Avocatul Marian Nazat:
România n-are curajul
de a-și înfrunta stăpânii,
după ce și-a distrus
întreaga economie ca să intre în grațiile marilor licurici. Renașterea
națională nu va mai avea loc, patriotismul e, în ochii multora, precum boala
venerică
Avocatul
Marian Nazat vorbește, într-un interviu publicat pe blogul său, despre
„reromânizarea României”, despre patriotism, care trece în ochii unora ca o
boală venerică, dar și despre criza imigranților care stăpânește Europa.
Amintind șantajul Bruxelles-ului asupra
statelor UE obligate să primească refugiați,
avocatul Nazat apreciază poziția Ungariei și Cehiei, care nu se pleacă
în fața Bruxelles-ului. Asta în timp ce, România, spune el „nu are curajul de
a-și înfrunta stăpânii, după ce și-a distrus întreaga economie ca să intre în grațiile marilor licurici
ai epocii multilateral globalizate.”
Marian Nazat
amintește și de un pasaj din cea mai recentă carte sa, „Cartea ieruncilor”, în care îl citează pe
Marchizul de Custine, care spunea „Nenorocită țară, în care orice străin apare
ca un salvator în ochii unei turme de obidiți…”. Citat pe care îl consideră
reprezentativ pentru ceea ce fac azi românii care stau cu ochii spre Washington
sau Bruxelles. Dar, nu numai astăzi,
spune Marian Nazat.
„Nu doar astăzi, numărând ultimii 27 de ani,
adică, ci și înainte, inclusiv în vremea descălecării sovieticilor de pe
tancurile prieteniei, ale Internaționalei socialiste… Așa s-au petrecut
lucrurile și când s-a hotărât aducerea
în țară a casei regale de Hohenzolern. Și propaganda dâmbovițeană a început să
ni-i prezinte pe Carol și Ferdinand drept figuri providențiale, neținând seama
că istoria își urma cursul. Or, curgerea
asta presupunea modernizarea de la sine a arhitecturii politice, economice,
sociale, culturale, juridice, progresul
ce se înregistra în lumea largă nu putea fi ținut la frontierele
naționale. Altminteri, nu identific prosperitatea adusă în România de cei doi,
să fim serioși. Vreo 80% dintre români trăiau atunci într-o sărăcie lucie,
restul este rezultatul unor campanii dezgustătoare de mistificare a adevărului. Sigur, eu nu neg
rolul celor doi, dar să ne păstrăm luciditatea și să nu-i ridicăm în slăvi mai mult decât se cuvine. Ei au avut meritul că au scos țara din buzunarele câtorva hrăpăreți băștinași a căror
lăcomie nu-i departe de cea a urmașilor pe care suntem siliți să-i suportăm
azi. Dar n-a durat mult și monarhii veniți din Germania și-au făcut propriile
camarile, cu aceleași apucături… Așa că „talpa țării” a rămas să-și ducă
nevolnicia în continuare în bordeie și
colibe”.
În același
interviu, Marian Nazat explică și de ce România nu va putea niciodată să aibă
poziția fermă a unor state ca Ungaria sau Cehia, care au sfidat politicile și
directivele UE, spunând un NU ferm primirii refugiaților.
„Apreciez și poziția Ungariei, a Cehiei, nu doar a
Rusiei, numai că România n-are curajul de a-și înfrunta stăpânii, după ce
și-a distrus întreaga economie ca să
intre în grațiile marilor licurici ai
epocii multilateral globalizate.
