Fapte
istorice ignorate ale României contemporane și marote din scrierile oficiale
Eseu (26)
Prof.
univ. dr. Corvin Lupu
09
Martie 2025
Organizarea
mișcării de rezistență împotriva ocupației militare sovietice și a regimului
sovietic (6)
În perioada anilor 1948-1955, Mişcarea Naţională de
Rezistenţă a efectuat acte de sabotaj, de diversiune şi atentate. Grupurile
armate au acţionat în diverse numeroase puncte ale ţării. Împotriva acţiunilor
rezistenţei s-au luat măsuri speciale, cu deosebire după anii 1949-1950, când
au fost constituite Trupele de Securitate, cu misiuni îndreptate prioritar
împotriva partizanilor. Într-un document din iulie 1953, provenit de la
Ambasada Republicii Federale Germania din Iugoslavia, se arată că batalioanele
speciale de luptă împotriva partizanilor se înmulţesc, iar în şcolile militare
se predau cursuri privitoare la lupta împotriva grupelor de partizani.
Documentul arată că o serie de luptători din România au trecut în Iugoslavia.
În perioada anilor 1952-1953, au trecut graniţa în Iugoslavia un număr estimat
la 1.400 de persoane. S-a constituit Uniunea emigranţilor români din
Iugoslavia, avându-l în frunte pe militarul Ion Ghinea, unul dintre cei care
fugiseră clandestin din România la bordul unui bombardier. Membrii Uniunii
proveneau din rândurile rezistenţei din România, din rândul partidelor politice
burgheze şi din rândul Gărzii de Fier. Uniunea îşi propunea să lupte împotriva
ocupaţiei sovietice a României, pentru introducerea în ţară a unei democraţii
autentice şi pentru o republică în limitele frontierelor României Mari. Ion
Ghinea preciza în discursurile sale că Uniunea se pronunţă împotriva aducerii
României în stare de dependenţă faţă de capitalismul din SUA şi din Marea
Britanie, pe care îl dezavua şi menţiona că va lupta împotriva regelui Mihai I,
cel care colaborase cu comuniştii şi dăduse lovitura de stat de la 23 august
1944. Autorii documentului arătau că Uniunea emigranţilor români din
Iugoslavia este văzută de unii ca fiind
un instrument al lui Tito, dar membrii ei nu sunt comunişti. Se remarca
interesul serviciilor occidentale de a-i contacta pe membrii Uniunii, datorită
faptului că puteau oferi informaţii pertinente şi noi din România.
În afara pregătirii pentru acţiuni armate şi acte de
sabotaj, mişcarea de rezistenţă din România s-a manifestat şi prin acte de
nesupunere civică, urmare a nemulţumirilor create de politica regimului
ocupaţiei militare străine care lovea în toate categoriile sociale. Nesupunerea
civică era urmată, în multe cazuri, de fuga în munţi şi contactarea mişcării de
rezistenţă. De multe ori însă, cei care s-au retras în munţi din nesupunere
civică au refuzat să se ralieze grupurilor de militari şi s-au ascuns până când
au fost depistaţi de Securitate şi anihilaţi. Constituirea grupurilor de
partizani s-a făcut după criterii conjuncturale. Anii îndelungaţi petrecuţi de
unele grupări în munţi, condiţiile foarte grele de viaţă şi de luptă pentru
supravieţuire, i-au radicalizat pe luptători. Unii dintre ei erau hotărâţi
să-şi ucidă urmăritorii şi apoi să moară ştiind că au reuşit şi ei să ia viaţa
la cât mai mulţi duşmani ideologici. În cursul anchetelor, Victor Metea, un
luptător din grupul condus de Ion Gavrilă-Ogoranu, a declarat că „...eram
hotărât... să trag cu arma în urmăritori. Vorbeam între noi să împuşcăm
trei-patru comunişti şi pe urmă vom cădea şi noi şi vom termina cu viaţa”.
O altă categorie de membri ai rezistenţei au
constituit-o grupurile de sprijin, care aveau menirea să depoziteze armament în
apropierea grupurilor de luptători, să procure hrană şi medicamente, să-i
îngrijească pe răniţi şi pe bolnavi, să aducă informaţii, să transmită veşti
familiilor luptătorilor etc.
După anul 1955, preocuparea principală a grupurilor de
luptători a fost să supravieţuiască şi să se ascundă, într-o aşteptare fără
orizont a „venirii americanilor”. În toamna anului 1956, când au avut loc în
Ungaria evenimentele îndeobşte numite „revoluţie”, Gheorghe Gheorghiu-Dej a
efectuat o vizită în Ungaria, însoţit de Valter Roman (Ernst Neulander). A fost
foarte impresionat de evenimente şi a declarat că asemenea momente istorice nu
trebuie să se întâmple în România. El considera că ocupația militară sovietică
i-a revoltat pe unguri în cea mai mare măsură. Dorinţa sa de a determina
retragerea Armatei Roşii din România a devenit şi mai mare.
Pentru a-i putea convinge pe sovietici, pe Hruşciov
personal, să-şi retragă armata din România, era necesară lichidarea mişcării de
rezistenţă anticomunistă din ţară. În acest scop, s-a intensificat activitatea
Securităţii, atât pe linie informativă, cât şi pe linia activităţilor Trupelor
de Securitate în câmpul tactic. Ultimele grupuri organizate de luptători au
fost capturate în anii 1956-1957. După această dată, au mai fost capturaţi doar
membri răzleţi ai mişcării de rezistenţă sau sprijinitori ai acestora. Se poate
aprecia că evenimentele din Ungaria, din toamna anului 1956 şi neimplicarea
Occidentului în favoarea revoltei populare a maghiarilor, i-a convins pe mulţi
luptători români că îşi pun speranţe deşarte în americani. Acesta este şi
momentul în care, descurajaţi şi demoralizaţi, ultimii supravieţuitori ai
grupului de partizani de pe versantul nordic al Munţilor Făgăraş, condus de Ion
Gavrilă-Ogăranu, s-au hotărât să fugă în Grecia, ofertaţi şi încurajaţi de
agenţi ai Securităţii din Braşov, condusă de colonelul Ştefan Crăciun.
Tentativa de a pleca în Grecia a fost o capcană în care au căzut luptătorii, cu
excepţia lui Ion Gavrilă-Ogoranu, care a dispărut anterior şi a rămas ascuns.
De altfel, grupul lui Ion Gavrilă Ogoranu este unul dintre cele asupra căruia
Securitatea a acţionat prin toate metodele.
Cercetările istoricilor, inclusiv ale cercetătorilor
de la C.N.S.A.S., au identificat 19 centre de rezistenţă, distribuite pe
întreaga suprafaţă a României. Pentru perioada anilor 1945-1959, au fost
identificate 1.196 de grupuri le luptători, fiecare dintre ele cuprinzând între
20 şi 120 de oameni. La început, mişcarea de rezistenţă a fost constituită din
militari şi luptători legionari şi germani. Ulterior, s-au raliat şi numeroşi
cetăţeni civili şi, după 1947, membri ai Partidului Naţional Ţărănesc, iar după
1948 şi unii liberali. Aceştia din urmă, au luptat să reziste în
clandestinitate, cot la cot cu legionarii.
Serviciile secrete din S.U.A. şi din Marea Britanie au
hotărât sprijinirea mişcării de partizani din sfera sovietică de influenţă, în
general, inclusiv din România, odată cu ascuţirea contradicţiilor cu U.R.S.S..
În acest sens, în anul 1948 a luat fiinţă Oficiul pentru Coordonare Politică,
cu scopul de a organiza operaţiuni clandestine. Acestea constau în propagandă,
mită, subversiune, dezinformare, infiltrări de agenţi, sabotaj şi sprijinirea
exilaţilor anticomunişti, inclusiv a unor persoane care în timpul războiului au
acţionat în Germania şi în statele aliate ei, care erau consideraţi de puterile
învingătoare în război ca fiind
„criminali”-„naziști”-„fasciști”-„hitleriști”... Interesele
politico-informative au făcut ca faptele din trecut ale acestor exilați
proscriși în țările lor să fie trecute cu vederea.
De asemenea, în Europa Occidentală, în anii 1948-1949,
a luat fiinţă Serviciul Mixt de Informaţii, care avea misiuni de planificare şi
de derulare a unor operaţiuni informative. Alături de OPC, acest Serviciu Mixt
de Informaţii cuprindea servicii secrete germane, franceze, italiene şi
greceşti. Marea Britanie nu s-a raliat acestui serviciu, preferând să acţioneze
independent, pentru a-şi proteja structurile. Serviciul Mixt de Informaţii avea
importante baze de instrucţie şi antrenament. Şeful OPC a fost Frank Wisner,
unul dintre cei mai valoroşi agenţi din istoria CIA. În finalul războiului, el
organizase zeci de grupuri de luptători anticomunişti în întregul Est al
Europei. Dintre toate acţiunile clandestine executate de americani în Europa de
Est, cele din România s-au situat din punct de vedere numeric pe locul al
2-lea, după cele din Albania.
S-a emis şi teza potrivit căreia mişcarea de
rezistenţă din România a fost folosită de serviciile din SUA pentru a testa
capacitatea de reacţie a URSS şi posibilităţile operative ale Securităţii din
România. În ceea ce priveşte rezistenţa anticomunistă românească, în 1948, la
New York, a luat fiinţă Comitetul Naţional Român, din care făceau parte membri
marcanţi ai exilului românesc, foşti politicieni, diplomaţi, ofiţeri superiori,
membri marcanţi ai partidelor politice, ai tuturor grupărilor. Unul dintre principalii
iniţiatori ai înființării CNR, încă din timpul războiului, a fost profesorul
universitar Mihai Antonescu, fost vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri în
timpul regimului Ion Antonescu. În anul 1943, el a transferat în Elveţia suma
de 20 de milioane de franci elveţieni, din care doar 10 milioane fuseseră
repatriaţi, restul reprezentând fondurile acestui Comitet Naţional Român.
Ulterior, după epuizarea sumei respective, comitetul a beneficiat de finanţare
din partea guvernului SUA. Comitetul Naţional Român s-a înfiinţat sub
patronajul regelui Mihai I şi a avut ca preşedinte pe generalul Nicolae
Rădescu, fostul prim-ministru. Denumirea iniţială a fost Comitetul Naţional de
Coordonare Românească, denumire care a fost cea agreată şi aprobată de regele
Mihai.
Comitetul Naţional Român s-a dorit a fi un guvern
românesc în exil, dar el nu a fost recunoscut ca atare de statele occidentale.
Comitetul Naţional Român a creat Serviciul de informaţii al românilor din exil,
condus de Constantin Vişoianu, care cuprindea o serie de legionari refugiaţi,
din subordinea lui Horia Sima şi a lui Traian Bobaru, dar şi câţiva ofiţeri de
informaţii profesionişti, care lucraseră în cadrul serviciilor militare
româneşti.
După cum am arătat deja, în sprijinul mişcării de
rezistenţă anticomunistă, structurile occidentale de informaţii, sub
coordonarea SUA, au recrutat, instruit şi paraşutat în România o serie de
agenţi diversionişti, arme, muniţie, medicamente, alimente etc. Aceste
paraşutări nu au fost îndestulătoare pentru a susţine material şi militar
mişcarea de rezistenţă, având mai mult darul de a încuraja partizanii, de a le
da încredere şi de a convinge populaţia, care lua cunoştinţă de aceste
paraşutări, că americanii îi susţin pe partizani şi, probabil, vor veni, într-o
bună zi. Mulţi români au fost convinşi, timp de două decenii, că venirea
americanilor este iminentă. Mulţi agenţi paraşutaţi au fost capturaţi de
autorităţi, anchetaţi, judecaţi, condamnaţi şi executaţi. Luptătorul
anticomunist Ion Gavrilă-Ogoranu susţine în cărțile sale de memorii că toate
paraşutările au fost cunoscute de organele Securităţii Române datorită trădării
serviciilor secrete britanice. De aceeaşi părere este şi cercetătorul Liviu
Vălenaş, care are în vedere faptul că Kim Philby, membru marcant al MI-6, aflat
în slujba sovieticilor din anul 1935, putea să informeze Moscova despre aceste
operaţiuni de paraşutare. De altfel, privitor la Albania este cunoscut faptul
că paraşutările de agenţi anticomunişti au fost cunoscute de sovietici de la
Kim Philby.
La 31 octombrie 1953, după un proces, au fost
condamnaţi la moarte şi executaţi un număr de treisprezece paraşutişti. Alţi
numeroşi complici au fost condamnaţi la termene lungi de temniţă grea. Acest
fapt a descurajat atât eventualii voluntari, cât şi serviciile secrete
occidentale. Pe de altă parte, generalul de securitate Neagu Cosma, fost şef al
Direcţiei de Contraspionaj din Consiliul Securităţii Statului, care în tinereţe
a participat direct la misiunile de capturare a partizanilor paraşutişti, este
de părere că sentinţele de condamnare la
moarte nu se justifică din punct de vedere juridic, respectiv al legislaţiei
acelor timpuri. Paraşutiştii nu au executat misiunile pentru care au fost
trimişi în România, în slujba unor puteri străine. Ei nu au făcut decât să se
ascundă. Pentru asta nu se impunea şi nu se justifica încadrarea juridică şi
condamnarea la moarte, urmată de execuţia imediată, după respingerea cererilor
de revizuire a procesului.
În acelaşi timp, entuziasmul românilor din Occident de
a intra în slujba mişcării de rezistenţă din România a fost în continuă
scădere. Unii dintre cei care au fost paraşutaţi şi şi-au preluat poziţiile în
diverse ascunzători, ajungând în contact cu populaţia, au fost dezamăgiţi de
ataşamentul scăzut al acesteia faţă de ideea luptei de gherilă împotriva
autorităţilor statului român. Iată ce scria agentul paraşutat Gavrilă Pop, fost
sublocotenent în armata română, dat afară, ajuns în Occident, recrutat de serviciile
occidentale şi paraşutat în România împreună cu agenţii Sabin Mare şi Ilie
Rada. Într-o declaraţie dată anchetatorilor săi, Gavrilă Pop spunea: „Am
observat până la urmă că poporul nu era cu noi. Am constatat că lucrurile nu
sunt aşa cum mi s-a spus în Apus, după cum spun posturile de radio şi după cum
scriu ziarele de acolo. Am văzut că poporul nu vrea să ne primească şi că nu ne
iubeşte”.
Comitetul Naţional Român a funcţionat până în anul
1975. Pe măsură ce relațiile României cu SUA au devenit mai bune, începând din
anul 1960, guvernul american a redus finanțarea lui, iar în 1975, a stopat
orice alocare de fonduri. De altfel, după 1970, în cadrul comitetului, au mai
activat doar patru membri, cel mai activ fiind Constantin Vişoianu.
- Va urma –
Aranjament grafic – I.M.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu