NISTOROIU - PROFETISMUL LUI MIHAIL EMINESCU (partea a IX-a)

PROFETISMUL LUI MIHAIL EMINESCU

                                                 (partea a IX-a)

   

   „Poetul şi filosoful Eminescu sînt România

    de astăzi care continuă România de ieri;

   Gînditorul politic Eminescu este România

    care se crează astăzi şi care reprezintă viitorul.”

                         (Avocat nemţean Ion Herghelegiu)

   În Biserică, în istorie Neamul este izvorul puterii religioase, al energiilor creatoare, care graţie jertfei şi iubirii sale întru Părintele ceresc, Dumnezeu îi alege Profeţii şi Elitele spirituale, astfel ca prin istorie să păşească spre mersul lui firesc, spre menirea Naţiei înspre transcendent, înspre mântuire. Misia Profetului constă în conjugarea vocaţiei sale creştine cu harul Duhului Sfânt întru realizarea sintezei misticii ortodoxe fundamentale în cadrul naţionalismului Neamului său.

    Profetul întrupează în fiinţa şi persoana sa Icoana lui Hristos, regenerând Chipul Domnului în naţie. Profetului îi revine rolul divin de născător spiritual al naţiei, la rândul lui, Fiul născut de aceeaşi naţiune, pentru a o îndruma, îndrepta, transforma, reînnoi, după modelul Învăţătorului său Hristos: „Hristos cel înviat este începutul creaţiei celei noi, pentru că ne cuprinde în starea jertfită şi înviată a trupului Său în mod actual pe toţi care credem nu numai prin comunitate de natură ce o are cu noi, ci şi prin cuprinderea noastră personală în El şi prin petrecerea Lui în noi. (...) Prin trupul înviat al lui Hristos iradiază, neîmpiedicată, puterea Celui ce a făcut acest trup nestricăcios, conducând pe toţi cei ce se vor împărtăşi de El la înviere şi la nestricăciune, ba conducând întreaga creaţie la incoruptibilitate şi transparenţă, adică la maxima transfigurare şi comunicabilitate între persoane prin Duhul şi la o totală personalizare a cosmosului, în Hristos şi în oameni, pentru că există o continuitate ontologică între materia trupului şi materia cosmosului. (...) Numai perspectiva învierii ne dă puterea să ducem adevărata luptă cerută de ea: lupta împotriva pasiunilor, lupta pentru sensibilizare, pentru transparenţă, pentru comuniune, pentru asemănarea cu Hristos, puterea Celui care a înviat susţinându-ne pe această cale.” (Dumitru Stăniloae, Teologia dogmatică ortodoxă, ed. I.B.M. al B.O.R., Bucureşti-1978)

   Profetul este cel ales şi pus să vegheze necontenit la trezvia conştiinţei care menţine trează, demnă şi permanent identitatea românească prin naţionalism, spiritualitate, cultură şi religiozitate creştină.

   Chiar dacă sub Semnele vremurilor istorice se conturează reflexele crizelor spiritual-religioase cu conotaţii psiho-sociale dramatice, Profetul este desemnat de Sus să rămână Stâlpul şi Temelia Generaţiei sale, pentru ca Elita Spirituală Creştin-Ortodoxă, care ţâşneşte, alege să se călăuzească după îndemnul lui şi după pilda Profetului absolut-Mântuitorul nostru Iisus Hristos, găsindu-şi astfel reperele naţionaliste seculare, cu nădejde, credinţă, elan, eroism, jertfire, demnitate, nepanicându-se:   Ne întreabă alt Profet al Neamului Mircea Eliade în articolul său, Românismul şi complexele de inferioritate:  „Nu înţeleg de ce ţipăm: primejdie! Unde este primejdia? (...) Cum am putea noi crede că un neam ofensiv şi creator ca neamul românesc poate fi primejduit de cineva? Numai gândul acesta este umilitor. Numai ideea că trebuie să luăm „măsuri de pază”. Nu-şi dă nimeni seama că tăria românismului stă tocmai în dispreţuirea oricăror măsuri de pază? Să încercăm să privim lucrurile istoric, nu politic. Şi istoric, nu ne poate fi teamă de nimic. Atât cât energiile creatoare româneşti n-au secat, nu ne pasă.”

   Profetul ne arată continuu Calea Providenţei, pregătind generaţia sa şi altele pentru reînnoirile spirituale, întemeind în conlucrare cu Iisus Hristos-Viaţa adevărată, pentru viaţa evanghelică a Neamului, astfel încât cu fiecare pas al vieţii creştine poporul se apropie tot mai mult de lumea nouă a Dumnezeului-Om: „Sunt 18 secoli şi jumătate, ne spune un alt mare Profet al nostru Nicolae Bălcescu, de cînd Hristos întreprinse a răsturna lumea veche, civilizaţia păgînă, ce reprezenta pincipiul dinafară, obiectiv, al naturei şi al silei, substituind în loc o altă lume, o altă civilizaţie, întemeiată pe principiul subiectiv, dinlăuntru, pe dezvoltarea absolută a cugetării şi a lucrării omeneşti în timp şi în spaţiu, şi, prin identitatea între esenţia naturei spirituale a omului şi esenţia naturei divine, El descoperi fiecărui individ legea libertăţii, a demnităţii, a moralităţii şi a perfectibilităţii absolute.

   După ce, în Evanghelie, Mîntuitorul ne arată legea morală, absolută, nemărginită, legea dreptăţii, şi aruncă omenirea pe calea nemărginită a unei dezvoltări regulate, progresivă, supuind natura, sila, lumea dinafară supt preponderenţa absolută a minţii şi a cugetării, prin sîngele Său vărsat, prin moartea Sa, El ne arată legea practică, legea lucrării, legea jertfirei, a iubirei şi a frăţiei, chipul cu care ne putem mîntui, putem învinge răul şi îndeplini menirea morală a omenirei, adecă mai întîi prin cuvânt, prin idee, pe urmă prin lucrare, jertfindu-ne individa familiei, aceasta patriei, patria omenirei, viitorului.” (N. Bălcescu, Românii supt Mihai-Voievod Viteazul. Biblioteca pentru Toţi. Ed. Minerva, Bucureşti-1985, p. 1)

   Profetul veghează şi conduce segmentul de românitate care trebuie să se asume valorilor tradiţionale creştine prin care se cerne naţionalismul intelectualităţii dacoromâne pentru a realiza epoca de creativitate maximă: mistică, isihastă, filocalică, sofianică, profetică.

   Mihail Eminescu, ca de fapt toţi profeţii Neamului nostru, a înţeles că doar seva Tradiţiei creştine conduce la închegarea ortodoxiei ca model de viaţă, ca atitudine de eroism şi mistică.

   Geniul creator al poporului întrupat în harul Duhului Sfânt dă Alesului, viziunea profetică, perspectiva spirituală de a purta în fiinţa sa destinele neamului său dacoromân.

   Prin erudiţia sa covârşitoare, prin rafinamentul intelectualului genial, prin sinteza esenţială, prin pătrunderea profunzimii sale teologice, Eminescu îşi asumă dimensiunea sa profetică.

   În Rugăciunea unui Dac-Profetul are prin dimensiunea filosofico-mistică o cunoaştere apofatică demnă de cinstirea marilor Sfinţi Părinţi ai Bisericii lui Hristos.

   Rugăciunea unui Dac este o genială Odă a Creaţiei, un erudit Poem filosofic şi un admirabil Psalm de adorare adus Celui Care toate sunt în Hristos, prin Hristos, întru Hristos.

