ce apucă şi se retrage în colţul lui peşteră ca să-şi devore prada,
fiind mereu înconjurat de privirile fixe ale haitei care-l pândeşte şi-i
aşteaptă cel mai mic semn de slăbiciune. Nu doar faptul că munca nu se
împlineşte în câştig, ci şi acela că acest câştig ar fi – aici – zadarnic (ce
altceva decât să-şi construiască un bunker în care să fie la adăpost, el şi
familia lui, ar face omul cu câştigul?) îi face pe oameni să ia calea
pribegiei. Carenţa educaţiei face ca regulile sociale să devină caduce şi viaţa
publică să fie dominată de o violenţă latentă, care-şi aşteaptă ceasul
exploziei. Nu ne lovim doar de absenţa oamenilor pricepuţi, ci şi de o
agresivitate cotidiană (al cărui bun exemplu sunt televiziunile) care e, în
ultimă instanţă, reversul neputinţei. Acesta e rezultatul prăbuşirii învăţământului:
faptul că noi avem – la 18 sau, mai nou, la 21 de ani – generaţii după
generaţii de rebutaţi incapabili deopotrivă de carte şi de muncă. Indiferent
cum îi luăm şi indiferent cât ajung să câştige, ei nu pot constitui nucleul
acelui middle class care să împingă România pe spirala prosperităţii.
Dimpotrivă, ei se aglutinează – dacă nu pleacă în străinătăţuri – într-o masă
amorfă şi resentimentară, gata să împingă lumea într-un carnaval al violenţei,
care, pentru mulţi, ar fi distracţie la cote maxime. Neînfruntând mica anarhie
pe care-o declanşează o dezbatere onestă, am reuşit să creem o societate
anarhică şi anomică pe care nu o mai ţine împreună decât frica, laşitatea şi
şantajul. În fond tinerii aceştia nu sunt altceva decât părinţii şi profesorii
lor, văzuţi printr-o lupă ce amplifică apocaliptic slăbiciunile pe care
vârstnicii cred că le (mai) pot ascunde.
Se mai poate
face ceva? Acum, nu. Au fost câteva momente în care se putea face şi pe care –
orbeşte – le-am ratat. Mai întâi a fost acela în care Profesorul Mircea Miclea
a făcut o diagnoză a educaţiei, a propus un set de remedii şi a demisionat când
nu a putut obţine cei 6 % dedicaţi educaţiei. Am mai vorbit de primele două
aspecte, acum se cuvin câteva cuvinte şi despre demisie. D-l Miclea a înţeles,
cu luciditate, că un sistem instituţional în care nu se va investi – nici în
infrastructură, nici în calificare, nici în bunăstarea oamenilor – nu poate
produce nimic altceva decât o face în prezent. Altfel spus, cu şcoli
dărăpănate, cu biblioteci ale căror achiziţii se opresc în ’89, cu profesori
săraci (şi preocupaţi doar de ranfluarea condiţiei materiale), cu
imposibilitatea deplasărilor şi a specializărilor, nu se poate face nici un fel
de muncă de calitate. Mai mult, neremedierea rapidă a acestor probleme are ca
efect accentuarea lor, adică pauperizarea, deprofesionalizarea şi – finalmente
– decredibilizarea dascălilor. Încă odată: cu aceleaşi condiţii – de la clădiri
la programe – şi cu aceeaşi oameni – având aceleaşi venituri şi aceeaşi
pregătire – nu e posibilă nici o schimbare. A ne inchipui o asemenea schimbare
în educaţie e acelaşi lucru cu a ne imagina că fabricile lui Ceauşescu – fără
nici un fel de investiţii şi cu aceeaşi oameni (plătiţi ca-n anii ’90) – ar fi
concurat astăzi cu marile companii europene. Dacă ne amăgim cu asemenea iluzii,
înseamnă că avem orgoliul patologic al mizeriei şi al înapoierii prezentate ca
“puritate” şi “independenţă”. Numai că, dincolo de vorbe, şi cei care-şi
clamează aceast orgoliu vreau să trăiască cu adevărat “european”. Şi pentru a
trăi astfel, tocmai aceşti oameni vor ruina şi mai adânc ţara de mila căreia
plâng telegenic. Neluând în seamă gestul radical al Profesurului Miclea, ne-am
abandonat “patrioţilor de ocazie”: d-na Ecaterina Andronescu & co.
