FERGHETE - DUPĂ A PĂMÂNTULUI LEGE UNDE NI DREPTATEA ?

DUPĂ A PĂMÂNTULUI LEGE UNDE NI DREPTATEA ?

~*~

După Nicolae Nicoră-Horea

pe frunte cu a moților stea,

dar luat de val pe val,

luat api no! național,

ca pomul să înflorească şi rodească pe mal

scriu cu sânge purpuriu pe cont propiu,

zurliu scriu, după a pământului lege, scriu,

şi după Valeriu Cîmpeanu, ca să aflu, că unde-lege ,

de ce-i tocmeală? deşi există în esență excelență,

conştiință națională,

în cumpănă cu dreptatea regală,

drept la iubire pentru înviere,

cu prețul de a candida la fericire ,

când nebunu trage cu tunu

fără slavă cu salvă de ispravă

Întru politică, auzitu-m-ai? politică curvă,

că politica te urcă şi coboară

de-amu mai bine de-un veac,

când un trio de muşchetari

revoluționari români

ca apa sfințită bună de leac,

s-au sculat cu coasa şi furca

şi neavând în mîini nimic,

că ne robeau nişte unguri, oameni de nimic,

nişte străini făcându-se pe Transilvania de România, stăpâni,

ca-n alte părți alți haini străini pe Basarabia,

deşi pământul strămoşesc întru răsărit de soare şi de binecuvântare firesc,

că pământul şi cuvântul mioritic era dumnezăiesc era întru omenesc

eminesc, era sfânt românesc,

un firesc de grai de rai,

dar cotropitorii emigranți, cu vicistitudini în suflet tulburați, turbați în năvală,

fără căpătâi din lumina zilei dintâi,

c-aşa erau hunii, găunii, ruşii, nebunii,

fără responsabilități

făcându-se stăpâni jecmănindu-ne şi amărându-ne,ca să nu ni se mai adune cele bune pentru'ca-n Rai ale pune spălându-ne de cele rele, ca să le îmbrâncim, că-n Iad îs bine de ele,

dar străinu-i tot câine afurisit şi jupân

punându-ne să jucăm polca-cerdaş, mintenaş,

răruț, drăguț-drăgălaş siliți în dragoste, ca ursu pe jar

ne-înmulți în sfințenie de hram şi har

pentru'că eram români

pe frunte, ca lui Hristos şi lui Eminescu punându-ne şi cununi de spini,

că străinu jupân e tot străin

oricât l-ai creşte cu bună-cuvință-n sân,

dar numa' odată să-l pui jos

s-ar jura pe ce n-are sfânt,

că niciodată-n sân n-o fost, ar spune îngust, egoist, ne-artist,

ca neam lacom, avar, crescut sadic şi prost,

numai decât fasoale de post

şi nu numa'de-aceea: Horea, Cloşca şi Crişan

n-au trăit omeneşte, n-au trăit în van şuhan, ci nazdrăvan în nehodihnă călăuziți de a libertății lumină, pentru lumină, să se nască lumină din lumină în grădină

şi-n înbelşugata făr' de aemănare Zamolxis socio-cosnico-socială măiastră verde-albastră a noastră laudă de zestre,

stupină roindă de albină cu trânror rege, cu lucrătoare şi mamă-regină,divină,

şi cu şcoala de dincolo de şcoală

se sculară trio-viteji de pe orizontală

pe verticală,

Avram Iancu națiunea călăuzită cu artă,

că munții noştri Carpați aur poartă, frate între frați, în vecii-vecilor să nu cerşim din poartă-n poartă, națiunea română fi fiindu-ne mare în rostul de popor cioplit cu tricolor mare unită şi dreaptă ca să fie primăvară a tuturor, cu nimb şi aură, să fie iară, iară şi iară fericită a urmaşii-urmaşilor, că de ce se sacrificară în martiraj

de se răsculară la revoluționară răscoală

şi din Albac ajunsă la Alba pe roată,

că politica grofilor unguri nu e un leac câtu-i "vileag", câtu-i lumea amărală, bilă, fiară, de frică  urcându-te pe scară,

dar rupându-i sus fuştelul la scară,

în final te coboară şi te omoară,

c-ai tras cu tunu ca nebunu

şi-ai puşcat la rațe şi-ai mâncat la mațe pestrițe

punându-ți-se bețe, fițe-n roate,

că boierii din parlament savant fugind în ismene şi papuci te-au amăgit, ți-au jucat fițe, ți-au pus economia şi țara pe butuci, că drepți, ca funia băgată-n sac,

au gherele de mâțe ieşite din sac, ca să-ți vie de hac

lăsându-te tot fără pământ, tot sărac, gol puşcă, flămând, profund din marul ispitei să îmbuci, în câmpul cu maci

mereu doar roata zdobindu-te ca pe Hristos pe cruce

şi fiindu-ți în veac leac scriind frumoasă istorie

cu adevăr întru viață simetrie,

cum nu mai fu în omenie-armonie viața alta, mai frumoasă-trei iezi cucuită de lupi, vulpi viclene la struguri, ca la stârvuri aruncându-se muşcându-se-n vie, fir-ar să fie!

că ochii tăi de Eminescu varsă lacrimi de la Nistru, la Tisa,

Prut,

şi până unde străinul, ca stăpân pe ce-i al tău, întinsu-sa gurmand, ca un lup flămând  la capră peste gard neâmpăcându-se, care de-a puterea de la pradă înhățàndu-mă pe mine şi tine

fără drept-adevăr, să nu-ți mai fie duh luceafăr, de viață în simetrie,

că doar promitu-ți-sa dreptul, avutul, dându-ți-se doar cub ciobit, imperfect , infinit apropiat subiect şi predicat, aur cenuşiu strecurat,

luminat şi curat, premiantul Nichita

fiind doar nominalizat, dar ca un oarecare înşelat,

că nici atâta din propiul paradis meritat nu i s-a dat,

deşi Dumnezeu într-un testament veşnicia aiasta nouă ne-a lăsat,

dar fără ca  să se mai țină mai marii cont de promisiune, e înşelăciune

şi atunci cum cele bube să ni se adune,ca să nu fie

un alt român răstignit pe Golgota

pentru'că a fost şi el pomenit nominalizat

ca cel mai iubit, dar defăimat pe dealul căpăținii, pe Golgota,

unde românii-s ucişi, ca albatroşi, ucişi

de nebunii huligani, omorâți,

traşi cu roata,

ca sinfonia românească să-şi piardă: fa şi sol,

: cheia şi nota.

~*~

PAVEL RĂTUNDEANU-FERGHETE