Te opui când reprezinți ceva, când ai
forță financiară, militară și economică, altminteri stai în genunchi și cu mâna
întinsă la binefăcători, la galantonii
apuseni… Suntem de râsul lumii, ne-am
dezis de relațiile cu chinezii și
rușii, de dragul scutului de la Deveselu (pentru care plătim vreo 6 miliarde de
dolari anual) și a batjocoritorului MCV și ne bucurăm tâmp că Donald Trump îl
primește pe peluza de la Casa Albă pe Klaus Iohannis și îi lasă pe alde Pantazi
să-și denigreze țara… Unde s-a mai pomenit asemenea ierunci, spuneți-mi
dumneavoastră? Culmea, americanii și germanii
și-au clădit bunăstarea inclusiv
pe banii chinezilor, infuziile financiare de la Beijing fiind actuale și azi.
Cât despre gazul rusesc…”, spune
avocatul.
Și pentru că
în cartea sa există un pasaj legat de mândria națională, exemplul său fiind
„repolonizarea Poloniei”, Nazat spune de ce crede că e nevoie pentru a avea loc și o „reromânizare a României”.
„De o
Românie puternică și mândră! Trăiesc de
la o vreme cu spaima că în curând
Transilvania va deveni o regiune autonomă, pe
placul cancelariilor străine, iar
peste o sută de ani limba noastră va fi
cam ce este latina astăzi. Cine s-o mai vorbească, dacă Bruxelles-ul ne impune cote de migranți,
iar rumânii au plecat și vor continua să
plece în pribegie? Renașterea națională nu va mai avea loc, patriotismul
e, în ochii multora, precum boala
venerică, iar noi suntem în război cu noi înșine, abia ne mai îngăduim, deși ne
împuținăm pe zi ce trece. Iar cei care
pleacă sunt preocupați să uite că sunt români…”
Alt interviu
În cel mai recent volum al său, Cartea
ieruncilor, avocatul Marian Nazat revizuieşte episoadele istorice ale ultimilor
doi ani, cum ar fi „înscăunarea pe Deal” a preşedintelui Klaus Iohannis,
moartea celor din Clubul „Colectiv” sau atacul de la „Charlie Hebdo”. Aceste
relatări se îmbină cu unele personale, dominate de nostalgia pentu Islazul
natal sau de figurile care i-au marcat viaţa, precum Paula Iacob sau Gyuri
Pascu.
Nu îi plac
vremurile pe care le trăim astăzi şi nici Bucureştiul. Publicistul Marian Nazat
(56 de ani) a devenit unul dintre cei mai de succes avocaţi ai României. Între
procese, avocatul devine scriitor, postură în care rămâne tot un apărător, dar
de această dată al ţării şi al sentimentelor pe care se fundamentează şi
rezistă o ţară: onoare, solidaritate, recunoştiinţă şi iubire.
Cartea
ieruncilor, cel mai recent volum semnat de Marian Nazat, nu face excepţie de la
regulă, constituindu-se ca un jurnal în care autorul îşi revarsă nemulţumirile,
grijile sau admiraţiile, şi în care acesta speră la o Românie puternică şi
mândră, o Românie care să nu ia decizii în funcţie de alţii, de străini.1
– Este un
jurnal, desigur, ca orice scriere subiectivă. Căci volumul Cartea ieruncilor
nu-i altceva decât lumea văzută dinspre mine în ultimii doi ani, cu tot ce au însemnat ei, înlăuntrul și în afara
mea. Confesiunile unui revoltat fără o cauză precisă.
– Explicați
în carte și originea titlului. Considerați că poporul român este dintotdeauna
precum ieruncile despre care vorbește Cantemir, fiind ceva specific ethosului
său, sau a devenit astfel cu timpul? În cazul în care vorbim de cea de-a doua
variantă, care credeți că ar fi momentul în care românii s-au metamorfozat în
ierunci, unde s-a produs alunecarea?
– Suntem așa
din clipa în care Decebal s-a sinucis, conștient că nu-i poate birui pe romani.
Iar perspectiva robiei, a umilinței ritualice care i se pregătea pe străzile Romei l-a
determinat să-și ia singur zilele. Din
acel moment am devenit un neam de ierunci. Spuneți-mi, s-a sinchisit cineva
atunci când Decebal a ales de bună voie moartea, capitularea?
