George Anca - AVRAM IANCU

AVRAM  IANCU

Florin  Zamfirescu  - Mihai Șora – Dimitrie Vatamaniuc – Ioan Miclău-Gepianu – Mihai Velcescu – George Anca – Ion Iuga in memoriam: - Matei Albastru – Smaranda Cosmin – Fănuș  Neagu

FLORIN   ZAMFIRESCU

  Domnule Anca

Sunt șocat de capacitatea Dvs creatoare, chiar înspăimântat, fiindcă totul îmi insufla senzația de contact cu casa de nebuni.

Din cauza asta am ajuns sa șterg imediat trimiterile Dvs, fără a le mai parcurge, deși chiar si aceasta manopera mi-a devenit obositoare din cauza cadentei din ce in ce mai accelerate pe care o practicați .

Deși ma îndoiesc ca veți parcurge aceste rânduri, fiind Dvs foarte ocupat cu Creația, îmi fac iluzia ca ele vor ajunge totuși la Dvs si va vor face sa încetați de a ma mai bombarda cultural!

Cu stima, al Dvs FL Zamfirescu

MIHAI  ȘORA

O  teză

            Din capul locului, faptul că - într-o prima parte a studiului său – autorul vorbește, nu despre Poezia lui Baudelaire, ci despre poezie în Baudelaire (care rămâne, totuși, un loc privilegiat de încorporare concret istorică a ceea ce, fără a putea vreodată dispune de o definiție stringentă care să ne asigure posesiunea ființei ei de miraj, ne-am obișnuit a numi Poezie) transformă lucrarea prezentată azi spre examinare   într-o încercare de estetică a poeziei, de a cărei consistență nu ne putem asigura prin recursul exclusiv la metodele istoriei literare, - deși un fir de istorie literară străbate de la un capăt la altul, fără licențe de metodă și fără erori faptice, studiul despre Baudelaire și poeții români.

            Tipul de limbaj (neunivocizat, puternic conotativ) și de logică (nelinearizată) cu care atacă Gheorghe Anca subiectul ales impune comentariului să adopte și el aceleași demers,  și-și face drum cu curaj printre polisemii, si nu se piarde bogăția sugestiilor ce-l întâmpină la tot pasul, dar nici să se piardă pe sine printre ele, pierzându-și calea spre țintă.

            Desigur, Poezia nu există nicăieri ca stare. Singura ei existență reală este aceea (proteică) a diverselor ei încorporări. Câtă vreme o gândim cu majusculă, X-ul pe care îl reprezintă nu e decât o sursă în planul posibilului (și de aceea u-topic și a-cronic). Metodele reductive de aproximare a acestui X nu ne permit să înaintăm prea mult în direcția lui; iar dacă sunt luate prea în serios, ceea ce se găsește la capătul investiției este cu totul altceva decât X-ul căutat.

            Iată de ce cred că e posibil (și, aș spune, uneori recomandabil, ba chiar necesar) să ne angajăm – cu riscurile de rigoare - și pe celălalt drum: al dezvăluirii lui X, al “investirii”, al încercuirii lui atente și pline de solicitudine pe terenul însuși, cu un relief de o mare diversitate, pe care (sau prin care, sau în care) el s-a manifestat. Va trebui, în acest scop, să recurgem la toate instrumentele de apucare și de prindere (aparent întâmplătoare, dar în fapt mai riguroase, pentru că mai adecvate la obiect, decât metrul-etalon de platină menit a-l măsura) pe care, de la caz la caz, ni le va impune însăși configurația, extrem de accidentată, a terenului pe care înaintăm. Gheorghe Anca a ales această cale.

            Dar cum limbajele “riguroase” îșii iau avântul din sânul umilului și fecundului, minunatului și mereu surprinzătorului, inepuizabilului limbaj de toate zilele al omului de rând și al poeților celor mai mari, limbaj mustind de conotații și cu o denotație relativ fluă, și autorul tezei de față recurge la ambele tipuri de limbaj, ceea ce-i u]ureaz` tratarea istorico-literar`, [i permite s` acumuleze material bogat, până la amănunte neașteptate, să treacă în mod util în revistă examinările anterioare ale problematicii examinate, la rându-i, și de el, - dar cu o precizare: ancheta lui schițează soluții “deschise”, ea nu conturează concluzii definitive și irevocabile, participând de la masivitatea indiscutabilă, convingătoare a faptului brut. Iată, de pildă, termenul – baudelairian, aici – de “corespondență`”. într-o logică de tip linear-reductiv, i se putea prefera termenul de “izomorfism”; într-o inductivă, model pozitivist, i se putea prefera acela de “influență”. În primul caz, părăseam țara unduioasă a similitudinii, ca să ne angajăm în imperiul sever al identității; în cel de-al doilea, ca să ne pierdem în lipsa de consistență interioară a multiplicității amorfe.

            Limbajul “corespondențelor” este pretențios, în sensul că pretinde mult de la cel ce-l practică: în primul rând, și pretinde să nu se lase  furat de limbaj, ci să stea mereu cu ochii ațintiți pe, hai să spunem, “corelatul obiectal” al limbajului, singurul loc care-i e limbajului temei și în care limbajul își găsește rigoarea. Și mai e ceva: ca orice limbaj  de tip nelinear, limbajul “corespondențelor” are o limită: comuni-carea nu se poate realiza oricum; ea presupune co-naturalitate și este de tipul comuniunii (nu al simplei translații).

            Teza lui Gheorghe Anca este, deci, și o invitație la comuniune. Ea nu poate fi, în materie de teze de doctorat, decât o “excepție”. Numai unui poet îi sunt rezervate uneltele poetului, solidare cu un anumit mers înțelegător printre lucrurile lumii.

            Dar un poet care știe ireductibilei lui rigori vizionare, să-i alieze vigoarea comună a investigatorului corect, și izbutește să facă lucrul acesta cu grație, ca Gheorghe Anca, merită să fie încununat cu titlul științific pe care “știința lui de carte”, evidentă în lucrarea de față, îl justifică.

DIMITRIE  VATAMANIUC

Dr. George Anca, întors din India, unde a predat la Universitatea din Delhi limba şi literatura română, conduce cu succes Biblioteca Pedagogică Naţională "I.C. Petrescu", dar totodată predă cursuri universitare de literatură şi jurnalism.

            Propunem titularizarea lui ca profesor la Universitatea "Valahia" ţinând seama de bogata sa activitate literară şi ştiinţifică, publicaţiile originale semnate în ţară şi străinătate.

