Strămoșul nostru... si; Ofrandă

Strămoșul nostru, maimuța, de Liviu Florian Jianu

Posted on 17 august 2017 by jonescus

Strămoșul nostru, maimuța

Azi dimineață, (este 10 fără 7), mergând în parc, întâlnesc, pe bicicletă, o maimuță. Pedala încet, sub poveri, în fața mea.

Era îmbrăcată gros, să fie pregătită pentru orice vreme, avea o șapcă solidă, albastră, o bicicletă veche, cam ruginită, dar bună – cu mai multe viteze, chiar – și purta o coamă ca o claie de păr, de plase mițoase – ba pe coarne, ba pe portbagajul din spate – care nu se ridica și cobora  automat  – iar pe ultima – ca un mare semn de banane și portocale – scria Cofe Land.

          Cel mai mare Parc de Distracție. De pe orice meridian – v-ați afla.

          Eu am fost în cel Răsăritean, – 1 oră și jumătate.

          Am pedalat plin de respect, în urma strămoșului nostru.

          Admirându-i îndeletnicirile. De unde a plecat, și unde a ajuns. La câte se pricepea. Căci el – ce banane și portocale să fi avut – pe plasele astea – să dea? Și adunate de pe unde?

          Și în ce condiții de trai civilizat? Spiritualizat?

          Până când, l-am pierdut din ochi.

          Am descălecat. În semn de veșnică amintire.

          Am înaintat.

          Și mi-a căzut în orbire – Pandora. Atât de albă – sus, și jos – neagră, se unduia – din jumătatea ei de sirenă – drept din gleznele de statuie.

          Și fața ei lucea ca un chip cerat de monedă.

          Pe care – cine o privea – încremenea.

          Și a încremenit și ea.

Ofrandă, de Liviu Florian Jianu

Posted on 17 august 2017 by jonescus

Domnului Profesor Ovidiu Ghidirmic si Familiei:

Ofrandă

Singur și simplu neîncăput pe un covor oltenesc.

Prea adânc la fântânile gurii luminilor minții izvoadelor firii

pe față.

Încordat ca un arc într-un verb de urcare măreață.

Spre un pisc de omăt, și de hăt, si de făt – românesc.

Prea –n furtună, și calmă, și iute, și-n strune, și-n sunete –

Scrâșnet de mare,

Stranie retorică – logică – tonică –

Care te-nvață.

Multe – despre ce n-ai să știi niciodată.

Puține – despre ce faruri – care nu-și merită – cruda lor soartă.

Singură carte. Care se umple – înghite – istorie după istorie –

Viață cu viață – fapte cu fapte.

Scrisă pe dinăuntru. Și ținută-n ecouri.

Și restul vine ca un cofrag. Ca sarcofagul unui buștean –

Dintr-o pădure – dintr-un meleag – dintr-un noian –

Pământean –

Olimpian.

Singur și neîncăput pe un covor oltenesc

Ca o buturugă  ridicată după îndelungi așteptări

Să vorbească-n picioare –

Să tremure bolta

De cântecul ei apăsat . Și curat.

Că oricât ea ne pare

Imaculată – înaltă –

Prin toți nervii acestui copac – care suntem – ne doare –

Atâta de tare –

Încât își întinde – de oriunde revine –

Înapoi – sidefatele-n verde – tulpine –

Prea măruntele-i degete

Să ne  țină și pipăie

Melcii…

Să ne pre cugete

Fără să pregete…

Flori De colie.

http://revistaderecenzii.ro