– „Nenorocită țară, în care orice străin apare
ca un salvator în ochii unei turme de obidiți…”, îl citați, la un moment dat,
pe Marchizul de Custine care vorbește despre Rusia, și punctați că așa fac și
românii astăzi, privind spre Washington sau Bruxelles. Această tendință nu vine
pe filieră istorică? Carol I și Ferdinand I sunt considerați figuri istorice
surori cu prosperitatea.
– Nu doar
astăzi, numărând ultimii 27 de ani, adică, ci și înainte, inclusiv în vremea
descălecării sovieticilor de pe tancurile prieteniei, ale Internaționalei
socialiste… Așa s-au petrecut lucrurile și când s-a hotărât aducerea în țară a casei regale de
Hohenzolern. Și propaganda dâmbovițeană a început să ni-i prezinte pe Carol și
Ferdinand drept figuri providențiale, neținând seama că istoria își urma
cursul. Or, curgerea asta presupunea
modernizarea de la sine a arhitecturii politice, economice, sociale, culturale,
juridice, progresul ce se înregistra în
lumea largă nu putea fi ținut la frontierele naționale. Altminteri, nu
identific prosperitatea adusă în România de cei doi, să fim serioși. Vreo 80%
dintre români trăiau atunci într-o sărăcie lucie, restul este rezultatul unor
campanii dezgustătoare de mistificare a
adevărului. Sigur, eu nu neg rolul celor doi, dar să ne păstrăm luciditatea și
să nu-i ridicăm în slăvi mai mult decât
se cuvine. Ei au avut meritul că au scos
țara din buzunarele câtorva hrăpăreți
băștinași a căror lăcomie nu-i departe de cea a urmașilor pe care suntem siliți
să-i suportăm azi. Dar n-a durat mult și monarhii veniți din Germania și-au
făcut propriile camarile, cu aceleași apucături… Așa că „talpa țării” a rămas
să-și ducă nevolnicia în continuare în
bordeie și colibe.
– O idee
interesantă pe care o reliefați este că odată cu capitalismul s-a strecurat
insidios și ideea de „grup-țintă”. Dacă ne raportăm la zona de politică,
efectele acestei strecurări nu ar fi și slăbirea conceptului de cetățean?
– Mai mult,
cetățeanul a dispărut de fapt, dacă o fi existat vreodată. Poate în
Antichitate, deși eu nu mai cred în istorie
de prin 1990, când am văzut cum se
scrie ea… În realitate, omenirea n-a trăit decât o singură orânduire –
sclavagismul. Numai că păpușarii au tot
botezat-o și rebotezat-o după cum le-a convenit întru prostirea norodului,
transformat în „grup-țintă”.
Capitalismul, ca și comunismul, lucrează
cu mulțimi, nu cu indivizi, și nu de ieri, de azi, ci dintotdeauna. De aceea,
rugați-vă să nu fiți inclusă în acel
„grup-țintă” luat la ochi de vreun lunetist al puterii vremelnice !
– Faceți o analogie prin care spuneți că viata
este precum coca din căpistere, cu cât o frămânți mai bine, cu atât iese mai
bună. Asta să le lipsească cetățenilor români pentru o viață mai bună,
frământarea? Și ce ar însemna această frământare?
– O ieși ea mai bună, dar nu mai ai timp s-o
trăiești, preocupat să o tot frămânți!
Sigur, ideea mea este valabilă pentru creatori, pentru oamenii care vor să lase
ceva posterității. Ceilalți nu mai au timp
să pună drojdia în cocă, fiindcă
ba n-au bani, ba nu-i interesează propria precaritate, puțini au curajul să
privească în față adevărul! Nu-i la îndemâna oricui să iasă din propria zonă
de confort, de siguranță personală. Tirania cotidianului e nemiloasă, scapă cine
poate și cine vrea să se ia la trântă cu această părelnică fatalitate. Copiii
sunt spălați pe creier de mici, prin
reclamele publicitare al căror cretinism n-are limite. Cum să educi niște țânci cu filmulețe în care un zărghit mulge o girafă din ugerul căreia
curg bomboane strident colorate sau în care toți se distrează? Ați văzut vreo
reclamă în care cineva muncește sau învață? Și atunci cum să-și mai pună ei
problema frământării aluatului din căpistere?
– Deplângeți
cei zece ani sub regimul lui Traian Băsescu, iar pe Iohannis îl numiți „un
martor mut, surd și orb al realităților românești”. Dacă suntem, după cum
afirmați în carte, un popor care trebuie strunit din bici, ce este de preferat:
să fim struniți de „un președinte cu apucături satrapice” sau o perioadă mai
lentă, alături de un președinte mai calm, mai „nefiresc”?
– I-am
deplâns din chiar noaptea de Revelion, din 2004/2005, când Traian Băsescu
și-a dat arama pe față, în Piața
Constituției. Insul acesta, al cărui
nume am refuzat să-l scriu doi ani, reluând exemplul sumerienilor, a făcut atîta rău României încât nimeni și nimic nu-l va mai îndrepta.
Deceniul umilinței naționale, al
turpitudinii, lașității și minciunii, al urii și fariseismului, al zâzaniei și
răzbunării, al asmuțirii unora împotriva
altora… Iar acum, individul acesta toxic, mai are și neobrăzarea să ne dea
lecții de moralitate și corectitudine politică. El este expresia abjectă nu
numai a politicianismului neaoș, ci și a unui talibanism violent și virulent în susținerea necondiționată a răului. Mă îndoiesc
că biciul ar mai salva din stricăciunea ce ne-a surpat ca neam,
dictatorul-luminat nu știu dacă mai e o soluție în Europa. L-aș prefera,
totuși, haosului actual. Trebuie să recunoaștem că tot ce s-a creat valoros, durabil
în lume, este opera acestor despoți luminați. Însă nu mai este posibilă solidaritatea națională,
cum să armonizezi atâtea interese- americane, sioniste, germane, franceze,
ruse, maghiare, turce, arabe? Și închipuiți-vă că toate aceste cercuri și-au
creat filiere întregi în România, filiere formate din agenți de influență –
politicieni, afaceriști, ziariști… Cumva și în Serviciile Secrete? Nu trebuie
căutate altundeva cauzele haosului perpetuu din societatea noastră
postdecembristă. Cât îl privește pe Klaus Iohannis, acesta abia ce și-a
buchisit fișa postului în anii din urmă
și observ că a început să-i placă la
Cotroceni. Curând își va pierde și muțenia, și
surzenia, și orbirea, luat de valul sclipiciurilor protocolare la care
pare a fi „slab de refuz”. Sunt deja semne evidente. Oricum, ecuația asta a șefilor de stat e
rezolvată, nu doar aici, ci și în străinătate, de către serviciile secrete,
alegerile electorale sunt diversiunea, mascarada. Sclavii de tip nou, crescuți
în minciuna drepturilor omului și democrației, votându-și direct și egal
stăpânii, îi justifică apoi tacit alesului
și fărădelegile, derapajele. Se
împiedică astfel răscoalele și revoluțiile, vărsarea de sânge. Mecanismul a
atins cota maximei perfidii, gândiți-vă că jumătate din bogăția planetei se
află în seifurile a 62 de bogătani.
–
Considerați că venirea imigranților în Europa, iarna europeană, este debutul
celui de-al treilea război mondial?
– Desigur,
iar asta au spus-o alții înaintea mea, Albert Pike și Richard Kalergi, am în
carte două eseuri despre profețiile lor, de n-or fi planuri ! Că vrem sau
nu, barbarii nu mai sunt la porți, ei
au intrat deja în cetate. Iar dacă nu le respecți drepturile, riști să
suporți fel de fel de consecințe. Majoritatea e obligată acum să facă
fel de concesii imigranților. Cote de imigranți în schimbul subvențiilor de la Bruxelles, ce
șantaj ordinar! Populații întregi din
colonii (era să zic fostele,
ignorând totuși realitatea contemporană)
s-au mutat în capitalele imperiilor de odinioară și-și răzbună strămoșii abuzați de cotropitori. Istoria se mai și schimbă,
atrocitățile comise de omul alb de-a lungul secolelor nu puteau rămâne
nepedepsite. Nimic nu-i întâmplător, să nu
ocolim cauzele actualei crize mondiale!
– Apreciați poziția Rusiei de a nu primi
imigranți, o țară căreia nu îi este teamă să se poziționeze în sens opus față
de ceilalți când vine vorba de această problemă. Credeți că ar putea România
vreodată să refuze refugiații?
– Ba bine că
nu ! Apreciez și poziția Ungariei, a
Cehiei, nu doar a Rusiei, numai că România n-are curajul de a-și înfrunta
stăpânii, după ce și-a distrus întreaga
economie ca să intre în grațiile marilor licurici ai epocii multilateral globalizate. Te opui când reprezinți ceva, când ai forță
financiară, militară și economică, altminteri stai în genunchi și cu mâna
întinsă la binefăcători, la galantonii
apuseni… Suntem de râsul lumii, ne-am
dezis de relațiile cu chinezii și
rușii, de dragul scutului de la Deveselu (pentru care plătim vreo 6 miliarde de
dolari anual) și a batjocoritorului MCV și ne bucurăm tâmp că Donald Trump îl
primește pe peluza de la Casa Albă pe Klaus Iohannis și îi lasă pe alde Pantazi
să-și denigreze țara… Unde s-a mai pomenit asemenea ierunci, spuneți-mi
dumneavoastră? Culmea, americanii și germanii
și-au clădit bunăstarea inclusiv
pe banii chinezilor, infuziile financiare de la Beijing fiind actuale și azi.
Cât despre gazul rusesc…
– Vorbiți despre ce înseamnă mândria națională
și dați exemplu „repolonizarea Poloniei”. Legat de „reromânizarea României”, de
ce condiții am avea nevoie să se întâmple?
– De o
Românie puternică și mândră! Trăiesc de
la o vreme cu spaima că în curând
Transilvania va deveni o regiune autonomă, pe
placul cancelariilor străine, iar
peste o sută de ani limba noastră va fi
cam ce este latina astăzi. Cine s-o mai vorbească, dacă Bruxelles-ul ne impune cote de migranți,
iar rumânii au plecat și vor continua să
plece în pribegie? Renașterea națională nu va mai avea loc, patriotismul
e, în ochii multora, precum boala
venerică, iar noi suntem în război cu noi înșine, abia ne mai îngăduim, deși ne
împuținăm pe zi ce trece. Iar cei care
pleacă sunt preocupați să uite că sunt
români…
– Numai noi
stăm prost la acest capitol? Și italienii au acoperit nudurile când a venit în
vizită președintele iranian Hassan Rohani. Nu s-a produs acolo o
dezitalienizare a italienilor?
– Diferența
e că ei au avut ce acoperi! Noi ce să
acoperim? De altfel, Trump declara la acea întâlnire istorică că știe tot ce se întâmplă în
România. Cum să mă mire, de vreme ce ambasadorii SUA se comportă la București
aidoma stăpânilor pe plantație, iar un
fost ambasador e și ditamai șeful Fondului… Proprietatea, cu leafă lunară de
100.000 de euro dacă sunt adevărate zvonurile? Cum-necum, însă, Italia, chiar
dacă și-a acoperit nudurile, a rămas
în Europa aia cu viteză maximă,
pe când noi suntem la „încetișor” și „tiptil-tiptil”.
