CUM
DEVINE APA IZVOR
-
SF. ILARION FELEA -
Apa - dar de la Dumnezeu
«În vremea aceea va fi un izvor cu apă curgătoare …
pentru curăţirea de păcat şi de orice altă întinare» (Zah. 13:1)
Nu înţelegem bine taina Sfântului Botez, fără să
înţelegem, cel puţin în parte, harul şi deci taina apei curăţitoare, cunoscută
sub denumirea de agheasmă. Ce ne învaţă Sfânta Scriptură, Sfinţii Părinţi şi
Moliftelnicul despre puterea curăţitoare a apei sfinţite?
La întrebarea aceasta nu e greu de răspuns, dacă luăm
în ajutor şi de mărturie paremiile, adică părţile alese din Vechiul Testament,
care se citesc la Vecernia de la Botezul Domnului şi la sfinţirea cea mare a
apei de la Bobotează (Agheasma cea mare).
La Vecernia Botezului sunt alese a se citi nu mai
puţin de treisprezece paremii, care ne ajută să înţelegem temeiurile biblice
ale praznicului şi puterea curăţitoare, rostul şi folosul apei şi lucrarea
mântuirii .
Cea dintâi paremie citită la Vecernia de la Botezul
Domnului este din cartea Facerii, capitolul 1, versetele 1-13. Ea ne aminteşte
de cele dintâi zile ale creaţiei, când Dumnezeu a făcut cerul şi pământul,
lumina şi apa, ca cele dintâi cerinţe ale creaţiunilor din zilele următoare.
Apa este, aşadar, ca şi lumina, un dar de la Dumnezeu, fără de care nu putem
trăi.
Puterea apei
Paremia a doua ne aminteşte de trecerea lui Moise cu
Israel prin Marea Roşie (Ieş. 14:15-22). Acum ca şi în vremea lui Noe, pentru
cei buni (Moise şi Israel) apa devine o putere de mântuire; pentru cei răi
(Faraon şi oastea lui) putere de nimicire.
Paremia a treia (Ieş. 15:22; 16:1) ne aminteşte de
îndulcirea apei Mera (amară) prin cufundarea unui lemn în ea, care ne duce cu
gândul la lemnul şi semnul crucii, prin care se sfinţesc apele.
Paremiile următoare ne amintesc de câteva treceri
minunate prin apa Iordanului: trecerea lui Iacob numai cu toiagul (Fac.
32:1-11), trecerea lui Iosua şi a poporului în Canaan, având înainte preoţii şi
chivotul legii (Iosua 3:7-17) şi trecerea lui Ilie şi Elisei (4 Reg. 2:6-14).
În alte paremii ni se vorbeşte despre scăparea lui
Moise, cel scos din apa Nilului (Ieş. 2:5-10); despre curăţirea de lepră a
dregătorului Neeman din Siria în apa Iordanului, după sfatul proorocului Elisei
(4 Reg. 5:9-14); despre judecătorul Ghedeon, care prin semnul apei (lâna cu
rouă şi fără rouă) este încredinţat că Dumnezeu îl trimite să-şi dezrobească
poporul din robia neamurilor vecine (Jud. 6:36-40); despre jertfa lui Ilie de
pe Carmel, adusă pe altarul scăldat în apă (1 Reg. 18:30-39); despre curăţirea
apei din Ierihon prin Elisei, cu un pumn de sare (2 Reg. 7:19-22).
Puterea curățitoare a apei
De la proorocul Isaia avem cinci paremii privitoare la
puterea apei curăţitoare. Două se citesc la Vecernia Bobotezei şi trei la
sfinţirea cea mare a apei. În paremiile de la Vecernie, Isaia anunţă poporului
său mântuirea şi-l cheamă la curăţire: «Spălaţi-vă, curăţiţi-vă mâinile voastre
pline de sânge… şi de vor fi păcatele voastre cum e cârmâzul, ca zăpada le voi
albi, şi de vor fi ca purpura, ca lâna albă le voi face» (Is. 1:15-20).
Mântuirea este îndreptarea spre izvoare de apă. În
vremea mântuirii nu le va mai fi credincioşilor «nici foame, nici sete şi
vântul cel arzător nu-i va atinge, căci cel ce se va milostivi spre ei va fi
povăţuitorul lor şi îi va îndrepta către izvoare de apă» (Is. 49:8-15).
Cele mai pătrunzătoare şi mai mişcătoare sunt
paremiile proorocului Isaia, care se citesc la sfinţirea cea mare a apei (Is.
35, 55:1-13; 12:3-6).
Ar trebui să le citim în întregime ca să ne dăm seama
de puterea şi frumuseţea lor. Pustiul însetat al sufletului e chemat să se
bucure şi ca crinul să înflorească. Vine Dumnezeu Răscumpărătorul la noi -
spune proorocul - şi «atunci se vor deschide ochii orbilor şi urechile surzilor
vor auzi… Atunci… izvoare de apă vor curge în pustie şi râuleţe în pământ
însetat. Pământul cel fără de apă se va preface în bălţi şi ţinutul cel însetat
izvor de apă va fi…» (Is. 35:5-7).
Apa cea vie și Duhul Sfânt
Harul şi cuvântul mântuirii este ca şi ploaia şi
zăpada din cer: nu se mai întoarce până nu adapă şi rodeşte pământul (Is.
55:10).
Tot proorocul Isaia ne spune că puterea apei
curăţitoare vine de la Duhul Sfânt. «Căci - zice Domnul - Eu voi vărsa apă
peste pământul însetat şi pâraie de apă în ţinutul uscat. Vărsa-voi din Duhul
meu peste odrasla ta şi binecuvântarea mea peste mlădiţele tale» (Is. 44:3).
«El, Domnul, va da tărie oaselor tale şi vei fi ca o grădină adăpată, ca un
izvor de apă vie, care nu seacă niciodată» (Is. 55:11; Ier. 2:13; Sir. 15:3).
Despre apa cea vie şi despre izvorul ei curăţitor mai
avem în Vechiul Testament încă două făgăduinţe, două proorocii care s-au
împlinit în Noul Testament. Întâia este la proorocul Iezechil şi a doua la
proorocul Zaharia.
Dumnezeu prin proorocul Iezechil grăieşte aşa: «Vă voi
stropi cu apă curată şi vă veţi curăţa de toate întinăciunile şi de toţi idolii
voştri vă voi curăţa. Vă voi da inimă nouă şi duh nou vă voi da; voi lua din
trupul vostru inima cea de piatră şi vă voi da inimă de carne. Pune-voi
înlăuntrul vostru Duhul Meu şi voi face ca să umblaţi după cum cer poruncile
Mele şi legile Mele le veţi păzi şi le veţi împlini» (Iez. 36:25-27).
Izvor de apă vie
În proorocia lui Zaharia citim următoarele: «În vremea
aceea va fi un izvor cu apă curgătoare - apă vie - pentru casa lui David şi
pentru locuitorii Ierusalimului, pentru curăţirea de păcat şi de orice altă
întinare» (Zah. 13:1; 14:8).
În aceste două profeţii se anunţă vremea Mesiei şi se
aminteşte limpede, mai precis decât în toate paremiile din Vechiul Testament,
despre apa curăţitoare de păcat şi de orice altă întinare, care este agheasma
sau apa sfinţită.
Toate profeţiile şi paremiile amintite ne dau de
înţeles rostul apei în lucrarea mântuirii; să ne încredinţăm că apa vie, apa
curgătoare unită cu harul lui Dumnezeu, primeşte un dar sfânt, o calitate care
întrece şi puterea firească a apei; primeşte o putere tainică, sfinţitoare,
curăţitoare, care poate spăla păcatele şi sfinţi sufletele, trupurile şi casele
credincioşilor.
Sfințirea apei
„Stăpâne, iubitorule de oameni, stropeşte şi peste
noi, … apă curăţitoare” (Moliftelnic)
În Moliftelnic, la slujba Agheasmei cele mari, se
spune lămurit că Iisus Hristos S-a botezat în Iordan ca să sfinţească firea
apelor.
Aşadar, Iisus Hristos S-a botezat în Iordan ca să
sfinţească firea apelor, să ne dăruiască, după făgăduinţă, apa curăţitoare şi
sfinţitoare a sufletelor şi a trupurilor, apa care ne face calea spre naşterea
cea de a doua, din apă şi din duh (In. 3:5).
Făgăduinţa acestei ape ne este cunoscută prin profetul
Isaia, care prevesteşte că Dumnezeu ne va stropi cu apă curăţitoare de toate
întinăciunile (Iez. 36:35) şi prin profetul Zaharia, care anunţă că în vremea
Mesiei ni se va deschide un izvor de apă vie, curăţitoare de păcate şi de orice
altă întinăciune (Zah. 13:1; 14:8) .
Sfinţirea apei sfinţitoare se face, după cum spune
Apostolul, «prin cuvântul lui Dumnezeu şi prin rugăciune» (1 Tim. 4:4). De
aceea, în ectenia cea mare de după citirea Evangheliei, preotul şi poporul se
roagă şi cer de la Dumnezeu ca să se sfinţească apa aceasta cu puterea, cu
lucrarea şi cu venirea Sfântului Duh, … să se pogoare spre apa aceasta lucrarea
cea curăţitoare a Treimii Celei mai presus de fiinţă, … ca să trimită Domnul
Dumnezeu binecuvântarea Iordanului şi să sfinţească apa aceasta … Pentru ca să
se facă apa aceasta dar de sfinţenie şi curăţire de păcate spre tămăduirea
sufletului şi a trupului şi spre tot folosul de trebuinţă … Pentru cei ce o vor
lua şi o vor primi spre sfinţirea caselor, … spre curăţirea sufletelor şi
trupurilor.
Agheasma
Rostul curăţitor şi sfinţitor al agheasmei, anunţat şi
prefigurat precum am văzut în multe întâmplări şi profeţii din Vechiul
Testament, precum şi roadele ei, sunt arătate şi în partea ultimă a rugăciunii
de la slujba agheasmei celei mari, în care ne rugăm cerescului Tată să o
sfinţească prin Duhul Sfânt. „Şi-i dă ei harul mântuirii şi binecuvântarea
Iordanului. Fă-o pe dânsa izvor de nestricăciune, dar de sfinţenie, dezlegare
de păcate, vindecare de boli, dracilor pieire, de puterile cele potrivnice neatinsă,
plină de putere îngerească”...
Prin botezul Său, Hristos pregăteşte apa curăţitoare,
împărtăşeşte apei harul Său mântuitor, puterea Sa sfinţitoare, precum
prevestiseră proorocii cu veacuri înainte.
Să folosim agheasma, apa sfinţită, la curăţirea şi
sfinţirea sufletelor, a trupurilor şi a caselor. Apa lichidă sau gazoasă
(aburii), pe cale fizică şi chimică, unită cu săpunul sau cu alte elemente,
spală toate trupurile, curăţă toate petele şi întinăciunile. Apa curgătoare,
unită cu harul Domnului spală şi curăţă toate sufletele şi toate păcatele.
„Deci să luăm apă cu veselie, fraţilor. Că celor ce o
iau cu credinţă, se dă nevăzut Duhul de la Hristos Dumnezeu şi Mântuitorul
sufletelor noastre” .
(Extras din „Spre Tabor”, vol II, de Pr.
Ilarion V. Felea)
CEASORNICUL
-
Sfantul Tihon din Zadonsk -
Vezi ca un ceasornic, odata ce a fost întors, merge
neîncetat si fie ca noi dormim sau suntem treji, lucram ori nu facem nimic, el
îsi urmeaza mersul sau necontenit, pâna când arcul i se destinde de tot si se
opreste mecanismul. Asa este si viata noastra: de la nastere si pâna la moarte
ea întruna se scurge si se scurteaza. Fie ca ne odihnim sau trudim, veghem sau
dormim, stam de vorba cu cineva ori stam în tacere, viata noastra îsi
savârseste cursul ei necontenit, îndreptându-se spre sfârsitul sau, si astazi
este deja mai aproape de ispravire decât ieri sau alaltaieri, iar în ceasul
acesta – mai aproape decât cu o ora în urma. În acest chip, fara sa bagam noi
de seama, viata noastra se scurteaza! Asa trec ceasurile si clipele! Însa nu
putem sti când se va opri mecanismul si când pendulul îsi va înceta bataile
sale. Pronia Domnului a ascuns de noi acestea ca sa fim mereu pregatiti pentru
savârsire, orisicând ne-ar chema la El Stapânul si Dumnezeul nostru. „Fericite
sunt slugile acelea pe care stapânul, venind, le va afla priveghind” (Luca 12,
37). Nefericiti sunt dar cei pe care-i va gasi cufundati în somnul pacatului!
Aceasta întâmplare si cugetarea asupra ei te învata, crestine:
1) ca vremea vietii noastre se scurge fara încetare;
2) ca ne este cu neputinta sa întoarcem timpul care a
trecut;
3) ca trecutul si viitorul nu ne apartin, ci doar ceea
ce avem acum este al nostru;
4) ca nu ne este dat sa ne cunoastem sfârsitul;
5) ca prin urmare, mereu, în orice ceas, trebuie sa
fim gata pentru a iesi din viata aceasta, daca vrem sa murim fericiti.
6) De aici întelegem ca unui crestin i se cuvine sa se
afle în necontenita pocainta si în nevointa cea întru credinta si cucernicie.
7) Si precum vrea sa fie gasit la sfârsitul zilelor
sale, asa trebuie sa se straduiasca a fi în orice vreme a vietii lui, întrucât
nu stie dimineata de va ajunge sa mai prinda o seara, iar seara nu cunoaste de
va mai apuca sa vada zorii unei alte zile. Caci vedem uneori ca, aceia care de
dimineata umblau sanatosi, seara zac fara suflare pe patul mortii, ori cei
ce-au adormit la sfârsitul zilei nu se mai trezesc dimineata, caci ramân sa
doarma pâna ce va suna trâmbita Arhanghelului. Or, cele ce s-au petrecut cu
altii se pot savârsi si cu tine si cu mine, de vreme ce noi toti nu suntem
feriti de nicio întâmplare cu putinta.
Sfantul Tihon din Zadonsk, Dumnezeu in
imprejurarile vietii de zi cu zi, traducere de Olga Bersan, Ed. Sophia,
Bucuresti, 2011, p. 121.
BETIA
FARA ALCOOL
-
Cuviosul Bonifatie de la Teofania -
Fara vin se îmbata cel ce nu paraseste nepasarea si nu
înfrâneaza turbarea patimilor prin chibzuinta evlavioasa. Si cel care bea vin
poate fi treaz cu sufletul si priveghetor în toate cele mântuitoare de suflet,
caci daca ar fi fost cu neputinta lucrul acesta, Sfântul Apostol Pavel nu i-ar
fi dat ucenicului sau Timotei un asemenea sfat: „foloseste putin vin, pentru
stomacul tau si pentru desele tale slabiciuni” (1 Timotei 5, 23) – fiindca
betia ce altceva este, decât o iesire din mintea cea fireasca, schimbare în rau
a inimii, saracire a noimei, lipsire de întelegere: toate acestea nu vin doar
de la betia cu vin, ci si de la betia mâniei si de la pofta cea fara de
rânduiala.
Cuviosul Bonifatie de la Teofania, Bucuria
de a fi ortodox, traducere de Adrian Tanasescu-Vlas, Ed. Sophia, Bucuresti,
2011, p. 58-59
MAICA
DOMNULUI, PRIMA MIRONOSIȚĂ CARE L-A VĂZUT PE DOMNUL ÎNVIAT
-
SF. GRIGORIE PALAMA -
Maria Magdalena a plecat după ce a văzut mormântul gol
Așadar, s-ar părea că e clar că evanghelistul (Marcu)
a spus și ceasul în care a înviat Domnul, adică dimineața, și că a fost văzut
mai întâi de Maria Magdalena, și că a fost văzut chiar în ceasul învierii. Însă
nu spune așa, [lucru care] va fi limpede pentru cei care vor să cunoască un pic
[lucrurile]. Căci puțin mai sus, fiind el în acord cu ceilalți evangheliști,
spune că această Marie a venit și mai înainte la mormânt împreună cu celelalte
purtătoare de mir și că, văzând mormântul gol, a plecat (cf. Marcu 16, 1-8).
Astfel că Domnul a înviat cu mult mai înainte de
dimineață, atunci când L-a văzut [Maria]. Și vrând să indice și timpul acela,
nu a mai spus simplu dimineața, ca aici [mai jos], ci dis–de–dimineață. Așadar,
el vorbește de o lucire nedeslușită ce precede atunci răsăritul soarelui la
orizont, pe care o arată și Ioan spunând că Maria Magdalena a venit la mormânt
în zori, pe când era încă întuneric, și a văzut piatra răsturnată de pe mormânt
(Ioan 20, 1).
Dar potrivit lui loan, aceasta nu numai că a venit
atunci la mormânt, dar a și plecat de la mormânt fără să Îl vadă pe Domnul.
Căci aleargă și vine la Petru și la loan și le vestește nu că a înviat Domnul,
ci că a fost luat din mormânt, ceea ce arată că încă nu știa de Înviere (cf.
Ioan 20, 2).
Maica Domnului L-a văzut înviat înaintea tuturor
Rămâne deci că Domnul nu S-a arătat Mariei prima în
sens absolut, ci [i S-a arătat ei întâi] după venirea deplină a zilei. Există,
așadar, ceva vestit de evangheliști în chip umbrit, pe care îl voi descoperi
iubirii voastre. Căci prima dintre toți oamenii care a primit de la Domnul
vestea cea bună a Învierii Domnului a fost, așa cum era cuvenit și drept,
Născătoarea de Dumnezeu. Și Aceasta L-a văzut înviat înaintea tuturor, și s-a
bucurat de dumnezeiasca Sa convorbire.
Și nu numai că L-a văzut cu ochii și L-a auzit cu
urechile ei. Dar s-a și atins prima și singura cu mâinile de preacuratele Lui
picioare, chiar dacă evangheliștii nu spun toate acestea în chip deschis,
nevrând să o aducă spre mărturie pe Maica Sa, ca să nu dea motiv de bănuială,
celor necredincioși...
Maica Domnului este cealaltă Marie
...Dar după cum adun eu și pun laolaltă de la toți
evangheliștii, precum am spus mai înainte, [socotesc] că prima dintre toate
care a venit la mormântul Fiului și Dumnezeului [ei] a fost Născătoarea de
Dumnezeu, care a adus-o cu sine pe Maria Magdalena. Și lucrul acesta mă învață
mai ales Evanghelistul Matei.
Căci a venit, zice, Maria Magdalena și cealaltă Marie
– care era fără îndoială Maica lui Dumnezeu –, ca să vadă mormântul. Și iată
s-a făcut cutremur mare. Căci un înger al Domnului, coborând din cer și venind,
a prăvălit piatra de la ușa mormântului și ședea deasupra ei. Și înfățișarea
lui era ca fulgerul și haina lui albă ca zăpada. Și de frica lui s-au
cutremurat cei care păzeau și s-au făcut ca niște morți (Matei 28, 1-4).
Maica Domnului de față când s-a prăvălit piatra
Așadar, toate celelalte femei au venit după cutremur
și după fuga străjerilor, și au găsit mormântul deschis și piatra prăvălită.
Dar Fecioara-Maică a fost de față când s-a întâmplat cutremurul, când a fost
prăvălită piatra, când s-a deschis mormântul și paznicii erau de față, chiar
dacă erau cutremurați de frică.
De aceea, sculându-se după cutremur, aceștia pe dată
au căutat să fugă, în vreme ce Maica lui Dumnezeu se desfăta de (acea) vedere
fără teamă. lar mie mi se pare că pentru ea prima s-a deschis acel mormânt
purtător de viață. Căci pentru ea prima și prin ea ni s-au deschis toate cele
câte sunt sus în cer și câte sunt jos pe pământ. Și pentru ea a strălucit
astfel îngerul, astfel că, deși ceasul acela era încă cuprins de întuneric, să
vadă, sub îmbelșugata lumină a îngerului, nu numai mormântul gol, ci și cele de
îngropare zăcând în ordine și dând mărturie în multe chipuri despre ridicarea
din morți a Celui îngropat.
Din nou Arhanghelul Gavriil îi aduce vestea Învierii
Prin urmare, îngerul cel binevestitor era însuși acel
Gavriil. Fiindcă cum a văzut-o pe [Maica Domnului] grăbindu-se astfel către
mormânt, el care i-a spus la început: Nu te teme, Marie, căci ai aflat har la
Dumnezeu (Luca 1, 30)... Se grăbește și acum și coboară să-i grăiască iarăși
aceasta Pururea Fecioarei, binevestindu-i învierea din morți a Celui născut din
ea fără sămânță. [Se grăbește] să ridice piatra și să-i arate și mormântul gol,
și cele de îngropare, și astfel să o încredințeze de vestea cea bună.
Iar îngerul răspunzând, spune [Evanghelia], a zis
femeilor: „Nu vă temeți! Căutați pe Iisus Cel răstignit? S-a sculat. Iată locul
unde a zăcut Domnul” (Matei 28, 5-6).
Mi se pare iarăși că Maria Magdalena și celelalte
femei care veniseră până atunci aveau încă frică. Căci nu înțeleseseră puterea
celor spuse de înger și nici nu au putut să primească în chip desăvârșit
lumina, ca să vadă și să observe cu exactitate.
Însă Maica lui Dumnezeu a dobândit bucurie mare,
întrucât a înțeles cele (spuse) de înger și a devenit întreaga lumină, ca una
ce era curățită în cel mai deplin mod posibil și era plină de har în chip
dumnezeiesc. Și prin toate a cunoscut în chip sigur adevărul și a crezut
arhanghelului, pentru că și acesta, de multă vreme, i s-a arătat vrednic de
crezare prin fapte...
Doar Maica Domnului I-a atins picioarele după Înviere
Vedeți că nu numai că nu L-a văzut încă (Maria
Magdalena), dar nici nu fusese încredințată prin auzire? Și când îngerii care
se arătaseră au întrebat-o: Femeie, de ce plângi?, ea iarăși le-a răspuns ca
despre un mort ( cf. Ioan 20, 13). lar când s-a întors și L-a văzut pe Iisus,
iarăși nu a înțeles. Și fiind întrebată și de El: De ce plângi?, a grăit
lucruri asemănătoare, până când Acela, chemând-o pe nume, i S-a înfățișat că
este El. Atunci, căzând și ea la pământ și căutând să-I îmbrățișeze picioarele,
a auzit de la El: Nu te atinge (cf. Ioan 20, 15-17).
De aici învățăm că atunci când S-a arătat mai înainte
Maicii Sale și femeilor care erau împreună cu Ea, doar Acesteia I-a îngăduit
să-I atingă picioarele, chiar dacă Matei le face părtașe [la această atingere]
și pe celelalte femei, nevrând, din pricina despre care am vorbit la început,
să o pună înainte pe Maica Sa în privința unor astfel de lucruri.
(Extras din Sf. Grigorie Palama, Omilia a
XVIII-a, la Duminica purtătoarelor de mir, Editura Doxologia, Omilii I)
GINGASIA
BUNATATII
-
Sfantul Ioan din Kronstadt -
Omul înrait, care se înversuneaza împotriva cuiva,
este un om bolnav. Are nevoie sa i se oblojeasca inima si nu cu altceva decât
cu iubire; trebuie tratat cu grija, cu vorbe de mângâiere si dragoste. Daca ura
lui nu este adânc înradacinata, fiind numai o izbucnire de moment, veti vedea
cum gingasia si dragostea noastra îi vor înmuia inima, îi vor topi gheata
rautatii, binele va învinge raul. Pentru ca binele sa învinga raul, crestinul
trebuie sa fie întotdeauna bun si întelept.
Sfantul Ioan din Kronstadt, Viata mea in
Hristos, traducere de Boris Buzila, Ed. Sophia, Bucuresti, 2005, p. 107
RUGĂCIUNEA
PENTRU CELĂLALT NE DĂ PUTERE
-
PR. SILUAN -
Unitatea minții și a inimii
În mănăstirea noastră, mare parte din timp, ne rugăm
unii pentru alții, nominal. Fiecare dintre frați spune același lucru: „Când mă
rog pentru ceilalți, pentru sinodie, pentru frați, simt o căldură în inimă
pentru toți”.
În mănăstire, se cere să avem unitatea minții și
unitatea inimii. Acesta este lucrul care, de fapt, păstrează harul în inimile
noastre. Desigur, avem nevoie de rugăciune, dar rugăciunea trebuie să devină
modul nostru de viață. De la spălatul vaselor până la spălatul podelelor,
Hristos este totul, dar trebuie să ne obișnuim să cultivăm acest lucru: „Acesta
este Hristos! Acesta este Hristos!”.
Fiecare își are lupta lui
Deci, suntem aici ca să ne ajutăm unii pe alții. Toți
ne luptăm cu aceleași ispite. În primul rând, cu frica de moarte. Hristos a
biruit moartea prin propria moarte, dar trebuie să vedem dacă Hristos a cucerit
moartea și din mine. Și sunt cu adevărat mort acestei lumi? Trebuie să cultivăm
această conștiință, că vom trăi după moarte.
Ne luptăm cu aceste patimi. Este un filosof care zice:
„Fii înțelegător! Fiecare își are lupta lui”. Știm că fiecare din această
încăpere se luptă cu o patimă sau alta. Nu contează ce patima este, cât timp ne
luptăm cu ele. Haideți să arătăm îngăduință unul față de celălalt și să ne
rugăm unii pentru alții! Mai ales că Hristos a spus să ne rugăm pentru
vrăjmași. Dușmanii noștri nu sunt Hitler, Stalin sau Ceaușescu! Dușmanii sunt
cei cu care trăim împreună, pentru că este ușor să iubești oameni cu care nu trăiești
împreună.
(Extras din Revista Atitudini Nr. 89)
CALEA
CURATATA
-
Sfantul Ioan din Kronstadt -
Folosindu-te de obisnuitele cunostinte omenesti îti
poti însusi perfect o anumita disciplina si, de cele mai multe ori, ceea ce ai
învatat la scoala nu ti se va sterge din minte toata viata. În privinta
credintei nu este asa. Adica ai aflat o data, ai prins niste lucruri, le-ai
„pipait” si gata, te gândesti: „obiectul credintei mi-a ramas în suflet,
limpede, l-am înteles, îl voi iubi toata viata”. Nu este asa. El, acest
„obiect” ti se va parea de o mie de ori obscur si îndepartat, ba chiar vei avea
impresia uneori ca ti-a „scapat” cu totul si ca, dupa ce ti s-a parut ca-l
iubesti, ca traiai si respirai prin el, ti-a devenit deodata cu totul
indiferent. Ca sa nu ti se întâmple asa, trebuie sa cureti mereu calea ce duce
spre credinta si sa o faci cu lacrimi si cu suspine, ca sa o poti vedea,
însusi, cuprinde cu inima si cu sufletul. Nepasarea fata de credinta este
urmarea pacatului.
Sfantul Ioan din Kronstadt, Viata mea in
Hristos, traducere de Boris Buzila, Ed. Sophia, Bucuresti, 2005, p. 435-436.
ARBORELE
FIRAV
-
Sfantul Teofan Zavoratul -
Mândria se aseamana unui arbore foarte înalt si
încovoiat, toate ramurile caruia sunt firave, si pe care, daca se catara
cineva, îndata se va prabusi de la înaltime.
Sfantul Teofan Zavoratul, Psaltire sau
cugetari evlavioase si rugaciuni, traducere de Adrian Tanasescu-Vlas, Ed.
Sophia, Bucuresti, 2011, p. 52.
IOV
ȘI PARIUL LUI DUMNEZEU PE OM
-
DOAMNA ASPAZIA -
Pariul lui Dumnezeu pe Iov
Dacă ne gândim la episodul cu Iov, exact așa a fost
discuția dintre bunul Dumnezeu și „ălălalt”. „Ăla” a zis: „De ce pariezi pe om?
Omul e un nemernic. Lasă-mă pe mine să-i fac ce știu eu și ai să vezi că Te
batjocorește în față și nu dă doi bani pe toate câte i le-ai pregătit Tu”.
Și bunul Dumnezeu i-a zis: „Bine, să fie așa cum zici
tu, dar cu o condiție: să-l lași pe el să aleagă, să nu-l obligi. Dacă te alege
pe tine, e al tău. Dacă Mă alege pe Mine, e al Meu. Dar dacă te alege pe tine
că l-ai dus cu biciul acolo, tot al Meu este”.
Lepădarea în cuvânt de Dumnezeu
Soția lui Iov a încercat să-l ademenească, spunându-i:
„Dumnezeu este foarte milostiv, știe exact ce vrea acesta de la tine. Deci
spune-i tu diavolului ce vrea să audă, ca să te lase în pace. Și tu, după
aceea, te așezi în genunchi, te rogi de iertare, că iubirea le biruie pe
toate”.
Și Iov a răspus: „Nu pot să fac lucrul acesta. Chiar
dacă vreau, nu pot”.
„Păi, de ce nu poți?”.
„Pentru că ăsta îmi cere să spun că nu Dumnezeu m-a
creat pe mine, că nu sunt fiul Lui. Eu nu pot să spun că Tatăl veșnic nu este
Tatăl meu. Chiar dacă spun, nu este adevărat. Eu sunt fiul lui Dumnezeu prin
creațiune”. Și nu a spus și a făcut bine.
Iubirea divină nu poate ierta lepădarea ta
Și în Sfintele Sinoade, se spune clar că prea marea
încredere în îndurarea lui Dumnezeu este păcat de moarte împotriva Duhului
Sfânt. Deci iubirea divină nu le iartă pe toate. Sunt lucruri de neiertat.
Orice păcat, oricât de nenorocit ar fi, poate fi iertat de bunul Dumnezeu, dar
El spune clar ce nu poate ierta.
Am văzut, de pildă, că poate să ierte o crimă, dar
dacă omul se leapădă de Dumnezeu, asta nu poate fi iertat. Deci e greșit să
spunem că iubirea le biruie pe toate, pentru că există hotar și pentru aceste
„toate”.
Într-adevăr îndurarea lui Dumnezeu este nemăsurată. De
pildă, sunt oameni care luptă cu o patimă din aceasta care nu se iartă, o viață
întreagă și nu reușesc să o biruiască. Se spovedesc, dar degeaba. Nu reușesc
să-și biruie patima. Și totuși omul acela este mântuit. De ce? Pentru că n-a
părăsit lupta. El n-a putut să fie biruitor, dar n-a părăsit lupta și a luptat
până în ultima clipă a vieții lui. Și Dumnezeu a binecuvântat râvna, strădania
lui.
„Cum să te ierte Dumnezeu că tu Îl negi pe El?”
Biruința, adică mântuirea, ți-o dă doar bunul
Dumnezeu, ca dovadă că a mers așa de departe cu această îngăduire, încât pe
tine, neputincios, ticălos care vii cu un bagaj întreg de păcate, te iartă. Te
mântuiește și te primește în sânurile Sale, dacă la balanță, ai înclinat spre
faptele bune.
Deci, El găsește toate mijloacele ca să-ți sporească
biruința, atunci când nu o poți câștiga tu, deplin. Dar lepădarea de
divinitate, nu se iartă. Ce faptă bună ar putea să contrabalanseze o asemenea
rătăcire când nu ești în stare să mergi pe calea vieții, nu ești în stare să
fii un fiu bun, ascultător? Dar să nu recunoști paternitatea Celui care ți-a
dat viața, care ți-a dat acest dar, asta nu se iartă. Cum să te ierte Dumnezeu
că tu Îl negi pe El?
(Extras din cartea „Aspazia Oțel Petrescu
– Interviuri”, editată la Mănăstirea Paltin
CHEIA
COMORII
-
Sfantul Ioan din Kronstadt -
Credinta este cheia de la comoara lui Dumnezeu. Ea se
poate afla într-o inima simpla, buna, iubitoare. „De poti crede, toate sunt cu
putinta celui ce crede” (Marcu 9, 23). Credinta este vorbire duhovniceasca; cu
cât i se dezleaga mai usor limba, cu atât mai bogat tâsnesc din ea izvoare
dumnezeiesti. Când ea se exprima liber, întocmai ca vorbirea obisnuita, nu va
fi afectata de neîncredere si necredinta. Daca te lasi cuprins de necredinta,
comoara bunatatilor dumnezeiesti ramâne zavorâta pentru tine. Cu cât crezi mai
tare în atotputernicia lui Dumnezeu si îti deschizi mai mult inima, cu atât mai
înduratoare ti se va deschide si tie inima lui Dumnezeu. „Toate câte cereti,
rugându-va, sa credeti ca le-ati primit si le veti avea” (Marcu 11, 24).
