vineri, 18 august 2017

Strămoșul nostru... si; Ofrandă






Strămoșul nostru, maimuța, de Liviu Florian Jianu
Posted on 17 august 2017 by jonescus

Strămoșul nostru, maimuța

Azi dimineață, (este 10 fără 7), mergând în parc, întâlnesc, pe bicicletă, o maimuță. Pedala încet, sub poveri, în fața mea.
Era îmbrăcată gros, să fie pregătită pentru orice vreme, avea o șapcă solidă, albastră, o bicicletă veche, cam ruginită, dar bună – cu mai multe viteze, chiar – și purta o coamă ca o claie de păr, de plase mițoase – ba pe coarne, ba pe portbagajul din spate – care nu se ridica și cobora  automat  – iar pe ultima – ca un mare semn de banane și portocale – scria Cofe Land.

          Cel mai mare Parc de Distracție. De pe orice meridian – v-ați afla.
          Eu am fost în cel Răsăritean, – 1 oră și jumătate.
          Am pedalat plin de respect, în urma strămoșului nostru.
          Admirându-i îndeletnicirile. De unde a plecat, și unde a ajuns. La câte se pricepea. Căci el – ce banane și portocale să fi avut – pe plasele astea – să dea? Și adunate de pe unde?
          Și în ce condiții de trai civilizat? Spiritualizat?
          Până când, l-am pierdut din ochi.
          Am descălecat. În semn de veșnică amintire.
          Am înaintat.
          Și mi-a căzut în orbire – Pandora. Atât de albă – sus, și jos – neagră, se unduia – din jumătatea ei de sirenă – drept din gleznele de statuie.
          Și fața ei lucea ca un chip cerat de monedă.
          Pe care – cine o privea – încremenea.
          Și a încremenit și ea.



Ofrandă, de Liviu Florian Jianu
Posted on 17 august 2017 by jonescus
Domnului Profesor Ovidiu Ghidirmic si Familiei:

Ofrandă
Singur și simplu neîncăput pe un covor oltenesc.
Prea adânc la fântânile gurii luminilor minții izvoadelor firii
pe față.
Încordat ca un arc într-un verb de urcare măreață.
Spre un pisc de omăt, și de hăt, si de făt – românesc.


Prea –n furtună, și calmă, și iute, și-n strune, și-n sunete –
Scrâșnet de mare,
Stranie retorică – logică – tonică –
Care te-nvață.

Multe – despre ce n-ai să știi niciodată.
Puține – despre ce faruri – care nu-și merită – cruda lor soartă.


Singură carte. Care se umple – înghite – istorie după istorie –
Viață cu viață – fapte cu fapte.

Scrisă pe dinăuntru. Și ținută-n ecouri.

Și restul vine ca un cofrag. Ca sarcofagul unui buștean –
Dintr-o pădure – dintr-un meleag – dintr-un noian –
Pământean –
Olimpian.

Singur și neîncăput pe un covor oltenesc
Ca o buturugă  ridicată după îndelungi așteptări
Să vorbească-n picioare –
Să tremure bolta
De cântecul ei apăsat . Și curat.

Că oricât ea ne pare
Imaculată – înaltă –
Prin toți nervii acestui copac – care suntem – ne doare –
Atâta de tare –

Încât își întinde – de oriunde revine –
Înapoi – sidefatele-n verde – tulpine –

Prea măruntele-i degete
Să ne  țină și pipăie

Melcii…

Să ne pre cugete
Fără să pregete…

Flori De colie.


http://revistaderecenzii.ro









Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu