Labiș, Nichita și „VRĂJITOAREA NEAGRĂ”

TRIUNGHIUL AMOROS al LITERATURII române.

Labiș, Nichita și „VRĂJITOAREA NEAGRĂ”

Doina Ciurea, poetă, scriitoare și eseistă, supranumită la sfârșitul anilor ’50 „Vrăjitoarea neagră”, s-a iubit, în același timp, cu doi poeți celebri ai României: Nicolae Labiș și Nichita Stănescu. Ultimul, într-o zi de 6 iunie (1962), a luat-o și de nevastă.

S-a scris, s-a dezbătut și s-au avansat multe teorii în legătură cu moartea suspectă a lui Nicolae Labiș, la doar 21 de ani. Aproape la fel de mult ca despre iubirile lui Nichita Stănescu. Primul subiect n-a fost epuizat nici până în prezent (nici al doilea, sunt convins). S-au avansat fel și fel de scenarii, ultimele, cele mai noi, vorbesc despre asasinarea poetului-speranță al României, Nicolae Labiș, de către agenții Securității.

Colegi de an la facultate

S-a scris, de asemenea, apreciabil despre iubirea care i-a tulburat și pe Labiș, și pe Nichita: Doina Ciurea - pe numele ei - , poetă, colegă cu Nicolae la Școala de Literatură Mihai Eminescu. Ce nu s-a devoalat, ce nu s-a spus apăsat, oficial, în afara cafenelelor literare și a cârciumilor cu blazon, este adevărul. Unul fierbinte, asumat în zilele noastre de scriitorul Marin Ioniță, coleg pe „Kiseleff 10”, la „Fabrica de scriitori”, și cu Labiș, și cu Doina: femeia, poreclită „Vrăjitoarea neagră”, s-a iubit în același timp și cu Nicolae, și cu Nichita. Ba, la un moment dat, în triunghiul amoros s-a intercalat și un scriitor-crai, expediat însă rapid de fermecătoarea Doina!

„Lui Marx”, ultima poezie

„Născuți la o distanță de numai doi ani, iar într-un moment colegi de an în aceeași facultate, Nicolae Labiș și Nichita Stănescu, în mod paradoxal, nu sunt contemporani în istoria literaturii. Nici cu o zi, nici măcar cu un vers. Este cel puțin curios și explicația încă mai este așteptată. Primul care a venit pe lume a fost Nichita Stănescu (31 martie 1933). Primul care a venit în literatură a fost Nicolae Labiș, născut în 1935.

Când Nichita iese pentru întâia dată în public, în Tribuna din 17 martie 1957, cu poezia „Pământ”, Labiș coborâse de pe scenă la sfârșitul lunii decembrie 1956 cu „Lui Marx”, ultima poezie publicată în Gazeta Literară. Dar, venit din urmă, mai bătrânul Nichita nu a fost nici moștenitorul, nici continuatorul lui Labiș. Nu urmașul, ci următorul. Labiș a fost înaintemergătorul, Nichita a mers mai departe”, rememorează Marin Ioniță în volumul autobiografic „Kiseleff 10. Fabrica de scriitori”, ediție revăzută și adăugită (Editura Corint, 2018).

L-a amețit și pe Lucian Blaga

După această scurtă introducere, regretatul scriitor Marin Ioniță (decedat luna trecută, la 88 de ani) dă cărțile pe față în memoriile sale: „Dacă au ceva în comun, dacă este ceva care-i leagă nu poate să fie decât femeia pe care au iubit-o. Unul după altul. Labiș fără să știe de existența lui Nichita Stănescu în acest triunghi. Nichita, cel care și-a dorit să se vâre în situație. Doina, cu ispita, trebuie să fi avut ea ceva anume care să-i scoată pe amândoi din fire. Nu degeaba într-o vizită făcută de un grup de studenți lui Lucian Blaga, la Cluj, marele poet, filosoful și înțeleptul ajuns la senectute, a stat tot timpul cu ochii pe ea”.

„Nu știu ce mă face să cred că prin venele ei curge sânge de gitan”

Marin Ioniță (foto) i-a schițat Doinei Ciurea un portret sugestiv: „Întâmplarea a făcut să fiu coleg, la fabrica de scriitori numită Școala de Literatură, și cu Labiș, și cu Doina. Când am cunoscut-o eu, era o adolescentă de abia dezghiocată din copilărie, dar tipul urban, emancipat și distins, cochetă și elegantă, cu un tată ofițer superior în uniformă albastră de paradă (...). Brunetă-arămie, părul creț de la natură și nevopsit. Ochii mari, poate cam prea proeminenți, cu gene lungi și curbate în sus, sprâncene stufoase”.

Jocul de-a ispita

Continuarea este savuroasă: „Un pufuleț abia i se zărea deasupra buzei superioare. Buzele ușor congestionate ca la adolescentele cu hormonii răvășiți. Bănuiam și sânii la fel sub bluza apretată. Sunt momente când pare că este gata să adoarmă și e frumoasă atunci ca un copil legănat în brațele mamei sale. Alteori, înfiorată de stimulenți externi sau, poate, din adâncul propriei ființe. Și atunci e frumoasă altfel. Pe mine nu mă privește decât fugitiv. Dar îmi dau seama că de acum a încolțit în ea jocul de-a ispita. Nu știu ce mă face să cred că prin venele ei curge sânge de gitan, dar dacă ar fi așa nu poate să descindă decât dintr-o ramură nobilă a acestei etnii. Prințesa țiganilor. Îi spun „vrăjitoarea neagră” și nu se supără”.

„Îmi căzuseră pumnii în poalele ei”

Marin Ioniță a cochetat, la rândul lui, cu Doina Ciurea. Amintindu-și de jocul cu mâinile pe sub bancă, scriitorul consemna: „Nu mi-a dat atenție decât după o lună de când a venit la școală. Târziu, dar ce aveam de pierdut? O zvăpăiată. De-abia țineam pasul. Într-o zi, la o prelegere insipidă, ținută de un lector de la Comitetul Central, la cursul de socialism, stând alături, ne jucam cu mâinile sub bancă. „Ce se petrece acolo?” Râdea. Îmi căzuseră pumnii în poalele ei”. „Prințesa țiganilor” l-a respins însă pe Marin: „M-a înțepat cu un ac în dosul palmei. Mi-a dat sângele. M-a tamponat cu batista și m-a legat cu eșarfa de la gât. Trei picături roșii...”

Autor: Florian Saiu

http://evz.ro/labis-nichita-vrajitoarea-neagra.html