            Dr. Anca a întemeiat, în India, îm 1981, Academia Internaţională "Mihai Eminescu" al cărei preşedinte sunt de mai mulţi ani. Mă bucur să amintesc că, în prezent, Gramatica sanscrită în versiunea lui Mihai Eminescu, se află în curs de tipărire (în ediţia naţională s-a putut publica doar în facsimil).

            Sunt convins că antrenarea, în continuare, a dr. George Anca în activitatea universitară va fi benefică pentru studenţi.

IOAN MICLĂU-GEPIANU

Iubite Domnule Dr. GEORGE ANCA

Citesc cu drag tot ce se publică la fila blogului Domniei Voastre, în fiecare zi. Imi place Teatrul ca gen literar și ce bine că aveți plăcerea să publicați asemenea creațtii, fiindcă pe lângă că se scrie puțin teatru, tot mai puțin se și publică!

      Cu mult respect Vă trimit aceste două poezii ale mele, rămânând la aprecierea Dumitale dacă merit a fi și publicate!

     Cu ales respect,

      Ioan Miclău-Gepianu

      2018

AUTOSUGESTIA

(sau puterea gândului)

Autosugestia este vorbirea

Cu îngerul tău nevăzut!

Nu-s vorbele buzelor,

Ci chemarea izvorului mut!

Autosugestia este rugăciunea,

Solia ce-aduce speranța cea bună,

Ea vine pe-un drum celestial,

Visele iubirii și-a vieții le- adună!

În acestea cuprinde-se totul,

Ea vindecă boli și-ntristare,

Reface superba minune,

Ființei dând nouă-nnălțare!

Autosugestia poate fi însă,

Și cea mai crudă-nșelare,

Când vine pe-a răului cale,

Aduce mai neagră-ntristare!

Nu te lăsa gândirilor rele,

Nu despera, nu ești răpus,

Autosugestia binelui tău,

Te va ridica din ce în ce mai sus!

CĂCIULA  LUI  DECEBAL

Căciula asta-i pentru cine știe să o poarte,

Pentru acel ce viața adorând el nu se sperie de moarte;

E semnul dacicului neam,  un semn regal și boieresc,

Un simbol peste veșnicii născut în suflet românesc!

Căciula asta-i pentru cine născut e să o poarte,

Și nu e pentru orice cap rotund înfricoșat de moarte

Atunci când vremile vin iar furtunii să ne-arunce,

Coroana asta-i steag de Neam, ca o ființă dulce;

Privind-o pare un catarg adus de-naltul val,

Și Muntele o poartă iar ca însuși Decebal;

Voiră mulți s-o aibă, pe la petreceri scrise,

Cercând precum amanții la arcul lui Ulise!

Căciula are brâu de aur și-mpletituri cu sânge,

Se potrivește celora ce nu-s porniți a plânge,

Acelora ce pentru Neam și biruință,

Poartă de-apururi curata lor credință!

Când vremuri tulburi vin zdrobind istoria străbună,

Rapsozii nu sunt cei ce cânt jelănii către Lună,

Luați căciula cea cu brâu de aur și-npletituri de sânge,

Sub Crucea lui Hristos, și moartea vom  învinge!

Ioan Miclău-Gepianul

29.01.2016

Ora 2 a.m.

Varianta pentru strofa a cincea:

Când vremuri tulburi vin zdrobind istoria străbună,

Rapsozii nu sunt cei ce cânt jelănii către Lună,

Iubiți Căciula cea cu brâu de aur și-mpletituri de sânge,

Căci semnul Daciei de-apururi în inimi se răsfrânge!

MHAI  VELCESCU

Avram Iancu

“-   Venit-ați? – Am venit. - Îi gata? – Gata.

-    No, hai da hai! Atât a fost chemarea.

-    Și Iancu moțul, a murit cu moartea,

-    Al doilea pas, după Mihai, uniți cu țara.

Îi Dreptul gliei, se-așează mai tare,

Pe deal și vale buciumul sunat-a,

Mai liber, mai înalt, din zare-n zare …

-   Venit-ați? – Am venit. - Îi gata? – Gata.

Românii prindeau secolii din urmă,

Obidă multă, multă  nerăbdarea

Și ostenit au scos un țap din turmă …

-   No, hai da hai! Atât a fost chemarea.

De cornul lui sta steagul zdrențuit

Și flutura de răsuflarea astucata,

E Iancu, chair de turmă hăituit …

Și Iancu moțul, a murit cu moartea.

Să stea aici să lupte pentru noi,

Nu cu-mpăratul ce-i vrea îmăcarea.

Și Iancu rătăcea prin codrii goi …

Al doilea pas după Mihai, uni`i cu @ara.

Al doilea pas dup[ Mihai, uniți cu țara

Și Iancu moțul, a murit cu moartea

·      No, hai da hai! Atât a fost chemarea.

·      Venit-a`i? – Am venit. - Îi gata? – Gata.

·      Da, cine râde, oare nu-s ai mei?! Până la urmă se-ntrebat-a.

Străinul

Moise-i-un etiopian printre evrei?!

Chiar de nu e i-atât de-adevărat!

Ca un străin mă  simt printre ai mei,

La masa mea au stat și au mâncat.

Nășteam și inorogi și Cantemiri

Și carpatinii cerbi, berbeci cu miei

Și turmele-mi visau blânde jertfiri,

Moise-i-un etiopian printre evrei?!

Și comesenii și convivii stau

Și beau cu mine strâns îmbrțiat

Și murmure plecând se auzeau

Chiar de nu e i-atât de-adevărat.

Și-un vânt și-un șuier și apoi furtuni

Și-un blestem și un râgâit din ei

Și-un trâznet m-a lovit și tuns,

Ca un străin mâ simt printre ai mei.

Nu ce-am visat jertfeau la prânz străin,

Mâncau nu noima, tâlc înstrăinat

Căzut pe jos, lovitu-m-a și-n plin,

La masa mea au stat și au mâncat.

La masa mea au stat și au  mâncat,

Ca un străin mă simt printre ai mei,

Chiar de nu e i-atât de-adevărat,

Moise-i un etiopian printre evrei?!

Și în Valahia Neagră am descălecat .

Eliade, Ionescu, Cioran

Plecați de-odată în cursă peste ani

Alergătorii la obstacole uimiți

Credeau că-i joacă fugii un elan

E un entuziasm divin și sunt iubiți.

Să dărâmi chela, pasul merge-n danț

Ionescu râde și pornește avan

Noroaie scoate și Cioran din șanț

Plecași de-odată în cursă peste ani.

O stavillă, ce jos a mai rămas

Și Eliade peste Cromolumni cu sfinți

Ține de jos pământul ca Atlas

Alergătorii la obstacole uimiți.

Treptat în huiduieli se schimb-ovații

Se fac pariuri, privitorii beau pe bani,

Răsuflă greu alergătorii, inspirații

Credeau că-i joaca fugii un elan.

Și rând pe rând ]în frunte-i prinde ura

Se-njură, se împiedică-obosiți

Acum urăsc, dar au crezut tribuna

E un entuziasm divin și sunt iubiți.

E un entuziasm divin și sunt iubiți

Credeau că-i joaca fugii un elan

Alergătorii la obstacole uimiți

Plecași de-odată în cursă peste ani.

Și brusc, de mâini stau jos toți trei cuminți.

GEORGE  ANCA

Manuscrisul Strempel

„Cele mai multe manuscrise vechi se prezintă la poarta templului cărţii, înţelegînd prin aceasta Biblioteca Academiei, cu coperţile rupte, pline de colb, cu colţuri îndoite, adesea cu file arse de utilizarea unor cerneluri corosive, pătate de ceară” (Gabriel Strempel, Catalogul manuscriselor romîneşti, vol. IV, Editura ştiinţifică, Bucureşti, 1992,p.483). Cel ce le-a citit se va fi prefăcut însuşi în manuscris, anume  manuscrisul Strempel, dacă nu s-a identificat cu singura Biblie completă din colecţia de manuscrise romîneşti de la Biblioteca Academiei, manuscrisul 4389.

„Motivul principal pentru care copiştii n-au lăsat însemnări în legătură cu activitatea lor a fost modestia. Cei mai mulţi copişti erau recrutaţi dintre călugări şi aceştia îndeplineau această muncă fie din lipsă de altă ocupaţie, fie ca pedeapsă disciplinară” (G. Strempel, Copişti de manuscrise romîneşti pînă la 1800, vol.I, Editura Academiei Republicii Populare Romîne, 1959, p.XII). Nelipsitul blestem pentru înstrăinarea manuscrisului încheie mai orice „însemnare” marginal-existenţială. Magistrul Strmpel antologhează  intimările copiştilor într-un gen de roman-catalog, thriller chiar, începînd cu imaginarea, ca fiind în romîneşte, a scrisorii de recomandare dată de sultanul Baiazid, la 1484, negustorilor polonezi, în trecere pe la noi.

„Fost-a Ion Neculce cronicarul oficial al vreunuia din cei nouă domni /.../cronicarul vreunei facţiuni boiereşti /.../Nimeni nu i-a comandat-o şi pentru nimeni n-a scris-o” („Introducere” la : Ion Neculce, Opere, ediţie critică şi studiu introductiv de Gabriel Strempel, Minerva, Bucureşti, 1982, p. 10-11). În ultimii ani, ediţia a trecut Prutul, spre gloria nu numai a nimănuia, dar şi a editorului şi a studiului său monument dedicat lui Ion Neculce.

„De Antim m-am împiedicat, prima dată, în toamna anului 1954. Conduceam de puţină vreme secţia manuscriselor de la Academie şi încercam să fac lumină în inventarul fondului de suluri. Printre numeroasele documente de mari dimensiuni, înfăşurate sul, cuprinzînd anaforale interminabile de la finele veacului al XVIII-lea sau spiţe de neam, cu desfăşurarea proprietăţilor bieţilor răzeşi şi moşneni, am dat peste un text de mai bine de 11 metri lungime, păstrat într-un etui de aramă, bătut cu ciocanul, al cărui conţinut nu l-am putut preciza de la prima vedere.” (Gabriel Ştrempel, Antim Ivireanul, Editura Academiei Romîne, Bucureşti, 1997, p.8).

Călătorii-manuscris în Transilvania, în Moldova, în Muntenia, în vremuri-palimpsest, banchete cărturăreşti în ultraacademic etui, citirea albastră în ochi, vocea sa poate şi, din „off”, a lui Ioan Bianu (doi ardeleni), un intim Antim, un manuscris Strempel (Ştrempel). Apud Eminescu, „Optzeci de ani  pe lume îmi pare c-am trăit”, cu Dumnezeu, înainte mult mai este.

Dragilor,

S-au împlinit 1900 de ani de la prima „aderare” la

„UNIUNEA EUROPEANĂ”, şi, nimeni, nu suflă o vorbă.

Ca şi atunci, tot printre ultimii „intrăm”. Ca şi atunci, tot stat-tampon suntem. După o sută şi ceva de ani de convieţuire cu alţii, până la istorica retragerea aureliană, (ori ei ne-au lăsat baltă, ori noi i-am fugărit) am rămas tot cu celebrele cuvinte: brânză, varză, viezure, barză, cuvinte cheie pentru poporul român din toate timpurile: brânză mare nu prea am făcut vreodată; varză am făcut orice proiect, fie ca a venit din afară sau iniţiat din interior; ca orice viezure care se respectă am urmărit şi turnat la „organe”, iar visul de a călători ca o barză pe meleaguri străine nu ne-a părăsit vreodată.

Parcă mai lipsesc câteva cuvinte de origine dacă !? Nu ?

Unii vorbesc de stăpân, jupân, stană, smântană !

Hindu Dharma for Romanians

Romanians are Orthodox Christians in their majority, inclined to contemplate the inner reflection of the Divine and worldliness. Whatever scholarly connection between such religiosity/religion and Hindu Dharma, as presented in this book, can be challenged by direct look to the Hindu teachings and scriptures, in a free experiencing of universal values of mankind firstly and revelatory uttered in the Vedas. Therefore, any reader regardless his/her faith will rediscover with joy and responsiveness, the picture of universal Indian values obviously intrinsic to any individual.

It is a guide for teachers of religion i.e. Hinduism in U.K. Apparently, the students have to be initiated in their ancestral faith from India, while living among Protestant Christian majority. So, even 1 out of 6 persons in the world is a Hindu, here we have the wisdom of world’s cultural giant taught in a minority. Romanians in their own country, as well as in diaspora are not as numerous as Indians, but they meet since ancient writings, such as Herodot’s, saying that both Indians and Thracians are most numerous and, among the last ones, Dacians – ancestors of Romanians are the bravest. They were also very religious, believing in immortality, through their unique God, Zalmoxes, associated by modern historian, Keith, with Hinduism.

Mihai Eminescu (1850-1889), as Amita Bhose has stated, made India immortal in his country. Indeed, for Romanians, Eminescu may be taken as a name of Dharma. Once, he said he was a Buddhist by being Christian at the tenth power or which cannot be understood either that he is more and more Christian by Buddhism, or that Buddhism is another more intense form of Christianity. By the way, in Eastern European countries, if not everywhere, the difference, for instance, between Hinduism and Buddhism is not really observed and would be not surprised to hear that some say all Indians are Buddhist. So, one of the key-demonstrations in this book is the common values and teachings of religions and movements originated in Vedas – Hinduism, Jainism, Sikhism – or in relation with these first revealed scriptures of the mankind, as the Buddhism.

On the path of Eminescu, Romanians became up to their subconsciousness, sensitive to Vedas themes (Epistle I, Evening Star, The Prayer of a Dacian) and also in the fruits of their spirituality: Constantin Br@ncu]i, Mircea Eliade, Lucian Blaga are among the universal modern creators of Romania, and also bearers of Romanian-Vedantin message.

Such sensitivity, which is not at all far from necessary – even repressed during 50 years of Communism - religious life. Symbolically, in 1980’s, the repression of a large number of most valuable intellectuals of Romania, because of their interest for the Transcedental Meditation Movement is comparable with imprisonment of about 1 million people in the ’50’s. After 1989, somehow in reply, also in Romania have flourished “Indian” groupings with confusing emphasis and practice on Yoga practices, meditation, etc., parallel to still more improper attempts of “Evangelizing” the Romanians which actually hoped to be freed from such “Communist” pressures. Concerning Indian spirituality in Romania, along with formation of an Indian community here, we may proudly observe the somehow voluntary if not “heroic” trial to restart Romanian-European tradition on Indian studies, and even to initiate a Romanian school of Indology in direct connection to India.

The present guide concentrating, in a most rational and religious manner, the endless message of Hindu Dharma comes timely for Romanian reader, in order to clarify many confusions and, especially, to open horizons to the individuals and groups, not only interested in Indian Culture, but also thirsted by the truth. The last thing one may fear by reading this treaty is that of getting proselytized. We may even discover, as Eminescu did, that we are ourselves, at tenth power, by sharing most actual and valid developments of the oldest tradition in thinking. It is quite a good news that here religion and science go together. Some can check own expertise, on Indian Pantheon and doctrines through clear crystal synthesis. Most of all, such a scholarly tool can become a wisdom book for the large audience and those who will read this as their first book on India will receive for life a precise and stimulating guiding in human and divine  core.

The reader will find through introduction and 6 chapters a self-explaining exemplary exposure of the matter, so we will not interfere between he/her and the pages to come. As Sanskrit is the saint language of holy books and people, one will enjoy original prayers wisely placed towards the end of the book started with Gayatri and continuing with so many others:

AUM bhur bhuvah swah. Tatsavitur varenyam bhargo devasya dhimahi. Dhiyo yo nah prachodayat.

Om Jai Jagadish hare, swami jai Jagadish hare

Mata pita tum mere, sharan gahun mein kiski

Tvameva mata cha pita tvameva

Tvameva bandhuscha sakha tvameva

Tvameva vidya dravinam tvameva

Tvameva sarvam mama deva deva

Sarve bhvantu sukhena

Sarve santu niraamya

Sarve bhadraani pashyantu

Ma kaschit dukhbagh bhavet

Asato maa sad gamayaa

Tamaso ma ajyotir gamayaa

Mrityorm amritam gamayaa

This book is a Shastra (see inside). Many contributors found common voice that seems to be both from Upward and from the planetary consciousness. Perhaps each of them gave up individual glory for being a bridge between ignorance and knowledge at a school level, which is very much, so here is the very ground of human awareness.

The famous Anglo-Indian idiom becomes here a part of British English, as well as an Indian medium concerning Indian spirituality in the world, with focus on Indians in United Kingdom. Their message, being Indian and English, becomes, in Romanian, a kind of a pattern in Mircea Eliade’s acceptance, making obvious the actuality of the old teachings of Vedas, Upanishads and other Hindu Scriptures and especially, Indian vitality, glorified by the sculptor Constantin Br@ncu]i, and intelligence celebrated by Sergiu Al-George among Romanians.

The translator, as a writer and Indologist, put into Romanian some Sanskrit literary masterpieces from Meghaduta by Kalidasa, to Gita Govinda by Jayadeva, but also from Vedas and Upanishads, as well as from modern writers in Indian modern languages.

This is a new experience in which literary key returns to original revelation of Brahman-Atman.

Indianistică la Cluj

Joi 22 februarie  2001, în sala de conferinţe  a Bibliotecii Centrale Universitare „Lucian Blaga” din Cluj-Napoca  a avut loc o „Întâlnire cu India” la care au rostit alocuţiuni E.S Rajiv Dogra, ambasadorul Indiei, prof. univ. dr. Andrei Marga, rector al Universităţii Babeş-Bolyai Cluj-Napoca, dr. George Anca,  preşedintele Asociaţiei Culturale Româno-Indiene (RICA), dr. Doru Radosav, director general al Bibliotecii Centrale Universitare „Lucian Blaga”, Tiberiu Graur, directorul Muzeului etnografic al Transilvaniei, Julieta Moleanu-Badiu, asistent universitar, secţia de sanscrită a Universităţii Oradea. Ambasadorul Indiei a donat pentru cititorii marii biblioteci un fond de carte enciclopedică indiană.

A fost ianugurată Asociaţia Culturală Româno-Indiană  din Cluj Napoca  prezidată de Tiberiu Graur.

Dr. Doru Radosav a considerat donaţia de carte drept temei pentru un nou început în studiile de indianistică din Cluj-Napoca sub zodia marilor predecesori precum Lucian Blaga.

Ambasadorul Indiei, E.S.Rajiv Dogra a exemplificat relevanţa tradiţiei în gândirea indiană printr-un episod din Mahabharata  în care Kunti, pierzându-şi cei  o sută de fii Kauravi în război, află de la Krishna  că, şapte existenţe în urmă, o sută de furnici  fuseseră ucise pentru a-i îndepărta durerea  de cap. Marile religii indiene: hinduism, jainism, buddhism, sikhism  sunt rezultatul discuţiilor despre ce e bine şi ce e rău ale indienilor  pe malul Gangelui. Tradiţiile Indiei l-au ghidat pe Mahatma Gandhi în lupta împotriva puterii coloniale, feudalismului sau ideii de untouchability. Conducerea Indiei de către Gandhi şi Nehru  a dus, ulterior, la dezvoltare, India fiind astăzi cea mai mare producătoare  de cereale, sau având de două ori mai multe colegii decât China, iar  în exterior  afirmând nonalinierea, antirasismul şi anticolonialismul.

India are azi cea mai largă clasă de mijloc din lume, 300 milioane. Cea mai fericită întâlnire între România şi India, a elaborat, în final, Rajiv Dogra, ar fi pe terenul  computer software, al culturii şi filosofiei. Anual, India oferă 20 de burse studenţeşti. Există azi, în România, o şcoală de indianistică tânără, comparabilă cu ţările avansate în domeniu.

În cuvântul său, rectorul Universităţii Babeş-Bolyai, profesorul Andrei Marga a apreciat inaugurarea RICA Cluj-Napoca  drept un eveniment  atât pentru universitate – cea mai complexă din România – ca şi pentru viaţa oraşului Cluj-Napoca. Aceasta va grăbi introducerea într-o formă organizată  a studiilor inclusiv lingvistice - indiene  în universitatea  clujană. Familiaritatea literară şi filosofică  va fi adâncită prin aportul bursierilor români în India, trei dintre ei  ai universităţii clujene,  care îşi prelungesc  stagiul  spre o mai bună cunoaştere, dar şi întârziind astfel declanşarea studiilor formale aici, alături de alte limbi asiatice deja introduse - chineza, japoneza, pe lângă cele europene  de circulaţie internaţională  sau altele considerate  „mici”- suedeza, norvegiana, daneza.

Dr. George Anca s-a referit  la contribuţia indologică  şi antropologică a şcolii de la Cluj  prin Lucian Blaga, D.D. Roşca, Romulus Vuia, Victor Papilian. India proletcultistă  intermediată de  traduceri  din rusă  sau cea Avara, ori cea new age, sosită din vest, ar putea face loc Indiei reale, gigantului cultural al omenirii  cu care România  este afină. O schimbare de paradigmă  este învederată şi de publicaţiile Bharatiya Vidya Bhavan - de exemplu, separarea arieni - dravidieni este negată  ca manipulare colonială, arienii fiind nativi în India  şi risipiţi apoi în lume.

Tiberiu Graur, desemnat în cadrul întâlnirii, preşedinte al RICA, Cluj-Napoca, va elabora împreună cu alţi specialişti interesaţi, proiecte de cooperare, schimburi de expoziţii de artă populară româno-indiene, sinteze antropologice şi indianistice.

Tânăra indianistă Julieta Moleanu-Badiu  a prezentat  o demonstraţie asupra sanscritei eterne – neschimbată,  doar informaţia  despre aceasta schimbându-se, precum reiese  din nemuritoarele gramatici  şi norme ale lui Panini sau Patanjali.

How is joy between man and God?

                           "The Ode of Joy", both Schiller's verses and Beethoven's music may surprise out of Europe, for instance as "folklore" in a program of Korean minority in China, or during the mess in any church in the world. Religious joy and human search for it are subject to some gene indicating the type of God according to inborn creed. Can indeed one change religion inherited from parents with a new one belonging to the other? Can one live down the joy of a belief with another quite different from the former? Has a man as Panait Istrate writes four lives in one? Is child Krishna in Mathura, the seducer Govinda-cowboy in Vrindavana and coachman of Arjuna in Kurukushetra war of Mahabharata one and the same god, one and the same man? The fear turns into joy especially when music and dance, poetry and drama, prayer and silent meditation, all beauty of the world energizes the happening of life and death. The joy of death is not compulsory for heroes or avatars, but an epitome of purpose of man in the world, eventually his Dasein, with Heidegger's concept.

                           In fact, it is difficult enough to follow the joy on life or in a specific culture. It is like a lie in front of truth or sorrow. Or is it the truth itself in some momentary eternities of perishing being? One can die out of joy, other can enjoy death of many or few. How can be conceived the joy of a murderer? How can be compared to the joy of the victim? If everybody kills everybody while God is dead what more remains for joy? Let no human realization including self-killing seems out of joy like a black hole.

                           The city of Florence is giving joy to mankind. If only its lilies will remain after Apocalypse some joy is still flourishing. Some girls are called Gioia. La Blache Ophélia flotte comme un grand lys. (Rimbaud)

                           The Apocalypse has in its name the very lady author of Pralaya, Kali, mother and destroyer of the world, giver of joy.

IN MEMORIAM

ION IUGA

18 septembrie 2003

Ionuţ sau Ionuc al lui Iuga

a fost un prinţ sălbatec al dacilor rămaşi

ca să le poarte toga romanilor;

fiu aspru şi frumos - per Scorilo -

al divinului trac venit de pe Gange, Orfeu

ce-mblânzea animalele doar cu naiul şi lyra,

părintele lui Dyonisos, grecul,

urmaş al primului şi singurului nostru zeu - Zalmoxis

mai mare ca toţi zeii - unic nemuritor -

moşul păgân al dumnezeului creştin;

Poetul Ion Iuga era chiar poezia vie şi mişcătoare în persoană

fără asemănare floare carnivoră şi hrană digerată a ei

de-o frumuseţe-ntr-atâta de perfectă

c-ar fi putut să meargă înainte de a se fi născut.

Dar a trebuit să se nască pentru ca prin inşii săi

să se definească albastrul de Voroneţ -

nuanţa de culoare cea mai specifică

a celui mai puternic sentiment care ne doare

cel mai profund senin ce picură de sânge românesc.

*    *

*

Nu există istorie şi nici chiar valoare

Numai totul există, dar nici existenţa nu e prea sigură pe ea

Precum este iluzia, cea mai bogată între persistenţele acestei lumi

Insistente ca o soţie văduvă a poetului

Care s-ar fi născut român, dacă-ntoarcem pe dos

Mănuşa veselă aruncată de fericitul Alecsandri.

Ce furios am fost pe Ion Iuga şi pe prima mea fostă

Ulterior poetă naţională, că mi-l trimesese pe cap în Capitală

Într-o noapte de studenţie beat

Încât nici nu mai ştiu pe ce cale ar fi apucat-o lumea

Dacă aş fi lăsat-o la primul cerşetor cu care m-a-nşelat:

Nu se năştea nici fiul meu aristocratic

Şi nici fecioara cea mai talentată decât poeta Sappho -

Tradusă-ntr-o nemţească gotică de Carmen-Sylva -

Şi sigur n-aş mai fi scris nici eu

A doua parte a acestui poem despre prietenul Ion Iuga

Cerut de rămasa lui soaţă în soartă - FELICIA -

SED LACRIMARUM VALE INFELICITER

26 ianuarie 2004

Matei Albastru

ION IUGA

- un discurs despre Om -

            Conform opiniei dacologilor, al căror părinte este inegalabilul Nicolae Densuşianu, Orfeu tracul era numit de geto-daci şi Ion, adică "Măreţul" sau "Magnificul". Mă întreb, de la o vreme, dacă cel mai răspândit nume românesc nu este cumva de esenţă precreştină, asimilat şi revendicat mult mai târziu de onomastica creştinismului european, în binecunoscutele-i variante. Eu sunt convinsă că era unul dintre numele privilegiate ale hyperboreilor, acei superbi bărbaţi cu privire albastră şi păr cânepiu, vorbind o limbă pe care, strict intuitiv o socotesc fericita sinteză între paleolatină şi greaca subtilă a pitagoreicilor. Doi astfel de prieteni am avut, coborâţi aici în tristul parvenitism al aşezării lui Bucur. Această "coborâre" din nobleţea Transilvaniei locuite de daci nu a însemnat pentru el şi abdicarea de la codul moral al topos-ului de veche, "esoterică" stirpe; dar a fost poate un eşec, cum pentru cei care i-au cunoscut cu adevărat  a fost un privilegiu...

            Limba română are, printre multele-i virtuţi, şi aceea de a delimita semnatic două aparente sinonime: prieten şi amic. Primul, de origine slavă, vine dintr-o vechime în care bărbaţii respectau codul aspru al adevăratei virilităţi: onoare, loialitate, curaj. Cel de-al doilea, "abreviere" a unui latinism "prelucrat" de întreaga lume neoromanică, s-a insinuat la modul neologic, cu iz de berărie caragielească. Prietenul îţi întinde mâna la nevoie şi necaz, amicul îţi "oferă" o halbă - sau un ţap! - de bere. Prietenul descinde din mit, amicul din moft.

            Acei doi bărbaţi  transilvani erau, prin vocaţie mitică, prieteni ai oamenilor şi priveau lumea cu acelaşi iris albastru în care se topeau speranţa, încrederea în semeni şi utopia binelui, conceput ca modus vivendi. Legea lor morală se întemeia pe respectul pentru om şi cuvânt; coincidenţa a făcut ca amândoi, victime blânde ale aceleiaşi utopii, să fi devenit poeţi cu convingerea că şi prin orfica lor trudă lumea sălbatică la cuget poate fi îmblânzită. Se zice că Dumnezeu hărăzeşte fiilor Săi preaiubiţi suferinţe şi încercări purificatoare şi astfel, în plină putere a vârstei, i-a răpit pe amândoi, după chin şi umilinţă biologică. Dar chinul cărnii mântuieşte spiritul, iar Atotştiutorul are nevoie de sufletele purificate prin chin. Unul din aceşti mântuiţi aleşi a fost Ion Iuga, fiu, soţ, părinte şi prieten care, în spiritul orfic al numelui său străvechi a lăsat în inima familiei rană, iar în gâtlejul prietenilor săi acel strigăt sfâşietor, din Carmina Burana: "Ubi est antiquus, meus amicus?" Sau, cum şi mai demult, striga Ghilgameş, bocindu-l pe Enkidu: "Unde-i prietenul care ucise cu mine lei?" Nu ştiu dacă Ion Iuga ar fi vânat lei - nu mi-l închipui străpungând cu lancea o fiinţă vie - dar ar fi putut îmblânzi lei. Pentru că avea un suflet orfic. Mai simplu spus: era un om bun, de strălucitoare bunătate, cea mai rară virtute într-un timp al pitecantropului "rafinat" şi al iconoclastului postmodern. Istoria literaturii de aici sau aiurea cunoaşte mari poeţi hahalere, histrioni, pederaşti, îmbăloşaţi în sudalme alcoolice sau în veninul calomniilor; mari poeţi cu suflet de slugă sau negustori de sclavi, delatori sau demolatori ai aproapelui. Au fost poeţi-victime şi poeţi-călăi. Lista lor e lungă şi plină de dezamăgiri.

            Ion Iuga, prietenul nostru, a fost un Om din Maramureş cu sufletul dilatat din Nordul miticilor "descălecători" până în sudul cu puţine virtuţi; sufletul său mare a îmbrăţişat şi pe buni, şi pe răi, gândind, în spiritul Evangheliei, că Dumnezeu trimite soarele şi ploaia deopotrivă peste buni şi răi. Ion Iuga nu avea timpul şi nici păcatul de a-i judeca pe ceilalţi; era grăbit să-i iubească. Sufletul lui, încălzit de lumina cristică, era adevărata maxima lui poezie. Te primea în casa şi la masa lui şi te asculta cu gravitate; într-o lume cu vocaţia periferiei, în care zeflemeaua vulgară e spirit iar denigrarea, metaforă, Ion Iuga te lua în serios şi îţi găsea virtuţi. Într-un  târg în care reuşita personală trece - obligatoriu! - peste (cât mai multe) cadavre, Ion Iuga semăna fapte bune, într-o "bulimie" genetică a Binelui, puţin interesat dacă primeşte în schimb binecuvântare, rânjet cârcotaş ori "comentariu" netrebnic. De ce era astfel, de la ce i se trăgea această "anomalie"?...

            ...În anul 2000, în cartierul bucureştean în care locuiesc, comerţul înfloreşte, omagiind consumul şi megaproducţia; aici un ţăran din Săpânţa umbla prăbuşit sub greutatea cergilor de Maramureş, oferite la preţ umil, cu mult sub al kitsch-urilor de poliester, căutate de mitocănia atotcuprinzătoare. M-a însoţit până la uşa apartamentului meu "occidental", cărăuş umil al mărfii cumpărate, dar, cum în prezenţa ţăranilor şi a Ardealului mi-arăt fără rezerve smerenie şi omenie, nu l-am oprit interdictiv în parg. L-am poftit la o gustare frugală iar acel om firav şi pirpiriu, odată intrat în living şi-a făcut semnul crucii: pe un perete ţin icoana Preacuratei şi a Sfântului Gheorghe. Şi-a făcut apoi cruce înainte şi după masă; era postul paştelui şi a refuzat paharul de vin. Am schimbat vorbe cuviincioase şi până la capăt voi fi convinsă că omul acela, venind din ţinutul în care oamenii se salută cu "Lăudăm pe Iisus" a fost cel mai de seamă oaspe din casa mea. Am dat mâna cu personalităţi europene - miniştri, parlamentari, universitari - , cu Suveranul Pontif şi cardinalii Sanctităţii Sale, cu Franco Zeffirelli şi Bernardo Bertolucci. M-am simţit, desigur, "flatată", dar onoarea mi-a făcut-o un om din Maramureş care s-a închinat dinaintea icoanelor şi pâinii mele. Ionuţ Iuga venea din această lume îmbibată de sacralitate unde se cunoaşte semnificaţia reală a Sfintei Cruci. A venit din Maramureş cu pulsaţia diurnă a sacrului într-o lume de trişori, contrainiţiatică; inteligenţa lui adânc-ţărănească a înţeles "trucurile", dar sufletul lui sănătos le-a respins. "Asul din mânecă" a fost la el legea morală tutelată de "inima lui cu nervuri  fragede" care a văzut şi încăput pasul imaterial al Îngerului.

            Doi prieteni din Nord am avut şi mi i-a luat la El Domnul să-i aibă oşteni în crâncena luptă cu lăcomia maleficului. Ajutorul lor, providenţial pe pământ, mi-e acum susţinere cosmică. Ei ni se arată ca păsări, umbre luminoase, nori, cu zâmbetul căldurii interioare, ca gândul inspirat ce îndeamnă la iertare şi lepădare de sine. În singurătatea care mi-a devenit program de viaţă îmi "agonisesc" prieteni în nevăzutul care va să mă primească şi pe mine. Curând sau mai târziu. Şi mai ştiu precis că prietenul oamenilor, Ion Iuga, om de litere şi om de lumină, suflet de poet şi de creştin, aidoma samariteanului care ajuta răniţii de pe drumul Ierihonului, mă va apăra de "duşmanii cei din văzduh".

            ...Căci, altminteri, de ce s-ar grăbi prietenii săi să ne întâmpine acolo Sus, în casa Tatălui nostru?

Smaranda Cosmin

februarie, 2004

CA O POVESTE

            Poetul Ion Iuga era frumos şi limpede în vorbă ca apele Izei şi Marei scăldând Maramureşul.

            Şi era un bărbat mândru, nezdruncinat de tristeţi. Nu l-am întrebat niciodată cum a nimerit în Bucureşti, fiindcă am fost totdeauna convins că l-a adus încoace o ramură a furtunilor ce bântuie nordul ţării, pentru ca să umple zilele marelui oraş cu  miros de lemn de măr şi de frunze, în care ard seve sălbatice.

            Lăsa impresia că înainte de naştere, de mult, în descălecat de voievozi, fusese un pui de brad pe versanţi de trecătoare din Moldova în Ardeal, făcut să ocrotească poteci pentru haiduci, poiene cu flori, jderi, sănii şi poveşti cu Sânziene. Iar când a fost bun de porţi împletite, Dumnezeu la schimbat în om, i-a dat frunze dulci din arborii cei mai iubiţi ai pădurii şi l-a îndemnat să cânte.

            Şi, după cum era de aşteptat, Ion Iuga, care-şi privise chipul în izvoare, şipote, lacuri de munte, precum şi cele Trei Crişuri, a început cu versul

Sunt cel mai frumos bărbat din nord...

            O spovedanie lucidă, colindată de zăpezi şi de năluca deochiului. Căci, zic bătrânii, cei prea frumoşi sunt ursiţi să plece devreme.

            Era un tulnic gâlgâind înalt pe culmile speranţei. Se juca la nesfârşit cu gnomii, cu întâmplările miraculoase, cu pietrele rare şi cu frânturi de curcubeu.

            Destinul nedrept l-a fulgerat tocmai când începuse să umple drumul cu umbra arborilor din nord.

            Ne-au rămas, risipite pe stânci detunate, versurile frumoase ca şi el - cheie cu care se deschid porţile Maramureşului.

Fănuş Neagu

                                                        

RAMA, HANUMAN, AND US

George Anca

Sri Raam, Jaya Raam, Jaya Jaya Raam

The Ramayana comes into any child’s ear, in school, in Romania, as perhaps everywhere, as a musical name, something so old, primordial, endless tale and prayer, as well as an euphony of the country, of Rome, of Sanskrit beautful ramanya itself. A novelist, Mircea Cojocaru, may have written his second novel, Ramayana, name of a girl in love, with that rememberance of his schooling, but, very probable under some deeper spell, from various lives of his ancestry. His first novel, actually, was entitled The Lie. Ramayana may be the truth, with nama Rama.

Rajagopalachary’s retold Ramayana, in translation, was widely spread and read in Romania, otherwise in parallels to prohibition of spiritual message of India, under Soviet command, pushing only class struggle against zamindars, and, at best, singing Avara. Even before Communism burnt-washed lives-mindes, for 50-60 years, the Vedas, Upanishads, Gita seemed to be closer to Romanian soul and sears than Ramayana, if one doesn’t see in Kamadeva/Eminescu’s arrows also those of Rama, as do I. For Ramleela Ground in Delhi gave me, for some seven years, the simple show of saintness on earth of India and all countries, while tall effigies of Ravana burnt all over India at Dusshera. Discovering divine Rama is to be discovered by Rama, perhaps by grace of mother Sita, with assistance of god Hanuman.

Some Christian monks, entering by chance and curiosity praying Hindu groups, change the name of Rama with that of Jesus, feeling all right in their own law. Professor Satya Vrat Shastri lectured in Ramnicu Valcea on Christ in Sanskrit translations being blessed by local Christian Bishop, Gherasim. I have recited Hanuman chalisa, in Romanian, at Tulsi Ghat in Varanasi, in Trinidad-Tobago, Mauritius, South Africa, but especially in my own country, as a start, with Indologists, students, and any other people. When taken with other jobs, Ramayana conferences, included those unattended, recalled me on right path of Rama, and immediately after 26th January 2004 tsunami, I heard about Andaman Island as being Hanuman’s Island, how damages were less there as under our powerful protector’s care. Dr. Kirinde Assaji, from Gangaramaya Temple in Colombo, who lectured in National Pedagogical Library in Bucharest on Theravada Buddhism, saw the tsunami also as a lesson on impermanence, and, privedely, evoked a mountain in Sri Lanka belonging to Hanuman, while Ravana was imposed, according to him, only recently as a real king whose pallace to be found by archaeologists.

Visiting Bharatiya Vidya Bhavan in Bombay, I was presented by the president S. Ramakrishnan Kamba Ramayanam – an English prose rendering by Dr. H. V. Hande, a disciple of Rajagopalachari (Rajaji), published there in 1996, adding it to Ramcharit Manas, by Tulsidas, I received during Ramayana Conference in India, 1999. Professor Satya Vrat Shastri presented me, in Bucharest, his Sanskrit Mahakavya on the Thai Ramakien, Sriramakirtimahakavyam, published in 1990, closing the circle of time back to Valmiki, with episodes not to be met with in Valmyki Ramayana. Beyond books, I was attracted by the inner universal appeal of Ramayana – “truly Asian epic”, yet to be reminded by genial writing starting with adikavi (fisrst poet) Valmiki (5th century B.C.), in Sanskrit, followed by kavichakravarti (poet emperor) Kamban (9th century) in Tamil and saint Tulsidas (16th century), in Hindi, by poet-saints of India and of the world, for “As long as the mountains stand and the rivers flow, so long shall the Ramayana be cherished by mankind and save it from sin” – Lord Brahma.

Rama

“I consider myself to be a human being”, says Rama in Valmiki’s Ramayana, and Sita tells him in the XXIVth Canto: “Even if my life will be in heaven, without you, O Raghava, / O man-tiger, I will not like it.” According to Rajaji, translator into English in verse from Ayodhya Kandam of Kamban’s Ramayana, “Kamban sang the story of Rama, as of God come down on earth to suffer, chasten, upflit, help and guide men”. And so does Tulsidas in Ramcharitmanas:

“By his name of Rama do I worship Vishnu,

lord of all worlds

The all-knowing, calm and sinless,

endless peace to all souls giving,

Served by Brahma, Shiv and Shesh-nag,

known in scripture as all-glori’us,

Lord of angels, in illusive human form the heir of Raghu

(Sundarakanda – Invocation)

Here are some of poetical visions of Kamban:

“When Ganga was able to touch the entire body of Rama, how can any wordly being bathing in Ganga go to hell?” (Ayodhya Kandam. Mother Ganga).

“‘If there is dharma in this world, let Lakshmana be born as my elder brother in our next birth’. Uttering these words, Rama got ready to kill himself with a sharp sword” (Aranya Kandam. Ayomukhi)

“The one who is standing before us with a bow in his hand is God Himself in Human form with none above him”. (Kishkinda Kandam.The slaying of Vali).

“Hanuman had reached Lanka with the speed of Rama’s arrow. As a result, Rama’s fame crossed the sea, crossed the forest, and entered all parts of Lanka, like the moonlight!” (Sundara Kandam. Hanuman explores Lanka.)

“If the grief of a woman separated from her noble lover were to attain a human form, that was Seeta” (Sundara Kanda. Seeta seen.)

“If Rama does not save you from this big prison within a month, then let it be understood that the sins of Rama will transform him into Ravana; and Ravana will be transformed into Rama”. (Sundara Kandam. Choodamani).

“Like karma on one side and enlightenment acquired at the end of yoga on the other, like ignorance on one side and great wisdom on the other, like mighty sinful vices on one side and steadfast dharma on the other, Ravana and Rama opposed each other. It seemed as if the thousand hooded serpent, Adisesha, and the mighty, divine Garuda were facing one another. While Ravana resembled the night, Rama resembled the day. Like victorious handsome regional elephants standing furiously before each other, they confronted one another. Rama and Ravana looked like Lord Narasimhamurti and Hiranyan engaged in battle. They could be compared to Lord Tirumal and Lord Siva trying to find out – prompted by the Devas – whose bow was superior! Lor Siva and Lord Brahma, witnessing the fierce battle between Rama and Ravana from the sky, found their hands trembling. Ravana blew the conch which, during his earlier visits to the eight regions, used to silence the exultant Devas. Though they were still afraid of that sound, they were pleasantly surprised when they suddenly heard the self-generated blare of Lord Tirumal’s divine white Conch, ‘Pancajanyam’. The five weapons of Tirumal, the Disc, the Conch, the Sword, and the Kondandam were waiting on earth to serve Lord Rama! Just as the scriptures could not comprehend the trutful Rama, Rama did not see the weapons though he was the true substance of all the celestials. (Yuddha Kandam. The slaying of Ravana).

Hanuman

Hanuman, abode of strength unequalled,

prince of monkeys,

Body like a golden mountain,

storehouse of all virtues,

Well-known as the Son of Wind,

with truly wise ones counted,

Fire devouring demons,

serving Rama, him I honour.

                                                                   (Tulsidas, Sundara Kanda)

Depicted by Kamban as mighty, sagacious, incomparable, “this is not a monkey” (Lanka Devi). Rewritten in Sanskrit by Satya Vrat Shastri, from Thai Ramakien, the first words addressed by Rama to Hanuman are (in author’s English version): “My wife has been carried off by the vile demon Ravana. In this matter render help to me”. (Sriramakirtimaha kavyam.Canto VII – The episode of meeting with Hanuman).

Us

“There is only one amongst us who can do it and that is Hanuman.” (Kamban, Kishkinda Kandam. The Mahendra Mountain). “Are you Hanuman?” I was asked in Durban, by a young man, as my Romanian version of  Hanuman Chalisa was evoked publicaly.

We are, indeed, in the situation of Hanuman, waiting to meet God Rama, to serve him, and to be asigned by him to look after our fellows, like in Kamban’s lyric Ramayana. “Tulsi, one never  knows any more if the Ganges still feels the taste of the ashes”.

I asked a few students to speak on ‘Rama, Hanuman, and Us’. Among answers noted on the spot: also we are Rama and Hanuman, Sita and Hanuman;  Rama is God, Hanuman is human power, Sita is the mankind, we are the part which  makes whole the whole (Claudia Gurau);  God the Father can be seen as Rama, and Hanuman as Christ or Mohamed (Augustin Mitcu);  we may all wish to reach ‘the profound spiritualisation of the human’, the crown of divine aura (Minodora Milea); Is it the removal of light on another face of divinity due to the arrow? (Sorina Vissarion).

Sources (in order of quotations):

A.K. Warder, Indian Kavya Literature, vol.2 (XII – “The Earliest Kavya Literature in Sanskrit (c. -400 to -150); Valmiki), Motilal Banarsidas, Delhi, 1974, ISBN 0-8426-0734-X.

Dr. H. V. Hande, Kamba Ramayanam – an English prose rendering, Bhartiya Vidya Bhavan, Mumbay, 1996, ISBN 81-7276-047-7

Sundarakanda by Tulsidas, Richa Parakasan, New Delhi, ISBN 81-87062-31/2

Satya Vrat Shastri, Sriramakirtimahakavyam, Moolamall Sachdev Foundation, Amarant Sachdeva Foundation, Bangkok, 1990, ISBN 974-8358-51-8.

George Anca, Sanskritikon.Apokalipsa indiană V, Biblioteca Pedagogică Naţională, Academia Internaţională Mihai Eminescu, Bucureşti, 2002, ISBN 973-8306-02-7

Ex tempora works of the IIIrd year students, Faculty of Theology-Letters, Valahia University, Târgovişte.

https://georgeanca.blogspot.com/2018/08/avram-iancu.html