– Comparați la un moment dat stingerea din
viață a celor de la Colectiv cu cea a minerilor din subterane și subliniați
diferența de atenție primită pentru cele două întâmplări nefericite. Cum percep
românii nenorocirile și ce învață din ele?
– Ca pe fatalitate, așa le privesc. „ Așa a
fost să fie” este o expresie din patrimoniul nostru ontologic. Ca și „m-am obișnuit cu traiul
prost și o duc bine.” Din păcate, nu
învățăm nimic din ele și sunt
sigur că toate cluburile funcționează la fel ca înainte de tragedia de la
„Colectiv.” Este scandalos cum
politicienii au înțeles să se raporteze la tragedia dintr-o discotecă și la alta
din mină. Valoarea de întrebuințare
a morților din galerie nu
prezenta interes pentru o parte a clasei politice, pe când cealaltă…
Nici măcar în moarte nu mai suntem egali… Te cuprinde sila, zău !
– Vă îndoiți
că generațiile post-decembriste pot scoate istoria din mlaștina în care s-a
afundat. Când credeți, totuși, că va apărea o astfel de generație? Care ar fi
caracteristicile sale?
– În primul rând că generațile recente sunt anistorice. De ce credeți că manualele de istorie au fost siluite în asemenea hal? De ce credeți
că istoria nu mai este prezentată în curgerea ei cronologică firească, ci fragmentar? Tinerii de astăzi sunt
formați ca locuitori ai planetei,
indivizi interșanjabili și atât.
Conceptul de discriminare tocmai asta urmărește, dezrădăcinarea insului și plasarea lui în afara istoriei. România nu mai constituie
o patrie, ci un loc oarecare, deloc
diferit de Spania, Etiopia, Canada sau Mongolia. În definitiv, și aici și acolo
poți bea Coca-Cola, poți mânca hamburger sau pizza. Globalizarea a învins
individul, și l-a anexat ireversibil !
– Tonul cărții, per ansamblu, este unul
pesimist. Unde vedeți raza de lumină?
– E o falsă
părere. Sunt un realist bine temperat,
iar nu pesimist. Optimistul nu este cel care minte că vede alb în loc de negru. Mie îmi displac optimiștii, m-am
ferit de ei dintotdeauna, mi-ar fi
pervertit luciditatea. Și fără luciditate nu ești altceva decât un invalid.
Optimiștilor nu le recomand scrierile mele, au la îndemână reclamele
publicitare în care toată lumea chefuiește, mănâncă și bea… Ori minunatele
emisiuni de divertisment de la
televizor, în care râsul curge de pe niște înregistrări, până și râsul e un
fals sinistru. La urma urmei, e tare
comod să trăiești asemenea ieruncii…
Pe de altă
parte, cum să nu-ți pierzi optimismul după 30 de ani de subteran judiciar,
fiindcă asta înseamnă viața unui jurist – procuror și avocat -în abatajul
penal. Iar în subteranul acesta sordid, întâlnești omul cu ce are el mai
ticălos, mai mârșav, chiar dacă
uneori el îmbracă și roba magistratului…
Raza de
lumină? Păi ea se strecoară până și prin gemulețul cu grilaj al celulei, de ce
n-ar ajunge și la noi, cei în aparență liberi ? Din păcate, eu n-o mai văd de mult, soluțiile sunt individuale și
ele stau în puterea minții fiecăruia, a
minții educate și instruite, desigur. Și în capacitatea inimii de a nu osteni
să iubească. Ce? Orice, de la oamenii de lângă tine și până la un răsărit
de soare, iar dacă puteți, iubiți-vă
țara !
– Ministerul Justiției a trimis la Guvern
proiectul de lege pentru modificarea Codurilor Penale, în acord cu deciziile
Curţii Constituţionale. Ce credeți că se va întâmpla în Parlament cu proiectul
de lege? Considerați că ar trebui să sufere modificări?
–
Indiscutabil, deoarece deciziile Curții Constituționale sunt obligatorii pentru toată lumea. Așa
încât textele de lege „amendate” trebuie
modificate. Unde-i lege nu-i loc de tocmeală, însă în România orice e posibil.
Eu cred că după trei ani de la intrarea în vigoare a codurilor penale e
momentul unei evaluări, e un termen la modă, nu? Mi-aș dori ca la nivelul
Ministerului Justiției, prin cooptarea
celor mai pricepuți și onești juriști, să
se revizuiască cele două acte normative, pentru că destule texte s-au
dovedit aberante. Dar o revizuire
profundă, fără ingerința politicului și
a heirupismului nostru tradițional.
– Cum vedeți
dvs articolul care pedepsește abuzul în serviciu? Cum credeți că ar trebui
definit?
– Exact așa
cum l-a văzut și Curtea Constituțională ! Haideți să vă spun ceva. Un text de
lege nu poate fi perfect, el va lăsa
mereu locul interpretărilor și de aceea important este magistratul care
îl aplică. Prin urmare, este nevoie de schimbarea mentalităților magistraților,
inclusiv a formatorilor de la Institutul Național de Magistratură. Îmi mărturisea deunăzi un cursant de acolo că
toate spețele care le sunt prezentate au
ca soluție condamnarea, nimic despre
achitare. Judecătorii noștri sunt
învățați de la început că principala lor menire este confirmarea
rechizitoriilor, iar nu aplicarea
prezumției de nevinovăție. Mulți par să fie discipolii lui Mencius, care
zicea că „Unde există voința de a condamna, există și probe.” Apoi, se impune
separarea procurorilor și judecătorilor
pe parcursul cursurilor de la institutul
cu pricina, pentru evitarea hulitului „parteneriat”. De ce, de pildă, pentru egalitatea de arme, să nu facă împreună cu ei școala și avocații, iar la sfârșit să opteze
fiecare pentru cariera dorită ?
– Ar putea fi
reincriminată insulta şi calomnia, după cum au criticat la dezbaterea publică
reprezentanţii societăţii civile?
– Chiar mai
avem societate civilă, în afara unor găști plătite din sume dubioase ?
Societatea civilă presupune existența cetățeanului, nu a capului de
locuitor pe seama căruia se
calculează doar birurile și kilele de
carne sau de metal ori mai știu eu ce.
Or eu tocmai ce v-am zis că nu mai există instituția cetățeanului…
Reincriminarea
insultei și a calomniei ar fi o lipsă de
inteligență din partea legiuitorului. Ne-am întoarce iarăși la situația
de acum vreo 15-20 de ani când în sala în care se judecau astfel de
pricini întâlneai toată crema bucureșteană, îngâlcevită din cauza articolelor
de presă. Era un circ veritabil,
mahalaua dâmbovițeană în toată splendoarea ei, înnebunită să privească
prin gaura cheii și să bârfească pe
marginea șanțului. Cred că sunt și alte remedii pentru repararea onoarei și a
demnității în afara acțiunii penale,
anii din urmă au demonstrat-o. Motivele
care au stat la baza dezincriminării celor două infracțiuni sunt actuale
și astăzi.
– Ce noutăți
ar putea să aducă noul pachet de legi ale justiției, respectiv Legea privind
statutul judecătorilor şi procurorilor, Legea privind organizarea judiciară şi
Legea privind Consiliul Superior al Magistraturii, care, de asemenea, va ajunge
curând în Parlament?
– Păi, în
primul rând, o mai clară delimitare între statutul procurorilor și al
judecătorilor, comunicatul de presă al CSM din urmă cu câteva săptămâni privind
separarea lor, fiind un semnal în aces sens.