Sfantul Ioan din Kronstadt, Viata mea in
Hristos, traducere de Boris Buzila, Ed. Sophia, Bucuresti, 2005, p. 149
VIERMELE
-
Sfantul Tihon din Zadonsk -
Vezi un trandafir sau un mar frumoase pe dinafara, dar
stricate pe dinauntru de un vierme veninos, prin aceasta devenind pentru om nu
doar nefolositoare, ci si vatamatoare. Întocmai e si fapta omeneasca: pe
dinafara pare a fi buna, dar daca izvoraste dintr-o inima ce se adapa din
iubirea de sine, din trufie si din mândrie, atunci nu-i foloseste omului la
nimic, ba îi mai este si spre pagubire. Caci unul ca acesta nu da slava lui
Dumnezeu, de la Care tot binele purcede si el îsi însuseste ceea ce este doar a
lui Dumnezeu, întrebuintând darurile Domnului întru rautatile sale si pentru a
sa proslavire si nu spre slava Domnului; astfel se asaza pe sine, ca pe un idol
însufletit, în locul pe care trebuie sa i-L dea numai lui Dumnezeu. Facând
acestea, el se desprinde de Dumnezeu, se departeaza cu inima de Dânsul si cade
în patima idolatriei duhovnicesti, care este urâciune înaintea Domnului.
Sfantul Tihon din Zadonsk, Dumnezeu in
imprejurarile vietii de zi cu zi, traducere de Olga Bersan, Ed. Sophia,
Bucuresti, 2011, p. 115
FIRUL
DE PAR
-
Sfantul Ioan din Kronstadt -
Nici un fir din parul capului vostru nu se va
pierde... Ce înseamna asta? Nici un gând sfânt pe care îl tineti în minte nu se
va pierde nici pentru Dumnezeu, nici pentru oameni. Fiindca stim ca gândurile,
ideile sfinte si simtamintele sfintilor lui Dumnezeu se pastreaza pâna astazi
intacte, au fost trecute în marea carte a vietii.
Sfantul Ioan din Kronstadt, Viata mea in
Hristos, traducere de Boris Buzila, Ed. Sophia, Bucuresti, 2005, p. 277
CUM
SCĂPĂM DE OAMENII CARE NE EXPLOATEAZĂ
-
PR. VARNAVA -
Comportamentul terapeutic corect
Atunci când cineva, din cauza narcisismului său, este
atât de obraznic și imatur, încât vrea să ne exploateze în mod constant și să
ne transforme în sclavii lui, vom găsi o modalitate potrivită de a-i spune că
nu se poate juca cu noi la nesfârșit. Este suficient ca intervenția noastră să
se facă cu mult discernământ și după multă rugăciune, pentru a nu se ajunge la
o despărțire definitivă.
Și să ținem minte că un comportament terapeutic corect
trebuie să fie lipsit de critici și de judecată și să fie motivat de adevărata
empatie și preocupare pentru celălalt. Numai atunci va avea roade mântuitoare
în sufletul lui.
Conflicte și certuri
De câte ori nu ne mâniem cu ușurință și facem loc unor
conflicte și certuri de durată, pentru că am fost nedreptățiți, pentru că
celălalt nu este așa cum ne-am așteptat, pentru că nu ne înțelege și nu există
un numitor comun! Aceasta înseamnă că nu urmărim să construim o relație
adevărată cu celălalt, nu-l iubim cu adevărat, ci ne complacem într-o falsă
suficiență. Vrem ca toate să se întâmple în acord cu logica noastră. Nu ieșim
din „eu-țul” nostru. Însă, avem pretenții, ca celălalt să devină ca noi.
Pe de altă parte, întâlnim uneori oameni care nu se
ceartă niciodată și arată, în exterior, că totul este în regulă! Nu se
enervează, nu pentru că au o relație adevărată, o comunicare și înțelegere
reală, ci pentru că le este frică de conflict și tulburare. Își ascund
furia în spatele unei supuneri umile. Dar ce rost are această fugă de
conflict, când își sacrifică echilibrul lor ființial și nu se desfătează de
libertatea care izvorăște din harul lui Hristos?
„Nu suntem capabili să ne clarificăm
relațiile cu ceilalți”
De multe ori, noi, cei din Biserică, evităm iuțimea și
conflictul, preferând fuga sau disprețul. Ne comportăm ca niște copii mici
cărora, atunci când le este frică să se joace cu prietenii lor și să
construiască relații libere, ei amenință că nu se vor mai juca sau nu vor mai
vorbi cu ei niciodată.
Evităm dialogul, ne refugiem în tăcere, pentru că ne
temem că slăbiciunile și neputințele noastre se vor descoperi. Închidem ușa și
ne retragem pentru a evita nemulțumirea, ca să scăpăm de nedreptate. Nu suntem
capabili să ne clarificăm relațiile cu ceilalți. Nu avem „cunoaștere de sine”
și, prin urmare, nu îi putem înțelege nici pe ceilalți în profunzime.
Devenim muți și surzi. Rămânem într-o stare de
imaturitate, de slăbiciune psihică. Fuga și disprețul nu pot fi numite nici
nemâniere, nici blândețe. Cel puțin să fim realiști! Să nu numim „virtute și
sfințenie” starea noastră bolnavă de izolare.
Prefăcuta politețe
Alteori evităm să ne mâniem pentru a ne simți „ok” cu
conștiința, dar vedem că nu avem bucurie. Suntem plini de nervozitate,
anxietate, temeri, nesiguranțe. Adoptăm un comportament pietist, sofisticat, o
prefăcută politețe și blândețe. O facem pe „mierosul”, jucând teatru, în timp
ce ne roadem pe dinăuntru. Ne deghizăm dispoziția noastră negativă cu zâmbete
ipocrite, țepi și insinuări. Ne exprimăm opiniile indirect, diplomatic.
Duplicitatea noastră, amintește de oracolul din
Delphi! Comportamentul nostru este îndoielnic. Ce păcat, să nu avem curajul și
onestitatea să fim clari unii cu alții! Ce nedrept să nu putem construi
legături strânse, fundamentale, unii cu alții, să nu putem fi adevărați cu noi
înșine, să nu avem o relație curată cu Dumnezeu!
(Extras
din cartea ARHIM. VARNAVA IANGOS, FERICIRILE – RĂSPUNSUL DAT LUMII, editată
la mănăstirea Paltin)
GRADINA
-
Sfantul Inochentie al Odessei -
Aruncati-va privirile asupra orisicarei gradini veti
voi: într-însa, cu sosirea primaverii, totul s-a înnoit, înfloreste si miroase
frumos; iar unele ramuri si unii arbori care în timpul iernii nu si-au pastrat
viata launtrica, acum sunt goi, uscati, morti si întuneca cu prezenta lor
stralucirea celorlalti arbori. Primavara a adus viata, îmbracaminte noua si
podoabe pentru toata împaratia plantelor. Unele ramân însa tot în golatatea si
urâciunea cea de iarna. Pentru ce? Pentru ca întru ele s-a stins viata launtrica,
s-a pierdut putinta de a primi hrana, de a respira aer si a-si pune în miscare
sevele lor. Iata, deci, icoana adevarata a omului pacatos, care ne arata cum va
fi acesta în ziua Învierii obstesti! Si el, în mijlocul schimbarii si
prefacerilor necontenite ale materiei, va ramâne întreg, deoarece firea
omeneasca este nepieritoare si nemuritoare. Însa pacatosul va fi asemenea
arborelui uscat sau mort. Când, pe pamântul cel nou, sub noul cer, totul va
învia si se va lumina, el se va arata mort cu duhul, urât cu trupul si va avea
soarta arborelui uscat. Nici un gradinar nu sufera multa vreme ca gradina sa sa
fie slutita – primavara mai ales – de pomii cei uscati, apoi cu atât mai vârtos
Gradinarul cel ceresc nu va îngadui ca pacatosii prin prezenta lor sa
stâlceasca Raiul desfatarii celei vesnice! Si El va porunci sa se adune pomii
si ramurile uscate si sa fie aruncate în focul cel vesnic. Zicem vesnic, caci
sub cerul cel nou si pe pamântul cel nou toate vor fi vesnice.
Cum si prin ce putem înlatura de la noi aceasta
grozava soarta? Vadit lucru, ca nu prin curatia si sfintenia noastra, caci unde
este omul care sa nu greseasca? Atunci prin ce? Prin credinta în Domnul nostru
Iisus Hristos, prin ale Carui daruri se acopera toate nedreptatile noastre si
prin al Carui Sânge se spala toate pacatele noastre! Prin cainta sincera pentru
pacatele noastre, unita cu parasirea tuturor deprinderilor noastre rele si a
tuturor faptelor întunericului! Prin rasplatirea dupa putinta a nelegiuirilor
si strâmbatatilor noastre cu fapte bune izvorâte din dragoste si smerenie! Iata
drumul ce duce la pamântul cel nou si sub cerul cel nou! Alt drum nu mai este
si nici nu poate sa mai fie.
Sfantul Inochentie al Odessei,
Intelepciunea dumnezeiasca si rosturile naturii, traducere de patriarhul
Nicodim Munteanu, Ed. Sophia, Bucuresti, 2012, p. 60-62
DARURILE
FIRII INCONJURATOARE
-
Sfantul Tihon din Zadonsk -
Vezi ca pomul îsi daruieste roadele atât stapânului
sau, care îl curata, taindu-i vlastarii, cât si strainilor; sau ca fântâna îi
adapa nu doar pe cei care o îngrijesc, ci si pe cei ce-o pângaresc si scuipa în
ea, iar soarele lumineaza atât pentru cei ce se minuneaza de el, cât si pentru
cei care-l nesocotesc. Asa sunt si crestinii cei adevarati, care ca si „orice
pom bun fac roade bune” (Matei 7, 17) sau „ca niste luminatori stralucesc în
lume” (Filipeni 2, 15), facându-le bine tuturor, celor buni si celor rai,
prietenilor si vrajmasilor lor, urmând întru toate pilda Cerescului lor Tata,
Care „face sa rasara soarele Sau peste cei rai si peste cei buni” (Matei 5,
45). Aceasta te învata, crestine, sa urmezi si tu adevaratilor crestini si
dimpreuna cu ei sa te asemeni Parintelui Ceresc, si nu fiilor veacului
acestuia, care nu iubesc pe nimeni decât pe ei însisi si pentru sine.
Sfantul Tihon din Zadonsk, Dumnezeu in
imprejurarile vietii de zi cu zi, traducere de Olga Bersan, Ed. Sophia,
Bucuresti, 2011, p. 98
DE
CE NU PUTEA CREDE TOMA?
-
SF. ILARION FELEA -
Îndoiala lui Toma
Apostolul Toma nu credea în învierea Domnului, pentru
că nu-şi putea închipui cum ar putea învia cineva din morţi, - cum ar fi cu
putinţă învierea trupurilor?! Dar după ce vede şi pipăie pe Hristos înviat,
crede şi mărturiseşte: „Domnul meu şi Dumnezeul meu!”… Din îndoielnic ajunge
credincios.
Fără a trebui să vadă şi să pipăie rănile Domnului,
creştinul dreptcredincios, aşa după cum crede în învierea Domului, pe mărturia
Sfintei Scripturi, a sfinţilor Apostoli, a Crezului şi a Bisericii întregi, -
crede şi în învierea trupurilor. - „Aştept învierea morţilor”, - mărturiseşte
el în Crez (art. 11).
Unii sfinţi Părinţi învaţă că dogma învierii morţilor,
cu trupul, este cel mai mare adevăr şi cea mai mare minune, care se întemeiază
pe fapta învierii Domnului şi pe cuvintele Sf. Scripturi. De aceea se cere
cunoscută şi lămurită şi învăţătura aceasta minunată şi deosebit de
mângâietoare (pentru păcătoşi cutremurătoare) în faţa morţii.
Trupurile vor învia!
Încă în Vechiul Testament, profetul Isaia scrie,
luminat şi insuflat de Duhul Sfânt: «Morţii Tăi, - Doamne, - vor trăi şi
trupurile lor vor învia! - Deşteptaţi-vă, cântaţi de bucurie, voi cei ce
sălăşluiţi în pulbere. Căci roua Ta este rouă de lumină şi pământul va naşte
din nou pe cei adormiţi» (Is. 26:19).
Un tablou mult mai grăitor, care preînchipuie învierea
trupurilor, avem la proorocul Iezechiil, în vedenia câmpului cu oase (Iez. 37).
- Proorocul a fost dus cu duhul în mijlocul unui câmp plin cu oase de om.
Atunci i-a zis Domnul: «Fiul omului! Mai învia-vor oasele acestea? - Doamne,
Dumnezeule, numai Tu şti asta!» i-a răspuns proorocul. Iar Domul i-a grăit:
«Prooroceşte pentru oasele acestea şi le zi: Oase uscate, ascultaţi cuvântul
Domnului!… Iată Eu voi face să intre în voi duhul de viaţă şi veţi învia. Voi
pune pe voi vine şi carne va creşte pe voi; vă voi acoperi cu piele, voi face
să intre în voi duh de viaţă şi veţi învia, şi veţi cunoaşte că Eu sunt
Domnul». (Continuarea Profeției la Iez. 37:1-14; Dan. 12:2-3; 2 Mac. 7:9).
Învierea cu trupul
Vorbind despre viaţa viitoare şi despre învierea Lui
din morţi, Iisus Hristos Mântuitorul ne încredinţează că «Dumnezeu nu este al
morţilor, ci al viilor, căci la El toţi sunt vii» (Lc. 20:34-38).
«Amin, grăiesc vouă, că va veni vremea, şi acum este,
când morţii vor auzi glasul Fiului lui Dumnezeu… Nu vă miraţi de aceasta, că
vine ceasul în care toţi cei din morminte vor auzi glasul Fiului lui Dumnezeu,
şi vor ieşi cei ce au făcut fapte bune la învierea vieţii, iar cei ce au făcut
fapte rele la învierea judecăţii» (In. 5:25, 28-29).
«Adevărat adevărat vă grăiesc: dacă grăuntele de grâu,
care a căzut în pământ nu va muri, va rămâne singur; iar de va muri, va aduce
roadă multă» (In. 12:24).
Mai presus de toate, învăţătura despre învierea
morţilor cu trupul, Hristos Domnul a adeverit-o şi a întărit-o prin învierea Sa
cea de a treia zi, făcându-se El pârgă, «începătura învierii celor adormiţi» (1
Cor. 15:20).
Mărturiile Sf. Apostol Pavel
Despre învierea Domnului şi despre învierea trupurilor
din morminte, Sf. Pavel vorbeşte şi scrie Iudeilor, Grecilor şi Romanilor.
Cuvântează în cele mai mari oraşe, centre ale culturii de atunci: în Ierusalim,
în Tesalonic, în Atena, Corint, şi Roma, în faţa sanhedrinului din Ierusalim şi
areopagului din Atena... În faţa dregătorilor şi a împăraţilor, a preoţilor şi
a filozofilor.
«Pentru nădejdea şi învierea morţilor sunt eu în
judecată» - mărturiseşte Pavel în faţa saducheilor şi a fariseilor (FA 23:6);
«având nădejde în Dumnezeu… că va să fie învierea morţilor, şi a drepţilor şi a
nedrepţilor», grăieşte Pavel în faţa procuratorului Felix (FA 24:16). Filozofii
Atenei când aud vorbirea lui Pavel despre judecata lumii şi despre învierea
morţilor, se scandalizează şi prăsesc areopagul - adunarea înţelepţilor - (FA
17:31-32). Romanilor le scrie Sf. Pavel că Dumnezeu «înviază morţii şi cheamă
la fiinţă cele ce încă nu sunt» (Rom. 4:17).
Da, fără îndoială, după cum este cu putinţă naşterea
trupului din stihiile pământului, tot aşa este cu putinţă învierea trupurilor
din ţărâna mormântului…
Frumoasă Pildă
Noi privim adeseori cu tristeţe soarele cum apune şi
nu ne dăm seama că iarăşi răsare; - şi florile cum se ofilesc. Şi nu ne dăm
seama că în seminţele lor este ascunsă puterea învierii şi taina nemuririi lor.
Privind un apus de soare în munţi, un scriitor schimbă
următoarele cuvinte cu soţia unui naturalist:
Ce odihnă sfântă… Aşa e şi trecutul, „un frumos apus
de soare…şi când te gândeşti că de nicăieri o rază de lumină nu va mai veni să
strălucească norilor posomorâţi ai vieţii!”…
„De ce? o întrebam eu (Calistrat Hogaş) - de ce am
jeli numai soarele care apune, şi n-am nădăjdui şi în soarele ce va să răsară?…
Oare dacă o frunză se scutură, o altă frunză mai plină de viaţă nu răsare la
loc? Şi dacă o floare se veştejeşte, oare altă floare nu reînvie mul mai
strălucită în primăvară?…”
„Crezi încă în primăvară şi în răsărituri de soare, în
frunze care renasc şi în flori care reînfloresc? Desigur… desigur… eşti om
fericit!…” îi mai zise ea, privindu-l cu un zâmbet amar.
„Cred cel puţin că, în putreziciunea din care suntem
alcătuiţi, este şi ceva etern…” răspunse scriitorul[1].
Credința Scripturii
Credinţa Scripturii, înnoirea primăverii (după moartea
iernii) şi învierea Mântuitorului ne asigură că deşi trecem prin durerea
morţii, vom învia, … vom învia ca fluturele din gogoaşă (crisalidă), ca
grăuntele din pământ, ca florile din seminţe, ca mugurele din creanga verde, ca
amintirile din mormintele memoriei…
„Hristos a înviat din morţi, cu moartea pe moarte
călcând şi celor din morminte viaţă dăruindu-le; şi nouă ne-a dăruit viaţă
veşnică. Închinămu-ne învierii Lui cele de a treia zi”.
LUMINA
ORBITOARE
-
Sfantul Ioan din Kronstadt -
Ce s-ar întâmpla, Domnul meu si Mântuitorul meu Iisus
Hristos, daca lumina Dumnezeirii Tale ar tâsni din Preasfintele Tale Taine,
când ele odihnesc pe Masa Sfântului Altar sau pe Sfântul Disc, sau în chivot,
sau când preotul le poarta la pieptul sau, ducându-se la un bolnav? Toti cei
care ar vedea aceasta lumina s-ar pleca la pamânt înfricosati, caci însisi
Îngerii îsi acopar fata de frica slavei tale nepatrunse, si totusi, cât de
indiferenti sunt oamenii fata de aceste Taine ceresti?
Sfantul Ioan din Kronstadt, Viata mea
intru Hristos, traducere de diac. Dumitru Dura, Ed. Oastea Domnului, Sibiu,
1995, p. 92.
TARMUL
-
Sfantul Ioan din Kronstadt -
O, daca ne-ar fi dat tuturor sa ancoram cu bine la
tarmul patriei ceresti!
Sfantul Ioan din Kronstadt, Viata mea in
Hristos, traducere de Boris Buzila, Ed. Sophia, Bucuresti, 2005, p. 482
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu