GHEORGHE CONSTANTIN NISTOROIU - PETRE ŢUŢEA – HRISOSTOMUL FILOSOFIEI CREŞTIN – ORTODOXE

 

PETRE ŢUŢEA – HRISOSTOMUL FILOSOFIEI CREŞTIN – ORTODOXE

                                                          (partea I-a)

 

 

   Aminteam despre Matricea Neamului pelasgo-geto-român, care are în geneza sa ancestrală tocmai acestă ţesătură de brocart a spiritului, firească – suprafirească, o însufleţire între Filosofie – Teologie, în rădăcina-tulpina-corola lor mistic religioasă.

 

   Cel mai grăitor exemplu al acestei sinergii cereşti îl întâlnim în familia NOICA. Tatăl, Constantin Noica s-a format ca unul dintre marii Filosofi creştini ai Răsăritului, iar fiul său Rafail Noica atinge dimensiunea Ortodoxiei în plenitudinea şi sublimul ei serafic, ca mare Avvă, ieroschimonah, teolog, scriitor de adâncă profunzime sacră.

 

   Petre Ţuţea şi-a sublimat gândirea din starea pură a naţionalismului creştin care purcede lăuntric, se manifestă şi se experimentează exterior, dinspre starea Naţiunii suverano-suzerane, înspre căutarea absolutului transcedental, trecând direct prin frământătura tainică, prin aluatul filosofiei în pâinea rumenită a cunoaşterii, a teologiei, ca simplitate, profunzime, esenţialitate, tărie lineară asceto-morală, împlinindu-se ca fiinţă şi persoană cu cea mai mare dragoste şi frumuseţe spirituală.

 

   Mihail Diaconescu, alt Argeşean de Aur, defineşte aforismul ca fiind, „o cugetare enunţată într-o formă concisă, supraconcentrată uneori, memorabilă deseori.” (Prof. Univ. Dr. Mihail Diaconescu, Teologia ortodoxă şi arta cuvântului – Introducere în teoria literaturii. II. Genul epic. Genul liric, Doxologia – Iaşi, 2013, p. 173)

 

   Un alt slujitor al aforismului este Theodor Codreanu, care ne-a oferit remarcabilul volum Fragmentele lui Lamparia, impunând variate moduri principiului tutelar al IUBIRII, „ca putere care orientează cele mai importante înfăptuiri artistice, culturale şi spirituale ale umanităţii.”

 

   Din ciclul Oglinzi, desprindem câteva nuanţe rare în care se reflectă sublimul:

   „Dragostea seamănă cu patriotismul: abia departe de ţară îi descoperi puterea şi frumuseţea”; ... „A-ţi părăsi patria pentru un culcuş mai cald e treaba trupului nu a spiritului”; „Fiecare om are o muzică a lui, interioară, tot ce nu intră în consonanţă cu ea rămâne de-a pururi străin şi pierdut”; „Cine se teme de naţionalişti înseamnă că are ceva de ascuns împotriva naţiunilor.”

 

   „Rafinamentul expresiv, reia filologul ortodox Mihail Diaconescu, sensibilitatea şi marea înălţime etică la care se ridică Fragmentele lui Lamparia sunt asociate în text cu ceea ce unii moralişti au numit <<les raison du coeur>>.

 Ordo Amoris, care se perfecţionează şi se împlineşte ca Ordo Caritatis, afirmată de Sfintele Evanghelii, de Sfinţii Părinţi şi Scriitori bisericeşti, de cugetători atât de diferiţi, precum Soren Kierkegaard; Max Scheler, Gabriel Marcel, Jacques Maritain, Denis de Rougemont, Karl Barth, Etienne Gilson, Nichifor Crainic, Mircea Vulcănescu, Ilie Bădescu, Petre Ţuţea, Dumitru Stăniloae, Ilarion Felea şi mulţi alţii, îşi află în Fragmentele lui Lamparia o exprimare viguroasă şi originală, care se impune conştiinţei noastre şi ne cucereşte definitiv.” (Prof. Univ. Dr. Mihail Diaconescu, Teologia ortodoxă şi arta cuvântului..., op. cit., p. 177)

 

   Ispita getică este gena sensului şi destinului Neamului, osmoza dintre pământul şi cerul dacic, în care ne lăsăm ispitiţi de ceea ce suntem. În care ne cufundăm în noi înşine, reconstituindu-ne ancestral prin armonia cu sacrul, cu natura şi cu astrele.

 

   Neamul este o entitate mult mai adâncă şi mult mai înaltă decât rasa în accepţiunea ei biologică. „Neamul este o realitate care stă la încheietura metafizicii cu istoria, o unitate de soartă, de destin în timp, unitate pentru care pământ, sânge, trecut, lege, limbă, datini, obicei, cuget, credinţă, virtute, muncă, aşezăminte, port, dureri, bucurii şi semne de trăire laolaltă, stăpâniri şi asupriri constituiesc doar chezăşii, semne de recunoaştere, peceţi, temeiuri.” (Mircea Vulcănescu, Dimensiunea românească a existenţei, Editura Fundaţia Culturală Română, Bucureşti-1991, p. 15)

 

   Neamul este o realitate vie, un grai viu în care destinul lui se actualizează, se perfectează, de la generaţie la generaţie, ca legătură mitică într-o comuniune mistică.

 

   „Legătura vieţii omeneşti cu astrele, cu codrul, frăţia aceasta universală a lucrurilor omeneşti cu ale firii, legătura lor mitică şi întrepătrunderea sensului şi destinului lor e tracică şi ea.” (Mircea Vulcănescu, Dimensiunea românească..., op. cit.,  p. 47)

 

   Pentru a atinge starea paradisiacă a creaţiei, a geniului creştin, al marelui predicator-vizionar, pentru a pătrunde în însuşi temeiurile existenţei şi ale desăvârşirii ca ipostas divin, cugetătorul trebuie să deschidă larg sufletului său, inimii sale şi minţii, porţile Adevărului absolut, a Libertăţii serafice şi a Frumuseţii dintâi şi ultime.

 

   Neamul aflat deci, la „încheietura metafizicii cu istoria” trebuie să treacă din planul existenţial, filosofic, printr-o trăire mistică în planul asumării teologice, în planul creaţiei, mărturisirii, iubirii, jertfei spirituale pentru a deveni o entitate transcedentală.

 

   Când FILOSOFIA s-a desprins din rădăcinile ei religioase, printr-un altoi metafizic, iraţional, căutând altă Cale a cunoaşterii, decât cea imediată, revelată de sacru, a creat o problematică a existenţei, a profanat-o, tulburând filosofii o viaţă întreagă în limpezirea ei. Refuzând înţelegerea lumii prin Creaţia divină, au pierdut şansa de a o întregi prin gândire, folosind nu logica înţelegerile firii, ci dialectica neînţelesurilor.

 

    În momentul când raţional filosoful se armonizează cu totul, cu teze, ipoteze, antiteze, încurcând şi descurcând lucrurille, gândirea lui devine sistem. Se închide cercului cunoaşterii. Se închide vieţii şi moare. Astfel, filosofia în general nu poate trece dincolo de moarte. Toate filosofiile lumii sunt ancorate în moarte.

 

   Filosofia de sorginte umană e reprezentată ca un CERC, O, ce se circumscrie fenomenului VIAŢĂ –MOARTE. Adică Sfârşitul. Are ca simbol perfecţiunea.

   Teologia creştin-ortodoxă are ca heraldică CRUCEA, + şi se asumă trinitar, VIAŢĂ-MOARTE-VIAŢĂ veşnică, având ca temei Finalitatea, iar ca simbol desăvârşirea.

 

   Axa orizontală se întretaie cu cea verticală, formând două braţe egale, latura orizontală dreapta (d) şi latura orizontală stânga (s), reprezentând Viaţa ca natură biologică, braţul stâng = naştere, creştere, existenţă şi braţul drept = cunoaştere.

 

   Axa verticală formează la rândul ei tot două laturi, cu două naturi distincte, cea inferioară, semnificând Moartea (m) şi cea superioară simbolizând Învierea (Î).

 

   Latura verticală inferioară (m) este mai lungă decât cea superioară, reprezentând Rădăcinile, Neamul, Strămoşii, iar latura superioară (Î), deşi este mai scurtă, reprezintă sensul spiritual: formare, asumare, reprezentare, perfecţiune, desăvârşire, dăinuire, infinitul Vieţii, finalitatea ei ca Înviere.

 

   Filosofia creştin-ortodoxă descendentă din Teologia Ortodoxă-Hristică, s-a asumat fenomenului trinitar: VIAŢĂ-MOARTE-VIAŢĂ veşnică, acceptând heraldica Crucii.

 

   Ortodoxia este aşadar, renaşterea firii umane, revenirea omului la starea paradisiacă în care a fost creat de Dumnezeu, antecădere, prin înnobilarea hristică de la firesc la suprafiresc. Esenţa Ortodoxiei fiind tocmai această tocmire, Firesc-Suprafiresc, ca dreaptă slujire şi sublimă slăvire a lui Dumnezeu întru Creaţia Sa.

 

   Filosofia pură de esenţă religioasă-hristică este estetica Teologiei creştin-ortodoxe!

 

   Menirea omului religios este starea firească întrupată întru suprafiresc. Starea firească – ruga, credinţa, nădejdea, ascultarea, împlinirea Voii lui Dumnezeu. Starea suprafirească - urmarea, suferinţa, jertfa, mărturisirea, dragostea întru Dumnezeu.

 

   Acest fenomen firesc – suprafiresc s-a împlinit ideal în marele filosof Petre Ţuţea.

 

   Cuvântul lui Dumnezeu – DUMNEZEU ESTE CUVÂNTUL!, sădeşte în omul ales sămânţa Vieţii, care rodeşte prin virtute, prin jertfă, prin iubire întru NEMURIRE!

 

   Neamul daco-român înveşmântat în Lumina CUVÂNTULUI se întrupează în Cultura Duhului, coborând din eternitate şi urcând întru VEŞNICIE.

 

      Până în anul 1968, Petre Ţuţea a scris 9 dialoguri în spirit socratic. Ajutat de câţiva prieteni tineri, admiratori a reuşit să publice dialogul Bios în revista Familia din Oradea şi încă două acte din piesa de teatru, Întâmplări obişnuite.

 

   Nefiind un Om obişnuit nu s-a putut obişnui cu societatea proletară aşa că s-a retras în lumea Spiritului, scriind continuu. Scriind genial şi profetic. După revoluţia – lovitură de stat din Decembrie 1989, personalitatea sa de excepţie este descoperită şi revărsată peste inimile însetate ale sutelor, miilor, milioanelor de români. Diverse publicaţii precum Dimineaţa, Familia, Calende, Viitorul românesc ş.a., dar şi o suită de edituri s-au întrecut să-i publice marea Operă nemuritoare.

 

   În anul 1992, i s-au tipărit 6 cărţi, în 1993, 3, în 1994, una, în 1995, una. În 1992, au apărut şi cărţi despre ilustrul gânditor creştin, precum Clubul pensionarilor, de Dumitru Trancă, Ed. Speranţa, Jurnal cu Petre Ţuţea, al teologului-ucenic, Radu Preda, Ed. Humanitas, Ultimele dialoguri cu Petre Ţuţea, autor Gabriel Stănescu, unde Ion Papuc prezintă o amplă şi electrizantă evocare.

 

   După înălţarea lângă Lucefărul Eminescu, în 3 Decembrie 1991, ora 9, 30, a dăruit Neamului, Cerului şi Patriei sale dragi, Aura şi Legenda sa pentru eternitate.

 

   Neocomuniştii din România lor postdecembristă, s-au detaşat net de bunicii şi părinţii marxişti, leninişti, stalinişti, calificaţi şi sprijiniţi de omniprezenta Ocultă, reuşind să promulge cea mai odioasă lege-fără-de-lege a mileniului trei, 217/ 2015, prin care s-a reucis MEMORIA Pantheonului Spiritual a Veacului al XX-lea.

 

    Suferinţa asumată, ruga de foc, contemplarea întru Dragostea de Dumnezeu pogorâtă peste Iubirea sa de Neam, poeziile lui Radu Gyr, Andrei Ciurunga, Ionel Flamură, Virgil Mateiaş ori Demostene Andronescu – Imne liturgice ale Crucii, prelegerile unor erudiţi filosofi ca Mircea Vulcănescu, Vasile Băncilă, Ernest Bernea, Constantin Noica ş.a., apologiile unor preoţi şi teologi de seamă, precum Nil Dorobanţu, Ilie Imbrescu, Dumitru Stăniloae, Sandu Tudor, Ion Negruţiu, Ilarion Felea, etc., în temniţele comuniste l-au aşezat în rândurile celor mai de seamă Fii ai Naţiunii gete, iniţiindu-l în Sfera serafică, filocalico-sofianică a Spiritualităţii ortodoxe, care-i va conferi slava şi demnitatea unui Filosof-teolog de mare spirit enciclopedic.

 

   „Deşi filosof, destinul lui se aseamănă foarte mult cu cel al unui artist: şi-a consumat aproape în întregime geniul în viaţă... Petre Ţuţea era un senior... Era un bărbat înalt, bine clădit, cu ţinută imperială... Vorbea mult, vorbea clar, vorbea ca să-i rămână cuvintele. Şi i-au rămas... Şi când tăcea, tăcerea lui era profundă, pauză între două gânduri încărcate de sens... În realitate trăia în interiorul Cuvântului.” (Petre Anghel, Încercare de Portret Sentimental, în Petre Ţuţea în Conştiinţa Contemporanilor săi – Articole, Evocări, Eseuri, Crestomaţie de Gabriel Stănescu, Ed. Criterion Publishing, Bucureşti-2010)

 

    În tinereţe Ţuţea a fost un adolescent frumos aşa cum e natura Primăvara! 

 

   Era un uriaş, vesel, ironic, plin de umor, sarcastic, generos, prodigios, ancorat în tradiţie, dar şi modern. Era un predicator agoral de excepţie, dar şi aristocrat. Era admirabil ca spirit ascuţit, profund metafizic şi înălţător mistic. O Făptură arhetipală! Un Părinte al Cetăţii! Tribun prin excelenţă, rostea Cuvântul în ipostasele lui şi rostuia armonios Cetatea.

 

   „Ţuţea vorbea întotdeauna cu admiraţie de conştiinţa noastră naţională, amintind mereu de <<talpa ţării>>, aceea care în 1918 şi-a legat opinca de înălţimea Parlamentului maghiar din Budapesta, iar la 22 iunie 1941, trecând Prutul a eliberat Basarabia!...Ţuţea stăpânea arta rostirii cuvântului printr-o frazare perfectă, ca nimeni altul. Mintea sa scăpărătoare ne uluia. Avea idei extraordinare. Strălucind de inteligenţă, la el totul era logic, raţional. Elocinţa sa făcea din limbă magie şi deseori îşi construia verbul pentru persiflare şi pamflet... Noi nu putem, şi nu cred că poate cineva să redea – din cei ce l-au cunoscut – culoarea şi esenţa celor 24 de carate a aurului său verbal.” (Crestomaţie...,Constantin Aronescu, Istoria are un cod moral)

 

   În marele Gânditor al Logosului divin s-au întrupat suferinţele unui autentic martir pentru purificarea poporului său drept măritor creştin, dar şi Aura geniului cosmic.

 

   Petre Ţuţea a aparţinut celei mai strălucite GENERAŢII a CULTURII ORTODOXE, generaţie cu un nou suflu de viaţă, cu un suflet frumos ce s-a constituit în „borna de hotar între o lume care se prăbuşea şi o alta care începea să se construiască din ruine. A fost o generaţie 1948 care a suprasaturat temniţele comuniste, o generaţie care prin suferinţe inimaginabile a încercat să pună stavilă celor mai crude şi celor mai sângeroase hoarde din cele care s-au tot năpustit peste biata noastră ţară.” (Aspazia Oţel Petrescu, Interviuri, Fundaţia Justin Pârvu-Petru Vodă, Aprilie 2018) 

 

   Fiul de Aur al Muscelului strălucea în tot ceea ce aparţinea fiinţei şi persoanei sale, fizic, moral, psihic, spiritual, în gândire, raţiune, grăire, exprimare, în eleganţa abordării problemelor fundamentale de viaţă, de mântuire proprie şi de neam, în atitudine, elocinţă, autoritate, har, creaţie, viziune, misiune, dăruire, iubire şi jertfă.

 

   „Petre Ţuţea, o figură legendară a generaţiei sale, strălucind în economie, filosofie, literatură, artă etc. Identificăm, în cazul lui, modul elevat, al acestui tip de spiritualitate, în care asimilarea culturii se contopeşte cu proiectul existenţei însăşi. Cultura nu este la el nici un instrument, nici un mijloc de ajungere dincolo de ea însăşi, ci doar o fundamentare permanentă a proiectului existenţei.”

   (G. Stănescu, Crestomaţie, op. cit., Crăciun Bejan, Actualitatea Sacrului)

 

   Filosoful get prin gena sa religioasă, ancestrală, zămislită de Atotcreatorul - LOGOS, conştientizează existenţa sa în lume, dar şi lumea în existenţa sa, ca pe o regală grandoare, participând astfel, profund şi integral la împlinirea sensul ei, al vocaţiei ei, al misiunii ei, exprimând-o în toată plenitudinea Vieţii, ca Frumos, Adevăr, Libertate, Dor, Suferinţă, Jertfă, Înălţare mistică întru IUBIREA, prin care se aduce transfigurarea, ca înţelepciune, împlinire, devenire, dăinuire, înviere, mântuire.

 

   „IUBIREA - Un val de aer uşor şi cald, acoperă sufletul, îl purifică şi îl înalţă spiral în inima cerului. Prin dragoste omul călătoreşte în lumea dorurilor lui, turnate de la început în cupele sufletului.

   Dragostea ne duce la Dumnezeu, ne descoperă omul şi lucrurile, ne deschide porţile înţelesului. Cel ce iubeşte e plin, e frumos, e luminat; el radiază numai pace şi încântare. Sufletul lui cântă rodul nepieritor, cântecul de răscruci al luminilor.

   Dragostea coboară cerul pe pământ şi înalţă făptura în zonele binefăcătoare ale izvoarelor vieţii. Tot cuprinsul nostru creşte şi se preschimbă în inima şi sensul său.” (Ernest Bernea, Treptele Bucuriei, Ed. Vremea, Bucureşti, 2008, p. 81-82)

 

   Sacerdot al Cuvântului-grăit, eruditul Filosof creştin-ortodox Petre Ţuţea l-a liturghisit în formele lui cele mai sofianice, l-a cădelniţat în învelişurile lui cele mai filocalice, l-a odrăslit în culorile lui cele mai serafice, l-a înmiresmat în tainele lui cele mai sublime şi l-a fiinţat în Fiinţialitatea pură a Filosofiei, adică a Teologiei sublime!

 

   FILOSOFIA este Certificatul de naştere, iar TEOLOGIA - Actul de renaştere!

 

   „Nimic mai organic şi mai propriu decât Filosofia. Ea e certificatul de existenţă al unui popor şi de aceea pentru ea trebuie să lucreze secole... La filosofie adevărată se ajunge după ce instinctele s-au convertit, timp îndelungat, în mucenicia pelerinajelor...

   Filosofia nu se improvizează. Ea vine din cele mai mari adâncuri, ca izvoarele reci şi limpezi, care intonează deasupra, oglindind cerul, trilul etern al pământului. Ca să se creeze filosofia, trebuie să se lase timp şi să se lucreze, pentru a se realiza tot drenajul istoric necesar, tainica schimbare la faţă a pământului prin foc.” (Vasile Băncilă, Opere, vol. IV, Muzeul Brăilei, Ed. Istros-2006)

 

   Filosofia creştină şi Teologia ortodoxă sunt esenţe divine, sunt măreţii tainice ale firii. Prin cele două Aripi spirituale, Filosoful şi Teologul veşnicesc şi se înveşnicează.

 

   „Omul naturii româneşti a săvârşit întâi prefacerile gândurilor şi simţirii în cuvânt nepieritor. De aici şi-a cules armoniile şi Eminescu pentru a veşnici exemplaritatea şi nobleţea tradiţiei noastre... Creştinismul, ca mod singular de a concepe, nu generalizează, ci caută norma unică – drumul către Dumnezeu...

   Norma creştină a culturii europene este Driada.

   Driada creştină conţine un element primordial: mediatorul.

   Astfel,

   între creatural şi divin – ca să putem salva din efemer creaturalul – mediază Mesia;

   între existenţă şi cunoaştere – ca să putem urca la general particularul – mediază conceptul;

   între naţiune şi istorie – ca să putem menţine o patrie – mediază statul;

   între individ şi naţiune – ca să putem organiza biruitor – mediază familia;

   iar între membrii familiei, mediază iubirea (care e creştină); când iubirea a dispărut, mediază respectul (care este uman); când şi respectul a dispărut, mediază datoria (care este obligatorie).” (Ilariu Dobridor/ Constantin Florea Cioroianu, Decăderea Dogmelor, Ed. Fronde, 1999, p. 2-4)

 

   Eroii-Martirii-Mărturisitorii-Sfinţii Închisorilor atee au atins culmea Suferinţei IUBIRII!

 

   „Forma pură a fiinţei religioase o reprezintă Sfântul!”, mărturisea marele gânditor argeşean, încercând prin multe manifestări-trăiri să se apropie de această ipostază.

 

   Cuvintele erudite culese din Lumina LOGOSULUI divin s-au risipit în sufletul cerului albastru, frumos, sub bolta conştiinţei armonioase, întregindu-i fiinţa cumpătată, potrivindu-i persoana sa harică într-o rostire liturgică sacerdotală, curată, clară, profundă, ademenitoare, înălţătoare, uimitoare, ispititoare, uluitoare, purificatoare, convingătoare, cuprinzătoare, surprinzătoare, zguduitoare, copleşitoare.

   „Gândirea lui Petre Ţuţea este o continuă luptă pentru a limpezi realitatea lumii, pentru a o clasifica şi clarifica.” (Ion Papuc, O Evocare Petre Ţuţea, în Crestomaţie...)

 

   Aşa cum ştim, instituţiile concentraţionare comuniste au fost cele mai odioase instrumente de prigoană, de persecuţie, de tortură, de exterminare, dând posibilitatea exercitării de către regimul roşu la vaste acţiuni de reeducare, mai exact de uciderea, pervertirea conştiinţelor, de distrugerea fiinţei morale a Elitei spirituale.

 

   Paradoxal, Elita naţionalistă creştin-ortodoxă a biruit! A rămas demnă, eroică, martiră, sacră şi verticală precum, Brazii care se frâng dar nu se îndoiesc!

 

   Înainte de ieşirea pe poarta temniţei Aiud, cei doi CAVALERI ai DEMNITĂŢII ROMÂNEŞTI, filosoful Petre Ţuţea cu 13 ani de Academie a Suferinţei şi Iubirii şi prinţul Alexandru Ghica cu 23 de ani,s-a auzit  Socratele nostru creştin, care a mai lasat o dâră din umorul său, pilduitor, caracteristic: 

   - „Prinţe, luaţi-o înainte, că aveţi 23 de ani..., că dacă ies eu întâi – zic ăştia că-s omul guvernului.”

 

   Cu toată truda, bestialitatea, teroarea, ura, uciderile, exterminarea multora, regimul diabolic în plan spiritual-religios a EŞUAT.

 

      Printre murdăria, putregaiul, duhoarea, întinăciunea, spurcăciunea şi mucegaiul închisorilor comuniste s-au creat dâre sacre ce au odrăslit FLORILE MIRACULOASE – Amintiri ale desăvârşirii creştin-ortodoxe.

 

   Ele vor putea oare să fie ucise prin Decrete absurde ce se doresc lacăte puse la ușa istoriei  ?

 

   Bunul Dumnezeu știe întotdeauna să așeze viitorul cu respect pentru ADEVĂR !

 

 

   „Mi s-au risipit cuvintele frumoase prin suflet/ ca un pumn de seminţe spulberate de vânt/ şi nu le mai ştiu potrivi într-o rostire curată.// ... dar au rămas florile să înlocuiască vorbele./ Mi s-au dus gândurile ca un stol de păsări,/ speriate de oameni sau izgonite de frig/ şi n-au găsit acelaşi cer limpede să se întoarcă.// ... în schimb au rămas florile,/ la fel de frumoase şi pure,/ ca să rostească neadunatele gânduri.// Mi s-au răzvrătit amintirile,/ zidite într-o carapace a timpului,/ când am încercat să le ating cu privirea./ ...dar am întâlnit în cale florile/ şi, uimită, m-am trezit înlocuindu-le, rând pe rând, cu amintiri.” (Eugenia Indreica Damian, Amintiri, în In Memoriam Spice, de Aspazia Oţel Petrecu, Ed. Elisavaros, Buc., 2008)

 

 

 3 Iulie 2022

 

                           GHEORGHE CONSTANTIN NISTOROIU