După D-l
Miclea, a venit D-l Daniel Funeriu: dânsul a vrut mai multe lucruri – mai
înainte de toate, a dorit ca printr-o lege unitară să scape de păienjenişul de
ordonanţe, reguli şi regulamente care blocau activitatea onestă din şcoli.
Apoi, prin bacalaureatul cu camere de luat vederi să fixeze un standard al
onestităţii (cu tot preţul – greu – de plătit) de la care să pornească
reconstrucţia şcolii. În fine, mutând grupa mare în şcoală – drept “clasă
pegătitoare” – a acordat învăţământului primar şansa de a forma structurile de
învăţare în care să se dispună cunoştinţele celorlalte cicluri de studii. Legea
a fost măcelărită fără milă, imediat după adoptare, astfel că, azi, nimeni nu
mai poate recunoaşte intenţia ei iniţială. Bacalaureatul a început să se joace
şi el, ba ocolind camerele, ba cu “pregătire intensivă” – ce ascunde ani de
lipsă de pregătire, ba cu scăderea exigenţelor sau banalizarea cerinţelor.
Rămâne clasa pregătitoare. Din păcate, puţini învăţători îi înţeleg rostul.
Însă acesta e esenţial: perdanţii acestui ciclu de învăţământ nu se mai
reechilibrează niciodată. Rostul şcolii primare e simplu: acela de a forma
deprinderile de citit, de scris şi de socotit. Transformând învăţământul
elementar în laborator al “noilor pedagogii”, n-am făcut decât să încurcăm
totul şi să producem – la finele clasei a IV-a – analfabeţi pe care-i alintăm
ca fiind “funcţionali”. Nici pe D-l Daniel Funeriu nu l-am ascultat, ci ne-am
întors, iarăşi, la galeria de măşti a d-nei Andronescu.
În fine, mai
recent, D-l Mircea Dumitru a încercat să dea autonomie şcolilor – cu directori
numiţi prin concurs – şi să instituţionalizeze valoarea şi profesionalismul la
nivelul celr care decid criteriile performanţei. Nu poate exista muncă onestă
dacă cei abilitaţi să o judece nu se pricep la ea sau nu sunt interesaţi de ea.
Ideea D-lui Dumitru era aceea de a propaga schimbarea de jos în sus, dându-le
dascălilor de rând conştiinţa faptului că sunt ascultaţi şi luaţi în
considerare la vârful sistemului.. În felul acesta, cei ignoraţi şi umiliţi ar
fi învăţat să-şi formuleze problemele, să se coalizeze pentru a le expune, să
lupte pentru rezolvarea lor şi să reziste măruntului – dar foarte eficientului
– arbitrariu local. Nici de data asta n-a fost să fie: “aparatul” s-a pus de-a
curmezişul, sindicatele au ieşit – oportun – din adormire iar mandatul D-lui
Dumitru a fost prea scurt pentru a reuşi să-şi instituţionalizeze proiectele.
Dimpotrivă, alt eşalon de creaturi ieşite din mantaua d-nei Andronescu au
modificat – cu o surprinzătoare celeritate – puţinul pe care D-l Dumitru a
reuşit să-l articuleze în concret.
Ce-au spus,
în fond, D-nii Miclea, Funeriu şi Dumitru? Redaţi-i învăţătorului şi
profesorului demnitatea sa – la nivelul pregătirii, la nivelul salarizării, la
nivelul ponderii istituţionale. Lăsaţi-l să se ocupe de copiii – mai ales de
cei de la-nceputul şcolii; nu-l striviţi cu hârtii inutile şi nu-l obligaţi să
mintă sub semnătură în statistici trucate. Începeţi de la bază, descoperiţi-vă
pasiunile şi învăţaţi să le cultivaţi în sufletul elevilor. Faceţi mai puţin,
dar mai temeinic şi, mai ales, faceţi de aşa manieră ca pe ceea ce a construit
temeinic un ciclu, un altul să poată dezvolta la fel de temeinic. Şcoala de
înaltă performanţă – cea care pregăteşte specialişti de nişă – e pentru puţini,
dar şcoala care formează oameni educaţi şi buni cetăţeni e pentru toţi. Nu e
doar pentru genericii “copiii noştri”, ci şi pentru noi, adulţii ce lucrăm în
ea. Regăsiţi-vă în ceea ce faceţi şi munca voastră va purta în ea secretul
înfăptuirii! Dar n-am ştiut nici să-i ascultăm şi nici să-i apărăm pe aceşti
oameni. Cuvintele lor, care au numit o realitate pe care mulţi o simţim, au
rămas stinghere în lumea “raportărilor” şi a “statisticilor”. Şi aşa am ajuns
la d-l Liviu Pop.
Când acesta
a venit cu enormitatea manualelor de sport şi de dirigenţie – pe care elevii
trebuie doar să le cumpere şi să le care, nu să le şi citească! – lumea, după
caz, s-a indignat sau s-a amuzat. Nu ştiu să fi observat cineva că, în acest
act ratat, d-l Pop şi-a expus – în mod transparent – concepţia dânsului despre
şcoală şi educaţie. Pentru d-l Pop nu contează ce se face efectiv, la urma
urmei profesorii de sport şi diriginţii pot face în constinuare cum vor. Ceea
ce contează cu adevărat e formalismul căruia vor trebui să i se supună: căci
manualele nu sunt “gratuite”; ele vin la pachet cu “metodologii”, “norme”,
“fişe ale disciplinelor”, inspecţii (poate vom avea şi-un inspector de
dirigenţie!), comisii, “raportări” şi tot tacâmul. Această structură formală
este realitatea, nu ceea ce se întâmplă cu adevărat în şcoli. Nu contează ce
pot şi ce nu pot elevii (Cum să stea în mâini unul de 80 de kilograme pe a
III-a? Dar la bareme nu umblă nimeni.) sau profesorii care nu au săli de sport.
Nu, singurul lucru care contează e faptul că după ce am definit “ştiinţific”
statul în picioare şi mişcarea; realitatea – prin intermediul “raportărilor” şi
al “statisticilor” – “trebuie să” corespundă acestor definiţii. Nimeni nu şi-a
pus problema ca orele de sport sau de dirigenţie ar putea fi ore de relaxare
între (sau după) materiile grele. Nu, totul trebuie încorsetat în reguli şi
regulamente inutile, care definesc preţios şi ridicol banalităţi (asta fiind
singura ştiinţă ce ne e accesibilă), dar care devin coercitive în mâna unor
primitivi pentru care nu contează decât conformitatea. Asta e esenţa gândirii
d-lui Pop şi a sămădăului din Teleorman ce-i e stăpân. Acesta e secretul fricii
care-i transformă pe profesori în maşini de promovat analfabeţi efectivi.
Aceasta e reţeta înapoierii şcolii româneşti şi a sărăciei din care nu reuşim
să mai ieşim. D-l Pop nu e un ministru oarecare; dânsul e imaginea caricaturală
a obscenităţii care – prin intermediul partidului ce l-a numit – a infestat
lumea românească a ultimilor 28 de ani.
Mai mult
decât oricare din “corifeii” partidului, d-l Liviu Pop e faţa adevărată a
PSD-ului: un primitiv ajuns la putere şi pentru care puterea nu înseamnă nimic
altceva decât a-i supune pe ceilalţi. Credeam că lucrurile acestea s-au dus
odată cu goţii, hunii, gepizii şi avarii. Dar iată că au revenit odată cu d-l
Pop şi cu d-l Dragnea. Singurul lucru ce ne desparte de acea lume e faptul că
dacă astăzi prădătorii nu mai vor să plece, pot să să se ducă încotro văd cu
ochii cei prădaţi. Mai ales cei prădaţi de umanitatea lor în şcolile cu manuale
de sport ale celui mai grotesc ministru al educaţiei din istoria noastră.
https://georgeanca.blogspot.com.au/2017/08/alex.html
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu