A fi Român nu-i totuna cu a fi
cetăţean român
Maria Diana Popescu
04 Octombrie 2020
În favoarea
unui schimb aporetic şi diaporematic de statistici şi idei, renunţ preţ de
cîteva pagini la toţi cei care au ajuns la putere, într-o cîrdăşie subterană
greu de decelat, de-a lungul dictaturilor Băsescu şi Iohannis. Între anii 1862
şi 1886, România a avut 24 de guverne democrate. Între anii 1884 şi 1918,
România a avut alte 24 de guverne democrate. Între 1918 şi 1938, România a avut
alte 24 de guverne democrate. Asta înseamnă că, în 72 de ani, România a avut 72
guverne democrate. Ce-au făcut ele în istorie se ştie. Multe au confundat
fundamentul „a fi român” cu „a fi cetăţean român”. Între anii 1990 şi 2020,
preţ de 30 de ani am avut 20 de guverne democrate, unele cu „bis” dictat.
Execptînd
guvernele social-democrate, guvernele liberale au avut doar viziuni
pro-occidentale, au servit interesele marilor puteri, au sprijinit
multinaţionalele, au scutit de taxe marile bănci străine, au pompat procente
uriaşe din P.I.B. pentru înarmarea cu utilaje americane, au respins vehement
naţionalismul, s-au făcut preş înaintea serviciilor secrete, au ţinut naţiunea
în sărăcie şi supuşenie totală. În paranteză fie spus, după 1990 am avut
preşedinţi demni de toată ruşinea. Cînd vorbim despre dictatorul Iohannis, nu
pot să nu amintesc asemănările cu anul 1937, în care un alt neromân Carol al
II-lea, ignora şi el votul popular şi numea „Guvernul meu”, condus de Octavian
Goga: „Este guvernul meu şi trebuie să aibă aprobarea mea. În ziua când nu aş
fi mulţumit de felul cum guvernează voi cere o schimbare”, spunea, regele-playboy,
la vremea respectivă. Cum s-a terminat aventura carlistă se ştie. Neromânul
de la Cotroceni, ne-a băgat în luptă
dintre doctrine politice, ceea ce George Friedman numea „noua dihotomie
politică ce înlocuieşte vechea diviziune stânga - dreapta: naţionalism vs
internaţionalism”. Luînd în considerare reacţiile Înaltelor Porţi, e clar că
internaţionaliştii văd în P.S.D. drept adversarul ce luptă sub stindardul
naţionalismului. Tocmai de aceea liberalii, cu „fritz-ul” dictator în frunte,
luptă pe toate căile să le turtească basca pesediştilor.
În 158 de
ani, România a avut 79 de miniştri ai învăţămîntului şi 29 de reforme ale
învăţământului, din care, cele mai multe reforme diforme, în ultimele trei
decenii. În 158 de ani România a purtat cinci războaie, a pierdut trei şi a
cîştigat două, în care a pierdut şase milioane de vieţi omeneşti. În 158 de ani
a înmugurit, a înfrunzit şi a rodit traseismul politic. În capitalismul modern
sorbit cu osîrdie de români, Curtea Constituţională Română a decis că anume
articol care interzice traseismul unui parlamentar pe perioada mandatului său
este inacceptabil sub aspect constituţional. Fireşte, Curtea Constituţională
Română e formată din specialişti de cel mai înalt grad, contribuţiile lor
teoretice fiind binecunoscute şi recunoscute în doctrina juridică românească.
Cum stă bine
unui jurnalist detaşat de orice partizanat politic, imi exprim părerea sine ira
et studio: Orice Constituţie, are un temei, adică se bizuie pe ceva mai profund
decît însuşi textul ei. Prima întrebare care se iveşte, este pe ce se
întemeiază o construcţie constituţională ca să fie coerentă, dreaptă,
justificatoare? Pe un sistem de principii metajuridice, transpolitice, care
i-ar conferi trăinicia necesară să nu contravină moralei. Nu unei morale
formal-politice, ci Moralei, aceeaşi pentru autori cît şi pentru destinatari.
Ori, traseismul politicianului pe perioada mandatului său încalcă sfidător
tocmai această morală, implicată în textul constituţional. În lenjeriile
traseismului se întrezăresc de cele mai multe ori veştejitele figuri reşapațe
ale politicianismului, indivizi de care partidele se tot scutură declarativ,
dar, în realitate, ţin morţiş să-i racoleze. P.N.L. a aspirat cu nemiluita
trădători pesedişti, ei care fugeau de „ciuma roşie” ca diavolul de tămîie.
„P.S.D. sau „ciuma roşie” din viziunea lor demagogică fiind singurul
partid salubru al românilor. Cu
contribuţia trădătorilor interni, K.W.I. alias „Fritz I”, susţinut de forţele
antinaţionaliste, de inamicii Familiei Tradiţionale şi adepţii L.G.B.T.Q. au reuşit să-l şubrezească şi să-l
compromită, nu şi să-l demoleze.
Continuînd
morala, un aspect anume trebuie clarificat: un candidat pentru Parlament se
adresează viitorilor săi alegători cu o serie de idei politico-juridice clare,
ce provin din atitudinea sa partizană, adică e apartenent al unui partid
politic, să-l notăm cu X. El este ales, pînă la urmă, pentru că alegătorii
subscriu la ideile lui politico-juridice ce ţin tocmai de partidul „X”. Dar,
după o lună, cinci, un an, alesul alegătorilor lui, adică a celor care au
investit în acele idei, abandonează partidul politic „X” şi trece cu arme şi
bagaje în partidul „Y” sau chiar în opusul lui „X”. Constituţia Curţii
Constituţionale i-o permite, dar cu alegătorii cum rămîne şi cu „Minima
Moralia”? Potrivit judecătorilor înţelepţi ai C.C.R., ce e strîmb de fapt
devine drept, traseistul care promova idei de stînga a trecut la cele de
dreapta sau invers, nesinchisindu-se de încrederea votanţilor. În realitate nu
e drept, nu e just, nu e coerent. Acest comportament, avizat de C.C.R, l-aş
numi ticăloşie, dispreţ faţă de cei ce au crezut în politicianul devenit
traseist. Membru al partidului „X”, parlamentarul votează pentru legea L, a
doua zi, devenit membru al partidului „Y”, votează împotriva legii „L”.
Contează alegătorii? Nu. De o mie de ori, nu. Şi atunci, ce fel de democraţie
moral-juridică promovează C.C.R.? Căci, democraţia nu e doar politico-juridică,
ci şi morală, lucru total de neînţeles pentru specialiştii C.C.R., sfidători ai
temeiurilor Constituţiei. Ca de altfel, pentru traseiştii politici, care
primesc votul de aur al românului, precum Max Brod, valiza cu manuscrise a lui
Frantz Kafka. Acel român e pentru ei o vietatea oarecare, cum pentru „marele”
istoric Paul Lendvai, mişcarea de la Bobâlna a fost o răzmeriţă oarecare.
Dacă tot a
venit vorba de C.C.R., cum a fost permisă candidatura şi „alegerea” neamţului
Dominic Fritz, fără cetăţenie română, ca primar al unui mare oraş al României?
Dacă pe ai noştri îi „aleg” S.R.I., S.I.E., S.T.S..., se vorbeşte prin tîrg că
pe ăsta l-ar fi „ales” Bundesnachrichtendienst, ca urmaş la tronul cotrocean.
Că ei l-au instruit. M-am hotărît, eu, român, fără cetăţenie germană, ca la
următoarele alegeri locale din cel de-Al Patrulea Reich să candidez la postul
de Bürgermeister von München. Ce va zice Bundesverfassungsgericht - C.C.R.-ul
lor -, nici nu vreau să ştiu. Să vedeţi atunci Europäischer Zirkus!
https://www.art-emis.ro/editoriale/a-fi-roman-nu-i-totuna-cu-a-fi-cetatean-roman
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu