sexul în locul capului

Zoe Dumitrescu-Bușulenga –

“Credeți că de la manele ne

vom mai putea întoarce la Johann Sebastian Bach?”

în: Articole  care merită citite, Prima

“Eu  nu înțeleg un lucru: când e

 atâta frumusețe întreagă  pe lume, cum

pot să mă duc să mă uit  la firimituri, când eu am

bucuria integrală a  frumuseții? Şi, dacă

fărâmițăm frumusețea, cum vom  mai putea face drumul  invers?

Credeți că de la manele ne vom mai putea

întoarce la Johann Sebastian Bach ?

“De la Freud încoace s-a produs

o mutație: s-a pus sexul în locul capului.

Asta e tristețea cea mai  mare.

Vedeți, la noi, la  români  există/ exista/ o cuviință.

 Anumite cuvinte nu se  pronunțau – nu erau

niște tabu-uri, dar  există/ exista/ o pudoare.

Acum  “cuviința”, cuvântul  acesta, a dispărut din  dicționar.

Nu am prejudecăți de  niciun soi, dar

felul în care ne purtăm ucide  frumusețea.”

“Pentru mine, marea poezie a  fost întotdeauna baia de

frumusețe în care m-am cufundat când am avut nevoie

de intrarea în altă dimensiune.

Poezia ține, după părerea mea,

de partea cea mai ascunsă, cea  mai intimă a  ființei noastre.

Poezia  echivalează aproape cu o rugăciune.

În poezie te cufunzi pentru a te  întoarce cu frumusețe.

În rugăciune intri pentru a te integra absolutului.”

“Mă uit la programele Universităților. Nu mai găsesc

nici urmă de  greacă, de latină.

Respectul pentru clasici nu mai  există.

Nu ne interesează trecutul, numai  prezentul. Iar asta ne taie rădăcinile.

O lume fără rădăcini este o lume fără morală.

Se vorbește puțin și despre intelectualii dintre cele două războaie mondiale.

Sunt  nume care nu se mai pronunță, opere care nu se

mai citesc, lucrări muzicale care nu se mai cântă.

Există un fel de indiferență față de trecut.

Lumea a început să uite să vorbească, pentru că nu mai citește.”

“Pentru omul de rând, libertatea înseamnă a ieși cu bâta la drum.

Pentru omul superior, libertatea nu e decât interioară, ceea ce

e un adevăr trist.

În general, adevărurile sunt cam triste și de aceea lumea nu le iubește.”

“Marile mele iubiri au fost Eminescu și Enescu.

Bărbatul vieții mele a fost soțul meu, Apostol Bușulenga.

Un om admirabil. Un om de o cultură clasică admirabilă.

Cunoștea latina și greaca. Poate asta m-a și atras la el.

Am fost căsătoriți 45 de ani.

Pe verigheta mea este gravat numele lui.

Pe verigheta lui era gravat numele meu.”

Zoe Dumitrescu-Bușulenga (20  august 1920, București – 5 mai 2006)

Sursa – webcultura,ro