Se vorbește foarte mult despre introducerea
răspunderii materiale a magistraților, o falsă problemă, pentru că și astăzi
există posibilitatea unor astfel de acțiuni. Numai că ele nu sunt exercitate și
nici n-am auzit ca statul, prin Ministerul Finanțelor, să ceară executarea
silită a magistratului obligat la repararea pagubei materiale. Mi-e teamă ca
prin introducerea dispozițiilor respective,
soluțiile de achitare vor fi o rara avis. „Parteneriatul” dintre procuror
și judecător, ca și „câmpul tactic”, vor
avea grijă atunci ca toate trimiterile în judecată să aibă deznodământul
scontat – condamnarea -, astfel încât nimeni
să nu fie tras la răspundere materială.
Însă, repet,
poți să ai cele mai bune legi, dacă ele
sunt aplicate prost, scopul Justiției va
fi mereu deturnat. De aceea, se impune regândirea instituției judecătorului,
pentru a preîntâmpina situația aberantă de azi, când el se poate pensiona și la 45 de
ani. Este nevoie de judecători cu experiență, îndeosebi la instanțele
superioare, experiență dobândită abia pe la 45 de ani. Câte filme occidentale
ați văzut în care judecătorii sunt
puberi? Vorba unui magistrat american venit în România într-o „vizită de
lucru”: „La voi, media de vârstă a corpului judecătoresc se apropie de media de
vârstă a unei naționale de fotbal”. Judecata înseamnă măsură, echilibru, iar
tinerețea excesivă a sistemului este un imens handicap.
– Ce părere aveți despre scandalul SIPA? Ce ar
trebui, în opinia dvs să se întâmple cu arhiva?
– Este o ată
reglare de conturi între unele servicii
secrete, dar și o diversiune, vulgul trebuie ținut în priză neîncetat. Și ca să- citez pe Ismail Kadare,
„din dosare vin frigul și umezeala. (…) Toate relele de acolo ne vor veni, tinere.”
Arhiva SIPA? Dacă o vor distruge, vor sări destui
să susțină că se ascund astfel mapele
profesionale ale magistraților compromiși. Dacă dosarele se vor da în vileag,
repercusiunile nu pot fi anticipate. Oricum, niciuna dintre cele două soluții nu
va împăca opinia publică de la noi. Parcă aș distruge-o, urmările ar fi mai
puțin nocive.
– Ce consecințe ar putea avea o eventuală
desecretizare a arhivei SIPA?
– Habar
n-am, nu știu ce conțin dosarele respective. Desecretizarea arhivei ar fi o
nouă victorie a serviciilor secrete asupra magistraților. Știți, important nu
este cine judecă un proces, ci persoana care îl judecă pe judecător…
Or, devoalarea arhivei ar scoate la
iveală tocmai acele persoane. Deși, obiectivele în robă ale monitorizării din
anii ´90 și 2000 s-au cam lăsat la vatră, nu văd cui ar mai folosi
desecretizarea ! Pe de altă parte, avem garanția că notele întocmite de SIPA nu
sunt simple plăsmuiri, rodul minții unor inși josnici sau interesați să
arunce cu zoaie în
magistrați ?
Dar într-o
țară care iubește cu sminteală scandalurile, subiectul ar face rating…
– Proiectul de modificare a art.301 şi art.308
din Legea nr.286/2009 privind Codul penal, prin care se desfiinţează noţiunea
de conflict de interese pentru funcţionarii publici, a fost atacat la Curtea
Constituțională. Ce ar putea decide judecătorii?
– Nu sunt
„mama Omida” să ghicesc verdictul, dar
cred că instanța de contencios constituțional
va avea în vedere și reglementările similare din spațiul european. Observ că
în ultimele decenii se incriminează cu
prea mare ușurință orice relație
socială, se creează infracțiuni din orice, de unde și puzderia de condamnări.
Ar trebui să ne decidem, mergem pe
drumul capitalismului cu instrumente juridice corespunzătoare, ori păstrăm o
concepție etatistă, specifică
comunismului?
––––––––––––––
1Interviul a
fost acordat site-ului Adevărul.ro, omul cu întrebările fiind Dana Mischie.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu