Teresia Bolchiș TĂTARU - MAREA UNIRE, dulce ca mierea și amară ca fierea

MAREA UNIRE, dulce ca mierea și amară ca fierea

            (Text contradictoriu cu prețioasele indicații ale  regimului nostru de „democrație orignală” privind Centenarul Unirii, care îndrumă să nu se vorbească de... România Mare!!!)

                                           ************

Vă rog respectați ortografia din text, cu apostrof, adevărata ortografie a Limbii române!!!                               

                           Marea UNIRE, dulce ca mierea și amară ca fierea.

                                                   Eseu  istorico-literar                                         

                                            

                                                             *

                                                                                                                                                                            

                                                                       Boierul înțelepciunii românești,

                                                                               Neagu Djuvara ne-a cerut:

                                                                                           „să nu mințim”!

                                                                                                      *    

         În sufrageria spațioasă a casei parohiale din Săpânța, la masa dreptunghulară de stejar lustruit natural, sub lampa de petrol cu boșcă și abajur de porțelan sculptat, fixată de grinda de lemn a plafonului,  cu trei lanțuri de fier cu inele plate, ornamentate, ședeau în adunare un mare număr de bărbați onorabili, după ținută, vestimentație și vârstă. Nu numai la masă, ci în întreaga încăpere nu mai era loc, ba unii mai tineri stăteau chiar în picioare rezemând pereții.

    Preacuviosul părinte Simion Balea de Ieud, protopop de Săpânța, cărturar și memorandist, la vârsta de 55 de ani, învesmântat în reverendă se adresă adunării, - care se ridică în picioare - cu o voce hotărâtă, energică și totuși caldă, ca de pe amvonul bisericii sale, de părinte sufletesc:

    -Domnilor, deschidem  această importantă și istorică adunare prin binecuvântarea Proniei: „în numele Tatălui și al Fiului și al Spiritului Sfânt. Christos în mijlocul nostru!

  - Este și va fi! – răspunde, convins, adunarea, după care ia apoi loc, iar părintele își începe pledoaria.

   „După cum știm cu toții că în noaptea de 30 spre 31 Octombrie a anului în curs, la Budapesta, românii noștri din capitala dualismului Austro-Ungar, cu tot pericolul la care  se  expuneau au decis înființarea Sfatului Național Român General format din 12 deputați, șase  din partidul Național Român și șase din partidul  Social-Democrat secția Română. La 1 Noiembrie aceștia s’au deplasat la Arad unde Sfatul și-a așezat sediul în casa renumitului nostru politician și avocat ardelean,Ștefan Ciceu Pop, acesta devenind și președintele Sfatului. Menirea Sfatului Național Român, SNR este organizarea unirii cu Țara, ca urmare a sfârșitului războiului și destrămării  Imperiului habsburgic. Am mai aflat deasemenea, că și la Oradea  în casa avocatului Aurel Lazăr, fratele lui Ilie Lazăr din Giuleștiul nostru moroșan, intelectualii români au luat hotărîrea  de unire cu Țara afiliindu-se SNR. Această sarcină ne revine și nouă acum: 1) să înființăm SNR provizoriu al comitatului Maramurăș 2) să anunțăm la Arad, afilierea noastră. În acest scop, deci, astă seară, aici, noi urmează să constituim SNR provizoriu ce urmează a fi validat în adunarea ce o vom ține la Sighet, pentru care propun data de 22 Noiembrie și la care fiecare comună  își va trimite delegații cel puțin trei la număr. Se înțelege că aceștia vor fi conducătorii spirituali și social-politici ai satelor noastre: preotul,  învățătorul și primarul.

       Domnilor, au căzut lanțurile robiei de veacuri! A sosit ceasul măreț al eliberării!Să ne arătăm deci vrednici de mărimea vremurilor ce le trăim!

   Vă rugăm faceți propuneri. Tânărul nostru învățător, domnul Ioan Bilțiu Dăncuș, patriot înflăcărat, cinstit și entuziast, care va dresa procesul verbal și prin aceasta devine secretarul SNR din Maramurăș va consemna numele celor propuși și aleși de adunarea noastră din această seară. După cum vă dați seama, din motive de securitate, procesul verbal  va fi  semnat: Sighet, la 11 Noiembrie, 1918 și nu Săpânța, cu această dată. Vă mai anunț că tot tânărul nostru secretar I.B.Dăncuș va fi cel ce va răspândi în satele Maramurășului, chemarea adunării noastre din seara aceasta pentru Sighet. Îl rugăm însă pe Domnul Dăncuș să fie foarte precaut căci,  -  după cum se știe  -   întreaga acțiune reprezintă un act subversiv îndreptat împotriva statului unguresc care încă își mai exercită autoritatea.

   Să Vă mai anunț încă ceva: la adunarea de la Sighet, SNR ales va depune jurământul pe drapelul României, trimis nouă de Domnul Iuliu Maniu de la Cluj, prin fratele său Longin student la drept. În momentul de față, fiicele distinsului nostru dr. Ioan Mihalyi de Apșa: „Domnu’ Iancu a nost’” brodează pe drapel stema României.

   Ioan Bilțiu Dăncuș  scria în procesul verbal: „Pătrunși noi în toată ființa noastră, de dreptul sfânt de a ne ferici singuri pe noi înșine, subsemnații în ziua de 11 Noiembrie 1918, ne-am constituit în un Sfat Național Român provizor al comitatului Maramurăș, ca afiliat a Sfatului național central cu sediul la Arad.

   Provocăm toate comunele românești din Comitatul Maramurăș, să aleagă și trimită o delegație de cel puțin 3 membri, la adunarea de constituire, ce se va ținea în ziua de vineri 22 Noiembrie a.c. la 11 oare a.m. în Sighet în localul băncii „Maramureșana” (Erzsébet föter 25) cu următorul program:

1)Constituirea Sfatului național român definitiv al comitatului Maramurăș.

2)Decis cu privire la organizarea secțiilor rurale a Sfatului național român a comitatului Maramurăș și a gardei naționale române, pentru susținerea ordinei și ajutorare reciprocă.

Inteliginția română:mai ales preoții și învățătorii români maramurășani, să’și țină de datorința patriotică, a corespunde chemării lor, în vremurile aceste de mare însemnătate, pentru viitorul neamului și să se prezinte în fruntea delegațiilor la adnarea de mai sus.

 Să ne arătăm vrednici de mărimea vremurilor ce trăim!

  Sighet la 11 Noiembrie 1918.

Joan Balya de Jód-not.com.penz.; Joan Biltz Dăncuș-învățător;Dr.Grigore Bota-notar la jud.cerc.;-Augustin Darabanth-preot gr.cat.;Dr. Titus Doroș-advocat; Georgiu Németh-învățător: Dr.Iosif Pap-advocat; Mihail Sabadâș-econom: Vasile Timiș Filipan-contabil;Simion Balya de Jód-preot gr.cat.; Florentin Biltz Dăncuș-învățător; Vasile Cziple-preot gr.cat.;Nicolau Doroș-preot.gr.cat.; Demetriu Kiss-cassar.învățător pens.; Dimitrie Ponoran-jude de tribunal;Juliu Rednic-preot gr.cat.; Emil Stoica-contabil. Membrii provizori al Consiliului național român a comitatului Maramurăș.

                                                    ***

   Moroșenii înrolați în armata austro-ungară, - după victoria  italienilor asupra austriecilor la Vittorio Veneto, în 1918 sub comanda generalului Armando Diaz- au părăsit frontul întorcându-se acasă cu întreg echipamentul lor militar. „Acasă”sub conducerea  intelectualilor lor, preotul și învățătorul satului, una cu primăria căci toți eau de aceeași „lege”= religie au organizat gărzi naționale în fiecare sat. Însoțite de acestea, delegațiile satelor moroșene, pe o zi frumoasă  de toamnă lungă, cu un soare blând, în ziua de vineri, 22 Noiembrie 1918 se adunau, grupuri, grupuri în piața centrală din Sighet, în fața Băncii „Maramureșana”, după cum suna chemarea.  Banca înființată de același preot memorandist, sufletist, Simion Balea, la 4 Ianuarie 1912 cu un capital de 220.000 coroane destinat exclusiv împrumuturilor țărănești cu dobânzi avantajaose, era un ajutor deoebit de valoros pentru moroșeni.  

  Părintele Balea privea de după perdeaua ușii de la balconul clădirii, mulțimea entuziastă ce creștea mereu. Oamenii erau veseli, unii întonau cântece patriotice întrerupându-le mereu și mereu cu strigătul: „Vrem să ne unim cu Țara”! Alții se mulțumeau să grăiască între ei, lăsând buna dispoziție să curgă „pă ulițele” orașului lor, pe care unele grupuri îl elogiau prin cântecul: „Câtu’i Maramurășu, câtu’i Maramurășu/ Nu’i ficior ca io și tu/ Nici oraș ca Sighetu”- în vreme ce administrația ungurească monta pe ferestrele  Băncii  mitraliere îndreptate  asupra demonstranților. Aceștia însă își vedeau de veselia de care erau cuprinși  lăsând să le strălucească și lor, armele, de sub gube și sumane!

    Cordoane de csendöri=jandarmi unguri, încercau să despartă demonstranții, să’i oprească  din înaintarea spre piață, dar fără succes. În acest timp o copilă firavă, să tot fi avut 15 ani, înainta și ea cu curaj spre clădirea Băncii, nelăsându-se intimidată de nimeni, nici de csendöri, nici de moroșeni; ea trebuia să intre în clădire, acolo unde acum se alegea Sfatul! Ajunse și cu greu înaintă și aici în sala tixită, dar părintele Balea o văzu, de la masa prezidiului și făcu semn adunării să’i facă loc copilei  spre masă! Ajunsă, o îmbrățișă părintește, prezentându-o adunării: „iată harnica și curajoasa fiică a Domnului Iancu a’ nost” Lucia Mihalyi de Apșa, care ne-a adus prețiosul dar la care a lucrat împreună cu surorile ei” ! - și între astea, părintele îi făcu semn și Lucia își descheie paltonul, scoțând de la piept un sclipitor drapel tricolor, brodat cu Stema României! Părintele și cu inimosul secretar, Ion B.Dăncuș care sări de la locul lui, prinseră streagul, de două capete ridicându’l spre sală. Un ropot de aplauze umplu sala. Moment electrizant, doar de câteva secunde  dar suficient spre a cuprinde în valul patriotismului inclusiv mulțimile de afară, socotite a fi câteva  mii!  Momentul era solemn iar părintele în reverendă și patrafir, dădu citire SNR al Maramurășului, din 34 de intelectuali, ales și votat cu  câteva minute mai înainte, al cărui președinte a fost desemnat avocatul dr. Vasile Chindriș de Ieud, bun prieten cu istoricul Vasile Pârvan.

    Dând dovadă de curaj, mult încercatul memorandist protopopul de Săpânța, Simion Balea,  având pe masă Sfânta Evanghelie, Sfânta Cruce și drapelul tricolor  al României, a luat jurământul președintelui și membrilor SNR Comitatens: „Eu, Chindriș Vasile, doctor-avocat greco-catolic din Ieud/Sighet, ales președinte SNR al comitatului Maramurăș, jur pe Sfânta Evanghelie, Sfânta Cruce și drapelul României să îndeplinesc împreună cu membrii Sfatului, țelul nostru suprem: [Să ne unim cu Țara !] să încadrăm Maramurășul în hotarele firești ale României. Așa să’mi ajute Dumnezeu”! - și sărută Evenghelia, Crucea și drapelul. La fel fac toți membrii SNR, părintele Balea binecuvântându’i cu Sfânta Cruce. Semnează cu toții procesul verbal, datat: Sighet, vineri, 22 Noiembrie 1918.

 ( În timpul acestor solemne momente, în vreme ce membrii SNR semnau procesul verbal, tânărul  secretar al Sfatului, Ion Bilțiu Dăncuș, mulțumea lui Dumnezeu din toată inima lui, că i-a hărăzit aceste istorice și mărețe  momente de bucurie, lui care fusese doar la o jumătate de pas de moarte.)

   După adunarea din 11 Noiembrie din casa părintelui Balea, de la Săpânța, așa cum a fost însărcinat, el s’a dus în toate satele Maramurășului să ducă vestea și apelul la organizarea pentu Adunarea de azi. S’a reîntors   la Săpânța  să se informeze  asupra activității csendörilor unguri ce executau „pază” asupra părintelui Balea. Aceștia, foarte activi  în a’și mai apăra și păstra puterea l-au arestat pe tânărul român, „spion”. L-au dus la Satu Mare și l-au condamnat la moarte pentru activitate împotriva statului maghiar. În închisoarea sătmăreană, un gardian român i-a dat o pilă: „Ești condamnat la moarte. Mâine va fi executarea. Descurcă-te. La noapte, între orele 22- 23 ai mai multe șanse, eu sunt de gardă. Ungurii pleacă”! Numai Pronia l-a salvat, își spune Dăncuș, amintindu’și cum eliberarea a avut loc datorită unei conjuncturi favorabile neașteptate ceea ce a făcut să nu mai aivă nevoie de pilă, căci   însuși gardianul i-a deschis ușa obligându’l să... fugă, efectiv să fugă!... Vocea părinelui Balea care anunța  asistența să  hotărască nominal membrii delegați pentru Adunarea de  1 Decmbrie de la Alba Iulia,  l-a făcut pe Dănuș să tresară din „visul” lui sătmărean auzindu-se propus ca delegat pentru  sat Slatina de peste Tisa, satul episcopului Mihai Pavel(1827-1902). Urmau să participe  câte 5 delegați din fiecare sat, plus membrii de drept. Petru Bârlea protopop de Berbești pentru preoțime, căpitan Ardelean Sabo din Vișăul de Sus, etc.și membrii SNR. S’a hotărît  plecarea, vineri 29 Noiembrie  cu căruța peste Gutâi urmând să se întâlnească întreaga delegație în gara din Baia Mare, de unde vor pleca cu trenul. La Alba Iulia era adunată „lumea și țara” și unde cu greu se mai găsea în vreo curte o „pală de fân” pe care să’ți pui capul pentru câteva ore de odihnă, după o așa lungă și grea călătorie.

  Alba Iulia. Pentru ziua Adunării, 1 Decembrie, Iuliu Maniu a anunțat programul și pentru că era duminică, punctul unu se adresa credincioșilor: arhiereii vor celebra Sfânta Liturghie la ora 7 în bisericile protopopiale: doi, la ora zece, dechiderea Adunării, care se va face în sala Casinei(clubul) militare unde se vor prezenta toți cei 1228 delegați cu credențiale(mandate) care urmau să decidă Unirea Transilvaniei, a Banatului, a Crișanei și a Maramurășului, cu regatul României, lucrări ce vor dura până la ora 12. Poporul se va grupa în jurul celor opt tribune de pe Câmpul lui Horea din Cetate, va fi informat prin vorbitori de mersul lucrărilor din sală. Se va face o pauză de masă de două ore, după care, la ora 14 toate delegațiile se vor întâni cu poporul pe câmpul lui Horea.

    Președintele SNR Maramurăș, dr.Vasile Chindriș, la ora 7 era prezent cu toată delegația sa, la biserica din cartierul Maieru de lângă gara mare din Alba Iulia, unde va fi celebrat serviciul divin de Episcopul de Lugoj, dr. Valeriu Traian Frențiu, însoțit de ceilalți doi ierarhi prezenți la Alba Iulia; dr. Demetriu Radu de Oradea și dr. Iuliu Hossu de Gherla.

 Cum austriecii, după o sută de ani și mai bine, au dărâmat mitripolia lui Mihai Viteazul construind Cetatea de tip Vauban în formă de stea cu șapte colțuri, din materialul rămășiță se crede  că s’a construit biserica din cartierul Maieru, acolo unde era și Episcopia și prima școală teologică geco-catolică. În cimitirul de lângă biserică își dormea somnul de veci Episcopul Atanasie Anghel, cel al altei „uniri” a primei și marei și deosebit de importantei „Uniri” pentru românii „schismatici”, ortodocși ai Transilvaniei, prilej de adâncă meditație și recunoștință pentru ardeleni cât și pentru pioșii moroșeni ai lui V.Chindriș.

     Din documentele-informații, delegații au putut afla, că la Adunare participă cinci episcopi ai Bisericii ardelene: trei greco-catolici și doi ortodocși: Episcopul Ioan I.Papp de Arad, care deținea și demintatea de mitropolit și dr. Elie  Miron Cristea de Caransebeș, patru vicari, zece delegați ai consistoriilor ortodoxe și ale capitlurilor greco-catolice, 129 de protopopi, câte un reprezentant al Institutelor  Teologice și câte doi reprezentanți ai studenților. Cei doi arhierei ortodocși celebrau și ei în biserica ortodoxă din orașul de jos.

   Așa după cum a fost stabilit, la ora zece Adunarea și-a început lucrările. Participau pe lângă delegațiile ardelene și reprezentanții delegați ai Basarabiei și Bucovinei, provincii intrate mai înainte în marea familie a poporului român.  

 Președinte al Adunării a fost ales respectabilul avocat și om politic ardelean, Gheorghe Pop de Băsești iar vicepreședinte a devenit Ștefan Ciceu Pop, numit Cico, în calitate de președinte al Sfatului Național Român Central. De pe cele opt tribune, de pe platoul existent în Alba Iulia din vremea Legiunii a XIII-a „Gemina”  poporului era informat despre valoarea Unirii. Acesta, disciplinat, fluturând steaguri românești, aclama entuziast.

       La ceasurile 12, din ziua de 1 Decembrie 1918, prin votarea unanimă a Rezoluției, Unirea Transilvaniei cu România era desăvârșită. Rezultatrul votului asupra Rezoluției a fost anunțat de președintele Gheorghe Pop de Băsești. „Adunarea Națională a poporului român din Transilvania, Banat și părțile ungurene a primit Rezoluțiunea  prezentată prin Vasile Goldiș în întegimea ei și astfel Unirea  acestei provincii românești cu țara mamă este pentru toate veacurile decisă. S’a realizat marele vis unirea tuturor celor de o limbă și lege nîntr’un singur și nedespărțit stat numit ROMÂNIA”!

  Vicepreședintele Ștefan Pop Ciceu, Cicio, și-a ținut și el discursul încheind cu: „Trăiască România Mare, de la Nistru pân’n la Tisa”! Când moroșenii au auzit urarea au rămas stupefiați, cu „gurile căscate”! – fără să apalude. „Cum? Au auzit bine”? Apoi, desmeticiți, când uralele au încetat, au început ei: „Cum? Noi n’am venit la Alba Iulia să punem hotar pe Tisa, ci am venit să împingem hotarul  până la granița cu Galiția, ca România să cuprindă între hotarele ei întreg Maramurășul și cel de peste Tisa”! Bătrânul Ciceu Pop se vedea clar că a rămas puțin descumpănit, la această intervenție, dar inteligent și cult și experimentat fiind în ale discursurilor și-a revenit după câteva secunde, încercând să lămurească asistența că se referă numai la ținuturile dinspre Ungaria și a încheiat cu: „Trăiască România Mare de la Nistru și până dincolo de Tisa.”!  Dar...pentru unii dintre moroșenii delegați, afirmația și momentul au rămas ca un fir de nor negru pe un cer albastru „fără nori”! Adică însuși Ciceu Pop, ardelean fiind a fost surprins de intervenția maramureșenilor: „nu până la Tisa, ci dincolo de Tisa”! Deci și el gândea ca și ceilalți politicieni: „pâ’n la Tisa”! Dar care Tisa? Cea care curge de la Est-Vest și care taie Maramurășul ca apă interioară, sau cea care de la Bodrog, curge pe direcția Nord-Sud, despărțind Câmpia Panonică de zona Debreținului până unde ajung românii în masă și care curge paralel cu Nistrul între distanțe de mii de kilometri!?!

   După acest „mic” incient, Adunarea, a constituit Marele Sfat Național, ca organ legislativ și Consiliul Dirigent ca instrument executiv, președinte fiind ales Iuliu Maniu iar sediul a fost stabilit provizoriu, la Sibiu.

   S’au desemnat deasemenea persoanele care vor duce Regelui Rezoluția spre validare: Reprezentanții politici, dr. Vasile Goldiș și dr.Alexandru Vaida Voevod și  episcopii dr. Iuliu Hossu, dr. Elie Miron Cristea. Ședința s’a încheiat cu un  cuvânt festiv rostit de episcopul Ioan I.Papp de Arad, care declară: „clerul și  poporul una sunt în cuget și simțiri sunt una în dorințele  și aspirațiunile naționale de la vlădică la opincă și de la opincă la vlădică”!

    La ora 14 toți delegații s’au întâlnit din nou, pe Câmpul lui Horea în fața mulțimii de mii de români îmbrăcați în straiele lor de sărbătoare.

   A vorbit episcopul ortodox, dr. Miron Cristea, arătând că în tendința de maghiarizare a populației românești în dualismul austro-ungar, altarele bisericuțelor noastre românești și vetrele familiilor au fost singurele   „instituții” care au salvat ființa etnică  a neamului caracterizată prin legea, limba și datinile strămoșești, de aceea singura tendință firească a unui popor trebuie să fie  unitatea națională și politică.

     A urmat cuvântul Episcopului greco-catolic de Gherla, dr. Iuliu Hossu, care a dat citire Rezoluției de Unire: „Adunarea națională a tuturor românilor din Transilvania, Banat și Țara Ungurească, adunați, prin reprezentanții lor îndreptățiți, la Alba Iulia în ziua de 18 Noiembrie/1 Decembrie, 1918, decretează Unirea  acelor români și a tuturor teritoriilor locuite de dânșii, cu România. Adunarea proclamă îndeosebi dreptul inalienabil al națiunii  române la întreg Banatul, cuprins între râurile Mureș, Tisa și Dunăre.” Ropotul de aplauze și strigătele de „Ura”! și „Trăiască” ! – rupeau cerul!...

   Cei doi ierarhi și-au dat mâna spunând: „așa să rămânem îmbrățișați pentru totdeauna”!

                                             ***

          Părintele Simion Balea s’a întors acasă, de la Alba Iulia, cu un cui în suflet, la fel ca și aproape întreaga delegație moroșană. ”ce-a voit să spună versul acela eminescian: De la Nistru pâ’n la Tisa”?! Doar Maramurășul nostru 2/3 este dincolo de Tisa, pe malul drept al râului. Apa asta, nu’i aici o apă de graniță ci o apă de mijloc, atunci de ce? De la Nistru pâ’n la Tisa? De când s’a întors de la Alba Iulia gândul  acesta nu’l mai slăbește; ori cum îl întoarce pe toate fețele, nu’i dă de capăt! S’a dus la cărți, să se lămurească și a găsit într’adevăr, că...

                                                                       ***

     Dar evenimentele se precipitau. În preajma Crăciunului 1918 și în Ianuarie 1919 trupe ucrainene au invadat Maramurășul cuprinzând  valea Tisei și Sighetul. S’a apelat la Consiliul Dirigent care a intervenit prompt cu Armata Română. La 17 Ianuarie forțele ucrainene erau zdrobite în lupta de la Cămara la Sighet în zona gării. Au participat la lupte  și gărzile naționale moroșene conduse de frații Vasile și Ilie Lazăr din Giulești, de Florentin și Ion Bilțiu Dăncuș așa încât Armata Română a apărat Maramurășul  pe ambele maluri ale Tisei, spre vest până la valea Tărasului. Totuși o parte  a rămas sub stăpânirea  bandelor teroriste bolșevice ungurești ale sângerosului Béla Kuhn, finanțat și susținut de bolșevicii ruși.

  Părintele Balea urmărea foarte atent toate evenimentele, fiind informat la zi și implicându-se  în toate. Acuma că lucrurile s’au mai liniștit, s’a purces la organizarea serviciilor publice, a școlilor, acțiuni la care el era în frunte.Apoi, vestea că, cuplul regal urma să viziteze Transilvania unită, cu localitățile ei mai mari, mai pitorești, i-a electrizat din nou, pe toți. La fel cum s’au pregătit pentru Alba Iulia, se grupau și acum pentru întâlnirea cu regele Ferdinand, regele întregirii și regina Maria, „regina soldat”, regina tuturor românilor, la Carei în Câmpia Tisei,  pe duminică, 25 Mai, 1919. A fost din nou o întâlnire  cu o participare de mii de oameni, nu numai români, întâlnire organizată de Consiliul Dirigent și condusă direct de Iuliu Maniu care’i însoțea pe înalții oaspeți.

    Uimire și admirație au stârnit în ochii  Majestăților lor cele trei mirese oșence, din Cămârzana prin vestimentația lor, dar mai ales  prin „țesătura” părului  și cununa oșenească de mireasă.

  Evenimentele continuă: la 4 August trupele române  ocupă Budapesta  punând capăt „republicii bolșevice maghiare” a lui Béla Kuhn.

                                                   ***

   Acum lucrurile mergeau bine. Se anunță alegeri parlamentare pentru Noiembrie 1919.  În casa parohială din Săpânța, a părintelui Simion Balea, sub aceeași lampă  de petrol din porțelan sculptat  s’au adunat  iarăși  membrii SNR moroșan și nemebrii, să discute din nou propuneri  de data aceasta, de deputați și senatori pentru noul Parlament al României Mari. La masă iau loc: Vasile Chindriș, frații Florentin și Ioan Bilțiu Dăncuș, părintrele Rednic din Giulești, părintele Bârlea din Berbești, Părintele Doroș, Titu Doroș din Vișău, Emil Stoica din Sighet și alții inclusiv, țărani fruntași din Săpânța: Ion Stan Mihăeșu, Ion Popp a Tomii, Ion Șteț I.George.

  Părintele amfitrion prezintă adunării pe un tânăr necunoscut, ce ia loc la masa istorică alături de jurist consult, Faust Sălăjan, soțul Mărioarei Balea, ginerele părintelui Simion.  Pentru că  Faust avea un frate, Camil, director al Liceului confesional din Beiuș,  Mărioara l-a rugat să ducă acasă la surorile ei de la Săpânța un tânăr profesor de la Liceu.

   -Iată, îmi permit să Vă prezint un nou oaspe, pe Domnul Grigore Rițiu,teolog și profesor de latină, română și greacă, la Liceul nostru „Samuil Vulcan” din Beiuș, care ca și noi, a fost la Adunarea de la Alba Iulia delegat din partea Academiei Teologice din Oradea.

   Adunarea aplaudă iar tânărul face reverința de mulțumire și salut.

   Se discută apoi, de toate, despre întâlnirea  de la Carei cu Majestățile lor, Maria și Ferdinand,  despre învingerea trupelor ucrainene, dar tema principală o constituie alegerile de la începutul lui Noiembrie, ce se vor desfășura pe baza votului universal și la care vor participa toți moroșenii, de pe ambele maluri ale Tisei, care este apa lor moroșană „din mijloc” alegeri la care Partidul Național Român primește 76 de mandate de senator.  Pentru unul din aceste mandate este propus părintele Simion Balea, din parta Maramurășului de pe stânga și dreapta Tisei. Acesta desfășoară pe masă o hartă adusă de către domnul advocat dr. Iosif Pap, care în meseria dânsului a fost recent la București aducându-ne ultimele noutăți printre care și această hartă a României Mari, însoțită de date statistice, întocmită de G. Pop și proaspăt tipărită, 1919, de Institutul de Arte „Luceafărul” Ed. I.A. Socec & Co. „Uitați-Vă, Maramurășul nostru,  este cuprins în întregime, de pe ambele maluri ale Tisei, în hotarele României întregite,  de la Munții Gutâi la Sud, până la Munții Beschizi și Țara Galiției în Nord” - și părintele Simion este mândru și fericit la fel ca și toți moroșenii lui, că: „Ne-am unit cu Țara”!

   Tot în seara aceasta și aici vor face propuneri de reprezentanți în   Parlament și pentru teritoriile de pe dreapta Tisei, dinspre răsărit, de la izvoarele ei de la Rahău, spre legătura cu Bucovina și până jos, la Biserica Albă, cele trei sate Apșa, Slatina, Teceu, Hust, Bedeu, la confluența Tărasului cu Tisa,  de unde a descălecat  Dragoș, apoi mai spre apus,  cele de pe valea Bârjaba, valea Neagului, a Tărasului, a Talabârjabei și a Săpurcei - și toți examinează cu bucurie și mândrie harta nouă, harta în care sunt și ei incluși, cu toții, ca o încoronare a luptei lor și a strămoșilor, de veacuri, de români, de-a fi împreună cu toți ROMÂNII ! Doar că pe părintele Simion îl înțepa mereu și mereu gândul acela, cuiul acela cu care venise de la Alba Iulia, care ca o piază rea apărea în sufletul lui în momentele cele mai „nepotrivite” făcând ca bucuria lui să nu fie întreagă! Așa ca și acum; de ce? „De la Nistru pâ’n la Tisa”? Ca să scape de această obseseie o împărtăși adunării din această seară.

  -Poate da careva dintre Dumneavoastră o explicație ? –întrebă părintele Simion

   După un moment de gândire, profesorul  Grigore Rițiu răspunse:

-Eu cred că Eminescu, poetul care a fost un vulcan de sentimente patriotice curate și clare a încadrat populația românească între granițele sale cele mai largi, de la Nistru în răsărit, care curge pe direcția N-S și până la Tisa, în Imperiul Habsburgic, pe cursul său tot N-S din Câmpia Panonică, deci între aceste două râuri cu un curs  aproape paralel între care, pe linie orizontală sunt mii de kilometri distanță; pentru că uitați-Vă Vă rog pe hartă,  râul Tisa, de la izvoare din Carpații Păduroși, Tisa Albă și Tisa Neagră unite la Rahău,  curge pe direcția E-V, ca apă interioară a Maramurășului și curge așa până la confluența cu râul Bodrog, (ce vine din Nord) în zona Tokay din Ungaria de unde, vedeți, își schimbă  cursul de aici pe direcția N-S ceea ce o face să fie paralelă cu Nistrul. Și uitați-Vă bine pe această hartă nouă, vedeți că populația românească se întinde până la Debrețin și încă dincolo de el spre Tisa din Câmpia Panonică, deci aici e adevăratul Eminescu, cu românii de la Nistru pâ’n la Tisa.  De unde această certitudine? De la Corifeul Școlii Ardelene, Samuil Micu(1745-1806), călugăr și preot unit, după cum știm, nepotul tribunului și  episcopului românilor Inocențiu Micu Clein(1692-1768). Samuil Micu le vorbește românilor  cu mândrie în graiul de atunci, numidu’l pe împăratul Traian, cam așa, scuzați, citez din memorie: „Cesta  a fost săditorul și părintele românilor, celor ce astăzi sânt în Dacia, în Moldova, în Țara Românească, în Ardeal  și în Țara Ungurească până la Tisa. Că unii cu prostia și bicisnicia  se rușinează a se numi așea, că cu adevărat  din sânge românesc a se naște mult iaste”! – încheie profesorul Rițiu și adunarea izbucni în aplauze patriotice „curate,” românești, dând loc la discuții aprinse. Între astea, distinsa Doamnă preoteasă Ana Balea apăru în ușă cu un larg platou încărcat cu o piramidă de plăcinte rumene, aburinde și un miros îmbietor umplu sufrageria. În spatele ei, scumpa’i fiică, Laura aștepta să’i pășească în urmă, cu un al doilea platou la fel de încărcat. Laura, care a studiat împreună cu sora sa Maria, la Institutul Sacre Coeur din Graz, Austria, vorbea germană, franceză și maghiară, era interesată de cultură, așa încât frumoasa brunetă cu ochii verzi, „fata popii” auzise întreaga prelegere a tânărului Rițiu și nu mai avea ochi decât numai pentru el și asta cam de când intrase în casa lor. Laurei i-a dat curaj și faptul, că fetele au simțit că și părintelui lor le este pe plac tânărul profesor-teolog, pentru că la urma urmei, părintele Simion hotăra dacă tânărul pețitor este vrednic de una din fetele lui sau ba. Îi conducea până la ușă și... gata. Pe acesta, l-a condus până la poartă, așa încât Laura, cu Ana și Valeria, surorile încă nemăritate, au jubilat. Nici tânărului „oaspe” nu i-au rămas indiferenți, ochii aceia....!

                                                     *

    Părintele Simion Balea tocmai ieșise din „cănțălăria” casei parohiale unde lucra la un raport, să ia puțin aer, să’și mai reîmprospăteze memoria ca să poată încheia cu bine ceea ce lucra, dar, ce se întâmpla? Pe ulițele satului, trupe românești, din ce în ce mai multe. Coborî în curte, să se lămurească, apoi ajunse în uliță unde mărșăluiau soldați români. Aceștia, unii văzându’l duceau mâna la chipiu salutându’l, iar un caporal, chiar cu voce tare: „Laude-să Isus Christos,” părinte! – salutul creștin catolic românesc folosit în Transilvania și’n locurile acelea. „În veci amin”! – răspunse părintele, dar ce se întâmplă?

-Ne retragem, părinte!

     - De unde? De ce?

     - Ne retragem, părinte, căci armata cehoslovacă coboară peste  Maramurăș, până la Tisa! – iară noi ne retragem dincoace.

   - Cum? De ce?  - întreabă din ce mai nedumerit părintele Simion.

 - Nu știm, părinte, așa am primit ordin. Zice că guvernul generalului Averescu, a dat dispoziția asta iar noi trebuie să o executăm.

      Părintele Simion simți că i se înmoaie picioarele, se îngălbeni și parcă i se făcu rău, parcă începu să tremure, totuși mai avu puterea să întrebe:

     - Și unde mergeți?

     - Nu știm, deocamdată rămânem pe loc să ne încvartiruim pe unde putem până la noi ordine.

   Așa voinic și puternic cum era simți că se prăbușește. Caporalul observă și din doi pași fu lângă el, sprijinindu’l.

     -Părinte, Vă e rău?

   Între astea, dintre oamenii în mișcare apăru un ofițer, care parcă înțălese ce se întâmplă cu părintele ieșit în drum. Acesta își revenise, dar se uita nedumerit la ofițerul care  îl întrebă:

      -Părinte, putem intra la parohie să discutăm puțin?

      -Chiar Vă rog - și o luă ușor înainte.

   Ajunși în cancelarie, ofițerul se prezentă:

   - Sunt Ion Dobrescu, locotenent în Armata Română, regimentul 14 Roman, care anul trecut, în Ianuarie 16,  sub comanda colonelului I. Gheroghiu, am luat parte  la luptele de la Cămara/Sighet împotriva ucrainenilor, după care am rămas aici, deci cunosc Maramurășul.  Dar  azi, de dimineață am primit un ordin care ne-a dezechilibat pe toți: să părăsim Maramurășul și să ne retargem dincoace de  Tisa, ceea ce uite că facem!

     -Dar ce ce?

     -Credeți că ni s’a dat vreo explicație? Știți doar că în armată ordinele se execută, nu se discută!

                                    *

   Alarmați, în seara aceea s’au adunat din nou, unii dintre politicienii moroșeni,  la aceeași masă în casa părintelui Balea. De data aceasta aveau și militari „străini” printre ei, ca și locotenentul Dobrescu, dar participau și membrii familiei Balea. Părintele Simion a pus pe părete, în sufragerie,  lângă ceasul pendulă, un calendar, ce de fapt, n’avea ce căuta acolo, care arăta ziua de 20 Iulie, 1920.

   -Vă rog să’mi explicați, să ne explicați cei ce cred că știți ceva, ce se întâmplă?

Avocatul Vasile Chindriș, fiind cel mai bine informat, ca și înotdeauna, luă cuvântul: „Domnilor, să o pornim chiar cu începutul! Diplomații Vechiului Regat călăuziți de lozinca: „De la Nistru pâ’n la Tisa” n’au cunoscut niciodată Maramurășul, după cum nu’l cunosc nici azi, n’au știut și nu știu că Tisa este o apă interioară a Maramurășului și că atât dincoace, cât și dincolo de Tisa este moșia românească a Maramurășului, „de când lumea”! N’au știut și nu știu pentru că întâi a fost depărtarea istorică,  apoi cea geografică, la care s’a adăugat ignoranța și chiar dezinteresul și permiteți’mi să spun, că acum chiar imbecilitatea. Generalui Averescu, pe baza luptei, jertfelor și victoriilor soldaților săi, de la Mărășești și Oituz, din Războiul încheiat, s’a umplut de glorie și mândrie ceea ce l-a făcut și îl face să nu mai vadă realitatea, de jos, din teren și în ambiția,  mândria și imbecilitatea lui își permite să ia hotărîri dintre cele mai aberante, ca și acum, cu ordinul acesta absolut deplasat, ilogic și lipsit de cel mai elementar patriotism și mai ales de cunoștințe tactice și Istoria Patriei.  

    -Vezi că am fost îndreptățit să mă tem de cuiul cu care m’am întors de la Alba Iulia, pe care mi l-a băgat în inimă chiar Ciceu Pop al nostru, cu versul eminescian. Totuși, spune-ne, ce se întâmplă?

   -Conferința de Pace de la Paris, 18 Ianuarie, 1919 avea misiunea de a edifica o nouă orânduire politică și teritorială în Europa, avea ca scop elaborarea  și semnarea tratatelor   de pace între statele învingătoare și cele învinse în Războiul  1914-1918. La Conferință participă 27 de state printre care și România. Delegația română formată din cinci persoane, condusă de prim ministrul Ion I.C Brătianu, cu ministrul transilvănean dr. Alexandru Vaida-Voevod, a prezentat o serie de revendicări, recunoașterea  internațională a actelor de Unire din anul 1918 exprimate în hotărîrile de la Chișinău, Cernăuți și Alba Iulia și recunoașterea Banatului sârbesc, după Rezoluția de la Alba Iulia.

Brătianu s’a luptat să obțină Banatul sârbesc,conform acestei Rezoluții, cât despre granița de Nord a României nu s’a pomenit. Totuși, delegația noastră n’a avut o atmosferă foarte favorabilă ceea ce l-a făcut pe Brătianu să părăsească Conferința  la 2 Iulie 1919, care a provocat o tensiune lentă între guvernul român și Consiliul Suprem al Conferinței de Pace. În locul său conducerea  a fost preluată de ministrul plenipotențiar, N.Mișu.

    Între timp trupele române salvează armata cehă de ofensiva distrugătoare a boșevicilor lui Bela Kuhn. Generalul Prezan – în fața căruia suntem datori să ne închinăm – de acord cu comandantul ceh a fixat o linie de demarcație în această zonă a noastră, ținând cont de situația geografică, strategică și economică a ambelor țări, linie care ne dădea întreg Maramurășul.

       Dar la 12 Sept. Guvernul Brătianu a demisionat urmându’i guvernul generalului Arthur  Văitoianu, care la fel demisionează  la 30 Septembrie, constituindu-se la 1 Decembrie 1919 noul guvern, format la 25 Noiembrie din Blocul parlamentar sub președinția lui Alexandru Vaida Voevod, vicepreședinte al PNR. Vaida-Voevod a înaintat încă de sub guvernul Văitoianu, un raport documentat asupra graniței Maramurășului, iar acum, numește pe lângă delegația română pe dr. Găvrilă Iuga, expert pentru Maramurăș, care pe timpul șederii sale la Paris a întocmit mai multe memorii, documente și hărți privind caracterul românesc al Maramurășului de peste Tisa, până în Galiția. Deci, domnilor, la 16 Decembrie, lucrurile înaintau bine pentru noi, la Conferința de Pace de la Paris, făcându’l pe Vaida să anunțe în Cameră  speranța spre salvarea integrală a Maramurășului.          

   Delegația cehă a acceptat punctul de vedere românesc, așa încât la 15 Martie, 1920, Osusky, șeful delegației cehe îl înștiința la Paris  pe Vaida că frontiera Maramurășului  este pe cale de a fi rezolvată în scurtă vreme. Documentele urmau să fie semnate la Londra unde între timp s’a mutat Conferința. Aici, domnilor apare tragedia: la 19 Martie guvernul Vaida este obligat să demisioneze, acțiune de care Brătianu nu este străin! Delegația cehă refuză la Londra să semneze documentele, pe motivul că în urma demisiei guvernului Vaida, delegația română nu mai are împuternicirea de a putea să semneze acordul încheiat. Așa se face, domnilor, că schimbarea de guvern în momentul de vârf al stabilirii frontierei nordice a României a fost fatală Maramurășului. Averescu, cel plin de sine, în loc să continue tratativele și să ducă la bun sfârșit lucrările guvernului Vaida, a ordonat cu o grabă  nejustificată retragerea trupelor  noastre dincoace de Tisa.

   -Nu se poate, trebuie protestat și trebuie să se revină asupra acestei hotărîri iresponsabile, - explodă plin de revoltă părintele Simion, la fel ca și ceilalți.   

 -Nu cred că se va ajunge la un rezultat – interveni locotenentul Dobrescu,  - căci așa cum am simțit, din aroganța trupelor cehe, prin faptul că se bucură de o simpatie din partea  Areopagului  internațional, le dă cutezanța și pot să zic, chiar obrăznicia să ne dea cu tifla! Și cum să nu o facă? Cine n’ar face-o față de o ... nu prostie, ci, cum să’i zic? Neghiobie totală, să dai tu pământul tău strămoșesc, de veacuri, unui străin, fără nici un motiv, fără nici o cauză sau clauză politică! E posibil așa ceva? Cine, care țară mai face una ca asta? 

  -Așa este, -  continuă inimosul patriot Longin Mihalyi, frate cu Lucia,  prim-pretorul de Șugatag, venit la Sighet cu treburi și în drum spre Sarasău unde avea moșie,  ajunse și el să fie prezent  în seara aceasta la Săpânța, cu o amărăciune ce făcea să’i dea lacrimile. - Nu cred că se va mai putea junge la ceva, căci este deja consfințit de factorii internaționali, care consideră  acest act o renunțare de bunăvoie a României la aceste teritorii.  Unde s’a mai pomenit așa ceva, ca o țară să renunțe din senin, așa, „de bună voie și nesilit de nimeni” la teritorii strămoșești de veacuri?

    -Cum, Domnilor?!  Mama lor de dobitoci! – izbucni Ion Bilțiu Dăncuș într’o înjurătură grasă, el cel scrupulos și politicos până la extremă, simțea nevoia să se răcorească în toată ființa lui:  – Cum, când eu era să’mi pierd viața pentru Marea Unire, alții chiar și-au pierdut-o iar acum să renunțăm de bunăvoie la un pământ ce ne aparține de  secole? Cum? Când în tot Evul Mediu, sub toți regii unguri Angevini, Maramurășul vasal a rămas totuși românesc, curat românesc ce se conducea după al său jus valachicum, cu juzii, voievozii și cnejii lui! Cum, când din 1385, Maramurășul se transformă în comitat feudal al Ungariei încadrat în granițele lui cele reale, pe care le avem și pe această hartă nouă, din 1919,  iar Sighetul este  capitala întregului ținut încă din 1346 și totuși era românesc?!?  Iar din 1385 și până azi, în 1920, Maramurășul  rămâne neschimbat! Ca să’l pierdem acuma, tocmai prin Marea Unire!?! E posibil? Nu este un fapt strigător la cer? Dobitocii, dobitocii!!! Ah, ce’i de făcut?  = și cu toții simțeau că fierea li se ridică până peste ...fiere!!!

   -Să protestăm! O facem! Dar unde și în fața cui? În fața idiotului de Averescu? Să ne înjosim în fața lui? Dacă am avea câștig de cauză am face-o dar... și fierea rămase fiere și trei sferturi din Maramurăș pierdut!... Pentru totdeauna? Se întrebau moroșenii, nu numai triști ci total deprimați, lipsiți de valgă și  chiar de patriotism căci acesta nu le mai aducea decât durere, iar  durerea lor era mult prea mare ca să mai suporte gândul pierderii, pentru unii chiar a familiilor rămase dincolo de apa Tisei.

    Părintele Simion Balea s’a zbătut totuși în Parlament alături de alți moroșeni de ai lui sau deputați care au înțăles rușinea comisă de guvernul Averescu, ba a fost mereu apreciat pentru faptele lui, decorat cu: „Răsplata Muncii” cu Coroana României” cu „Streaua României” și „Ordinul Regele Ferdinand” pentru el toate acestea nu mai valorau nimic, față de Maramurășul pierdut. O singură mângâiere avea în Săpânța, alături de credincioșii lui cu care suferea și trăia împreună, respira moroșenește la toate sărbătorile creștine și naționale.

                                                                *

  Într’una din zile umblând cu treburi prin sat intră și la casa lui Pătraș, nu departe de parohie, pe care’l găsi tocmai la rindea, în atelierul său din colnă.

   - Măi Ionuc, voi scoateți niște versuri la prohod, despre cel mort, de toată frumusețea. Tu care de mic copil scrijelești în lemn, cum ar fi să scrijelești și versurile acelea ale diecilor de la „petrecanie” pe crucea de mormânt a celui plecat?

    -D’apoi, Părinte, io nu m’am gândit la asta, da’ dacă Dumăvoastă așe’ ziceți, așe’ oi face!

   - Ionică, băiatule, mă bucur că ești cuminte și ascultător așa cum te știu de când ești, de când te-am botezat. Ia vezi tu, așa după cum ne-am înțăles și vină de’mi arată ce ai realizat în prima ta încercare.

   - Bine, Părinte, așe’ oi face.

   Și Ion Stan Pătraș, la vremea aceea, un  bărbat moroșan cam de 26 de ani,  însurat, care pe lângă muncile din agricultură cu care’și întreținea familia, ca ori ce locuitor din Săpânța, se mai ocupa și cu tâmplăria, așa încât el era cel  care deja de mai multă vreme cioplea lemnul pentru crucile de mormânt ale consătenilor săi. Numai că, el, așa cum zicea părintele Simion,  mai și „scrijelea” lemnul, mângâindu’l artistic, ca într’o sculptură și  i-a venit și ideea să vopsească lemnul în culoarea albastră a cerului din satul său. Îi  prezentă Părintelui o primă încercare:  „Aici io mă hodinesc Pop Anuță mă numesc, ascultați voi oameni buni ce vă spun io nu’s minciuni, cât în lume am trăit,(...) rău la nime n’am făcut,(...) vai săracă lume me, cu greu am trăit în ie(...) și tăte aieste le lăsai, la 76 de ai. ”  Desigur că Părintele a fost mulțumit de strădaniile și realizările fiului său spiritual, artistul popular, încurajându’l și îndrumându’l în continuare ceea ce nu era decât foarte normal ca între preotul satului, de care depindea biserica, la fel ca și cimitirul și deci și cioplitorul de cruci față de care să existe o relație de mentor și colaborare.

  Ion îi mai împărtăși Părintelui ideea lui, să sculpteze deasupra epitafului și figura celui înhumat și poate și ocupația lui, femeile, la războiul de țesut, la oală, la cuptor, bărbații la câmp, la pădure. Părintele Simion era mulțumit de strădania și fantezia lui Ionuc a lui. După un timp, să fi tot tecut doi, trei ani, de la prima cruce pictată, a lui Ion Stan Pătraș din cimitirul de la biserică și „însămnată” cu versuri, când Mircea Damian, scriitorul și gazetarul, prieten vechi, al părintelui Simion, de pe vremea când Damian era învățător  suplinitor în Prislopul lui Rebreanu, veni să’l viziteze. Pe drumul spre casa parohială, trecând pe lângă  biserică i-au sărit în ochi, crucile  acelea de mormânt pictate; ceva cu totul neobișnuit. S’a abătut din drum intrând să le vadă. A fost și mai surprins citind versurile  de pe ele unele chiar cu humor. A zâmbit și a ieșit vesel din cimitir și vesel a intrat la „popa” Balea.

-         Ei, dar de unde descinzi așa bine dispus „frate”?

-         De la cimitirul tău „frate”! – îi zise Damian îmbrățișându’l afectuos.

                                         *

     Doar că părintele Balea n’a trecut la Domnul, în 1938, atât de vesel după cum i-a fost cimitirul. A dus cu sine, ca și toată generația lui, luptătoare,  nu „iluziile” cum au scris unii despre el, ci durerea realității dure, care ... a rămas durere amară ca  fierea!

     În 1939, când primul ministru Armand Călinescu a încercat să pună problema hotarelor României a apărut o licărire de speranță pentrui moroșeni, de care aceștia s’au bucurat, chiar dacă părintele senator Balea, nu mai era, dar nu numai asasinarea ministrului, cât mai ales al Doilea Război Mondial a spulberat ori ce speranță. Gheara sovietică s’a extins asupra Maramurășului cehoslovac, devenind Ucraina Subcarpatică, ceea ce azi a devenit Ucraina. Unde e România?

                                                     *

  Cimitirul vesel a mers mai departe prin părintele profesor Grigore Rițiu, ginerele părintelui Simion Balea, căsătorit cu Laura, eliminat de horthysti  ca profesor de latină dela Liceul „Dragoș Vodă”din Sighet. S’a întors la Săpânța, ca protopop al românilor  greco-catolici. Cum acțiunile de maghiarizare erau foarte dure, limba română fiind interzisă total în spațiul public, părintele Rițiu s’a gândit să încerce să o mențină totuși, pe  crucile din cimitir. Ion Stan Pătraș creștin român până în măduva oaselor și’n vârful unghiilor s’a întrecut pe sine în a compune versuri pentru crucile de mormânt, de data aceasta și cu humor satirizând chiar moartea și pe domnitorii zilei și lărgindu’și lemnul crucii spre a avea mai mult spațiu pentru versuri, pentru limba română.  Aceasta a viețuit în „Cimitirul vesel” din Săpânța pe toată perioada stăpânirii horthyste în Ardealul de Nord, 1940-1944.

                                               ***

Teresia Bolchiș TĂTARU             Germania/Augsburg în Martie, 2018.