   „Pe cînd nu era moarte, nimic nemuritor,/ Nici sîmburul luminii de viaţă dătător,/ Nu era azi, nici mîne, nici ieri, nici totdeauna,/ Căci unul erau toate şi totul era una;/ Pe cînd pămîntul, cerul, văzduhul, lumea toată/ Erau din rîndul celor ce n-au fost niciodată,/ Pe-atunci erai Tu singur, încît mă-ntreb în sine-mi:/ Au cine-i zeul cărui plecăm a noastre inemi? // El singur zeu stătut-au nainte de-a fi zeii/ Şi din noian de ape puteri au dat scînteii,/ El zeilor dă suflet şi lumii fericire,/ El este-al omenimei izvor de mântuire:/ Sus inimile voastre! Cîntare aduceţi-I,/ El este moartea morţii şi învierea vieţii!// Şi El îmi dete ochii să văd lumina zilei,/ Şi inima-mi împlut-au cu farmecele milei,/ În vuietul de vânturi auzit-am al lui mers/ Şi-n glas purtat de cîntec simţii duiosu-i viers,/ Şi tot pe lîng-acestea cerşesc înc-un adaos:/ Să-ngăduie intrarea-mi în vecinicul repaos!”   

   Mihail Eminescu conjugă credinţa cu gândirea, voinţa cu iubirea dând convergenţă tuturor acţiunilor sale spre a împărtăşi celor chemaţi gradul de spiritualitate pentru a fi Aleşi, pentru a deveni Elite creştine naţionalist-ortodoxe.

   Mihail Eminescu s-a aflat permanent în natura lucrurilor spirituale, lucrând cu abnegaţie, cu destulă rigurozitate, cu un dinamism de erou, la prelucrarea structurii fireşti a omului întru devenirea sa religioasă, întru menirea chipului său hristic, ţinându-l treaz, aprinzându-l şi pregătindu-l parcă pentru aşteptarea serafică eshatologică.

   Pentru Profetul nostru Vatra Strămoşească se asumă ca o diversitate a cunoaşterii în variate domenii fundamentele: etnologie, mitologie, politologie, artă, folclor, filosofie, morală, istorie, ştiinţă, teologie, arhitectură, poezie, mistică, isihasm, cosmologie, umor etc.

  Spaţiul sacru străbun devenind pentru cei Aleşi o constantă majoră a intuiţiei harice creative.

   Vatra Străbună nu este doar o reprezentare geografică deosebită, ci şi un fenomen al intuiţiei, un element emoţional până la sublim, chiar o fascinantă concepţie pentru menirea aleasă a poporului, a neamului propriu-zis, care caută forma şi tinde spre ordinea cosmică.

   Spaţiul sacru străbun are o structură metafizică proprie filonului ei monoteist religios dezvoltând o anumită gândire, o anumită meditaţie, o anumită reflecţie, o anumită contemplare, o profundă sinteză, o deplină comuniune cu Ziditorul, cu Creaţia Sa, cu Strămoşii care au dăltuit Arhetipuri cu valoare de Simboluri nemuritoare răsfrânte în Mamele-educatoare a Demnităţii, în Omenie, Credinţă, Iubire, Jertfă, Învăţători, Profeţi, Genii, Eroi, Cuvioşi, Monahii, Martiri, Mărturisitori, Sfinţi.

   În ţărâna sacră strămoşească nici firul de praf nu este profan, căci primind jertfa sângelui curat, a rugăciunii, a milosteniei şi a dăruirii se reînnoieşte Trupul Ţării sfinţindu-l, reînviindu-l generaţiilor viitoare de jertfă şi înviere, dând o altă perspectivă spirituală şi un sens determinant infinitului creativ care, ne propune o viziune amplă asupra complexităţii integratoare a culturii şi civilizaţiei noastre dacoromâne multimilenare.

   Regalitatea ţărânii noastre sacre dacice o dau Sângele străbun ce curge necontenit ca un izvor mistic, tainic, nesecat al veşniciei şi Iarba verde de Acasă, temeiuri permanente ale creaţiei creştine filosofico-profetice.

   Cele două entităţi se reflectă pe chipul Profetului ce se răsfrânge pe cer ca o Icoană aleasă.

   Sfânta noastră Tradiţie ne-a rezervat în mersul nostru milenar creştin către Cer, ca un privilegiu deosebit, cele două locuri mirifice, cele două Dumbrăvi ale splendorii: al naşterii şi al renaşterii. Acel, Acasă-locul natal, Dumbrava copilăriei din sânul Vetrei Străbune-Strămoşeşti şi celălalt, Acasă-locul pregătit de Mântuitorul Iisus Hristos şi de Maica Sa-Maria Vlaherna-Carpatina, Dumbrava din sânul Vetrei  veşnice Cereşti.

   Osmoza dintre Om, Vatră, Natură, Cosmos se leagă de reciprocitatea proverbului dac: „Omul sfinţeşte locul, dar şi locul sfinţeşte Omul.”

   Întrega comuniune dacică din sânul comunităţii creştin-ortodoxe se întrepătrunde de Lumina Învierii Domnului nostru Iisus Hristos, garanţia Învierii noastre.

   Profetul nostru Mihail Eminescu a acordat permanent o atenţie serafică, plină de sacralitate fenomenului dumnezeiesc al Învierii, aşa cum ţâşneşte din lumina articolului său închinat Paştelui anului 1881, înmiresmat de splendoarea Primăverii lui April a Bucureştiului, suprapunând astfel imaginea păstorului cu oile sale, peste cea a omului iscusit-arhitect şi cea a ctitorului creştin. Profetul nostru dac pune în evidenţă, în antiteză existenţialitatea firii create cu devenirea finalităţii întru dumnezeirea Învierii prin comuniunea cu Fiul lui Dumnezeu, luând exemplele marilor genii ale spiritului filosofic-religios universal, cu cea a Creştinismului ceresc. Moartea omului vechi întru învierea Omului nou, hristic, care în afara lui Hristos nu se poate realiza niciodată.

   Nu spiritualitatea geniului profetic a neamului aduce Învierea, ci Evanghelia Mântuitorului. Dragostea lui Hristos. Transhumanţa spirituală întru Transcendentul creştin: Păstorul dacic cu toiagul şi paşii pe munţii Carpaţi, cu cuşma şi cojocul prinse de cer, păscând deopotrivă mioarele şi stelele sale, aşa cum dumnezeieşte l-a ipostaziat Maica Teodosia-Laţcu pe Profetul nostru străbun Zamolxe: „Cerul întins e poiană albastră cu oi lucitoare/ Singur Zamolxis le paşte şi-n râul cu ape-n vâltoare/ El le adapă doar noaptea, ca nimeni să nu i le vadă/ Leul năprasnic şi Ursul zadarnic râvnesc după pradă.” (Zorica Laţcu-Teodosia, Păstorul dacic, în Poezii. Ed.  Sofia, Bucureşti-2000)

   Eminescu pătrunde aşadar, Chipul Păstorului dacic nemuritor Zamolxis întru Icoana lui Hristos-Veşnicia Învierii: „Şi iarăşi bat la poartă cu degetele moi florile primăverii şi unde acum cinci sute de ani turmele lui Bucur ciobanul se pierdeau în orizontul şesului, astăzi mii de grădini contrastează în tânăra verdeaţă cu zidurile albe şi acoperămintele strălucite ale caselor şi cu turnurile bisericilor; iar duiosul ritm al clopotelor ne vestesc vechea şi trista legendă că astăzi încă Hristos e în mormânt, că mâine se va înălţa din giulgiul alb ca o floare de crin, ridicându-şi fruntea sa radioasă la ceruri.

   Tristă şi mângâietoare legendă! Iată două mii de ani aproape de când au ridicat popoare din întuneric, le-au constituit pe principiul iubirii aproapelui, două mii de ani de când biografia Fiului lui Dumnezeu e cartea după care se creşte omenirea. Învăţăturile lui Budha, viaţa lui Socrat şi principiile stoicilor, cărarea spre virtute a chinezului La-o-Tse, asemănătoare cu învăţămintele creştinismului, n-au avut atâta influenţă, n-au ridicat atâta pe om ca Evanghelia, această simplă şi populară biografie a blândului Nazarinean, a cărui inimă a fost străpunsă de cele mai mari dureri morale şi fizice, şi nu pentru El, ci pentru binele şi mântuirea altora.

   Şi un stoic ar fi suferit chinurile lui Hristos, dar le-ar fi suferit cu mândrie şi dispreţ faţă de semenii lui; şi Socrat a băut paharul cu venin, dar l-a băut cu nepăsarea caracteristică virtuţii civice a Antichităţii. Nu nepăsare, nu dispreţ: suferinţa şi amărăciunea întreagă a morţii au pătruns inima Mielului simţitor şi, în momentele supreme, au încolţit iubirea în inima lui şi şi-au încheiat viaţa pământească cerând de la Tatăl-Său din ceruri iertarea prigonitorilor. Astfel a se sacrifica pe Sine pentru semenii săi, nu din mândrie, nu din sentiment de datorie civică, ci din iubire, a rămas de atunci cea mai înaltă formă a existenţei umane, acel sâmbure de adevăr care dizolvă adânca dizarmonie şi asprimea luptei pentru existenţă ce bântuie natura întreagă. Prin iubire, El a făcut cearta între voinţe imposibilă. Când iubirea este, şi ea este numai când e reciprocă, şi reciprocă absolut, va să zică universală; când iubirea e, cearta e cu neputinţă.[...].

   Omul trebuie să aibă înaintea lui un Om ca tip de perfecţiune, după care să-şi modeleze caracterul şi faptele. Precum arta modernă îşi datoreşte renaşterea modelelor antice, astfel creşterea lumii nouă se datoreşte prototipului omului moral, Iisus Hristos. După El încearcă creştinul a-şi modela viaţa sa proprie, încercând combătând instinctele şi pornirile pământeşti din sine.” (Mihail Eminescu, Timpul, 12 Aprilie-1881)

   Se poate spune că: Mihail Eminescu şi-a împlinit Timpul său profetic cu destinul nemuririi.

   De fapt, aici nu este numai un articol de pură esenţă filosofică, ci şi un profund tratat de teologie ortodoxă, singurul suficient care să-l aşeze în rândul marilor mistici teologi.

   După viaţa Omului moral, Omului-Dumnezeu şi-a modelat Eminescu viaţa sa creştină.

   După Dragostea divină a Mântuitorului Hristos şi-a împlinit Eminescu iubirea sa cerească.

   După Jertfa Fiului lui Dumnezeu şi-a întrupat Eminescu sacrificiul suprem pentru Neam.

   Să mai spună pigmeii politruci, detractorii proletcultişti, jurnaliştii cu sâmbrie la alte porți, pseudo-filosofii materialişti, alogenii vrăjmaşi antihrişti, slujbaşii profanatori de neam ai Institutelor așa-zise Culturale, fundaţii-instituţii-oculte denigratoare a spiritualităţii şi demnităţii creştine, plătite de stat pentru defăimarea Elitelor neamului, o puzderie de eminescologişti stângişti, călugări purtători de sutane-târâtori de umbre nu de slujire, nu de dâre de lumină, câte un stareţ mai pricopsit, chiar şi popii-cămătari, unii teologişti ecumenicişti ori epigonii Academiei din România, dacă mai pot că, Eminescu-profetul cunoaşterii cosmice nu prea a fost creştin ortodox.

   „Timp de peste 100 de ani, ni s-a livrat o imagine falsă a poetului naţional, întreţinută, prin complicitate voluntară sau involuntară, de mediul academic. Adevărul a ieşit însă la iveală şi în curând va deveni o certitudine absolută: Eminescu a fost asasinat.” (Miron Manega, Eminescu Agent Secret, traficant de cărţi interzise şi alte necunoscute din viaţa marelui poet. Ed. GetoDacii, Bucureşti-2017, p. 97)

   Doar Eminescu, care a iubit divin, alături de toţi profeţii noştri daci creştini şi de sfinţii Neamului, a înţeles dumnezeiasca dimensiune colosală a Dragostei lui Hristos pentru Omul în devenire, pentru Creştinul în trăire şi pentru Misticul în mărturisirea sa ortodoxă.

   În ecumenicitatea nemuritoarei Ortodoxii sunt şi antinomii, când numai Omul creştin mistic sfinţeşte locul, chiar dacă acela s-a dovedit a fi iad, pentru colocatarul său temporal.

   Este cazul unic transfigurator hristic al jertfitorilor mistici naţionalişti-creştini care au transformat încremenitele închisori în schituri şi mânăstiri de Ruguri aprinse, celulele de beznă şi gheaţă în chilii de lumină şi trăire, tortura în binecuvântate frângeri ale Răstignirii pe Golgota Neamului, zăbrelele în partituri pentru psalmi, cătuşele în şirag de mătănii, iar lanţurile grele, zdrăngănitoare le-au netezit paşii pe Calea Robilor spre Cerul Învierii, în Cete de Martiri, Mărturisitori şi Sfinţi, biruitori în drumul roşu-dalb: Din Temniţe spre Sinaxare.

    Aşa cum în toate împrejurările vieţii la cumpăna împlinirii gândurilor, cuvintelor, faptelor bune, îndatoririlor, responsabilităţilor, asumărilor jertfelnice se află prezenţa nemijlocită a harului Duhului Sfânt, a Domnului Hristos, a Maicii Preacurate, a Îngerului păzitor, a Sfântului dătător de nume, a Apostolilor Andrei, Pavel, Ioan, Filip..., la fel s-a întâmplat cu marii deţinuţi politici naţionalişti care i-au avut alături în afară de primii şi pe cei dragi din Străbuni: Mircea cel Bătrân, Ştefan cel Mare, Mihai Viteazul, Ţepeş, Horea, Iancu, Tudor, Regina Maria, Căpitanul, dar şi pe marile genii ale versului sacru: Coşbuc, Alecsandri, Mateevici, Gyr, Crainic, Ciurunga, Mateiaş, Maxim, Cotruş, Barbu, Baciu, Zeană, Maica Teodosia, Vizirescu, Andronescu, Ioan Alexandru şi mai ales pe mirabilul Mihail Eminescu.

   Profetul nostru a păstrat în sufletul său curat de albastru, în inima sa de foc, de Luceafăr, în fiinţa sa de cremene carpatină viziunea integrală a Dacoromâniei Mari.    

   A fost o reciprocitate sacră, astfel că poporul drept măritor creştin prin cea mai meritorie Elită a sa spirituală aflată în închisori, temniţe, colonii şi lagăre pe tot cuprinsul ţării, să se întrupeze la rându-i spiritului hristic-jertfitor al nemuritorului profet Eminescu.

   Spre luare aminte prietenilor dragi, redăm o scenă din celula 53 a sinistrei închisori Aiud, descrisă de Aurel Baghiu, deţinut politic, mărturisitor unde se învăţau între altele, istorie, literatură, matematici, cultură generală, limbi străine şi poeziile marilor poeţi sublimi.

   Actorul principal a fost tânărul Miron Chiraliu, fiu de armân slobozit din munţii Pindului,  munţii atât de îndrăgiţi după Carpaţii Daciei, de minunea, de vlahul nostru Eminescu.

   „Vlahii Tesaliei, zice Fallmerayer în Fragmentele sale asupra Orientului, se numesc români, ca şi conaţionalii lor din Principatele dunărene, vorbesc o italienească stricată şi locuiesc în creierii munţilor Pindului şi pe cele două laturi ale lui, în popoarele din care izvorăşte Peneios şi râurile afluente, pe unde îi pomeneşte pentru întâia dată istoria bizantină a sutei a unsprezecea... Ei păzesc şi domină porţile dintre Tesalia şi Albania, iar Mezzovo, oraş zidit din piatră tocmai în creierul munţilor, acolo unde dintr-o parte şi dintr-alta trecătoarea se coboară în direcţii opuse, este locul de căpetenie al românilor tesalieni.” (Mihail Eminescu, Timpul, 26 sept. 1878)

   Miron Chiraliu era student în anul V, secţia Regie a Institutului de Artă Dramatică I.L. Caragiale-Bucureşti, nepot al poetului clujean Theodor Mihadaş, deţinut politic care a murit pentru Eminescu, pentru Neam, pentru Dumnezeu şi a înviat pentru Dumnezeul Neamului şi-al lui Eminescu.

   Miron era un erudit, înzestrat cu un fermecător har al vorbirii care electriza în orice auditoriu, dar şi un duşman înrăit al regimului roşu: „Politrucul i-a propus să ţină o conferinţă la club despre Mihai Eminescu, cunoscând pasiunea lui pentru literatură în special, artă în general. Deşi Miron era contra acestei noi forme de reeducare, cu un gând ascuns, a acceptat, mai ales când politrucul i-a spus că poate spune ce vrea despre Mihai Eminescu, că doar a studiat în acest regim...

   Securistul nu a tăiat nimic şi nu a adăugat nimic la textul conferinţei... La data programării-la club au fost aduşi toţi deţinuţii şi caralii. A participat şi comandantul Crăciun şi ofiţerii în frunte cu politrucul închisorii.

   Miron începe expunerea (strângând în pumni şi mototolind cuvântarea scrisă pe câteva coli de hârtie). Miron vorbeşte liber. Cu trupul încordat, cu ochii lui mari albaştri-azurii, sub sprâncenele-i stufoase, arcuite ca două semne de întrebare, cu pumnii strânşi în propria forţă, cuvântul lui devine magic... Miron construieşte, dăltuieşte, prezintă pe GENIUL poeziei româneşti, cel adevărat, necunoscut sau prea puţin cunoscut de cei prezenţi. Robi şi temniceri, victime şi călăi...

   Eminescu poetul... gazetarul... prozatorul... Eminescu şi opera lui. Înger şi Demon. Sublim şi tragic. Eminescu şi Ţara Românească. Eminescu şi spaţiul sideral Eminescu-Luceafărul.

   Eminescu şi luna şi stelele şi abisul şi genuna.

   Eminescu şi iudeii şi... muscalii. Tensiunea şi emoţia tuturor sunt la paroxism. Atenţie!

   Suntem într-o închisoare comunistă-cea mai groaznică închisoare comunistă-anul 1961!

   Şi Miron Chiraliu vorbeşte şi construieşte şi arde ca un posedat şi îndrăznesc să spun acum că poate nimeni în ţara asta n-a reuşit să construiască un moment mai falnic şi mai măreţ lui Eminescu aşa ca el atunci. Dar iarăşi, nimeni în ţara aceasta n-a plătit mai scump această monumentală statuie. Atunci destinul său pe pământ s-a încheiat... căci peste câteva zile pământul rece din marginea Aiudului primea trupul lui ucis de criminalii ce stăpâneau atunci marea închisoare ce se numea Republica Populară România.

   Miron şi-a încheiat atunci expunerea păstrând câteva momente de tăcere..., poate reculegere la sfârşitul lui tragic, ce poate-l presimţea, după care ca un actor desăvârşit a declamat poezia: DOINA...

   Sărmanul Miron! Cu pumnii strânşi în propria-i forţă, cu trupul încordat, cu ochii lui mari, albaştrii azurii, sub sprâncenele-i stufoase de culoarea aramei, arcuite ca două mari semne de întrebare, ca un Arhanghel, a terminat. O tăcere profundă parcă încremenise timpul. Apoi ca-ntr-o explozie, deţinuţii parcă au spart baierile cerului...” (Aurel Baghiu, Printre Gratii, vol. I, Ed. Napoca Star, Cluj-Napoca-2006, p. 176-179)

  Mihail Eminescu și Profetismul său revigorează şi înfige adânc Rădăcina naţionalismului creştin ortodox, în sufletul celor care tânjesc cu adevărat a ajunge ROMÂNI.

 „Schimbaţi opinia publică, daţi-i o altă direcţie, răscoliţi geniul naţional-spiritual propriu şi caracteristic al poporului, din adâncurile în care doarme-faceţi o uriaşă reacţiune morală, o revoluţie de idei (în care ideea „românească”să fie mai mare decât uman, genial, frumos), în fine fiţi Români, Români şi iar Români!!!”    (ÎNVIEREA, nr. 2 Aprilie-Iunie-’93)

* Fond de carte: Arhiva, bibliofil Dumitru Ionescu-Bucureşti.