Nicoleta Marinescu - Portret aniversar Vasilica Grigoraș

 

Portret aniversar Vasilica Grigoraș

Interviu realizat de Nicoleta Marinescu

 

 

Nicoleta Marinescu: Vaslui, oraș patriarhal, cu locuitori încă mândri de  personalitățile plecate de aici în lume de-a lungul vremii, de la Nicolae Milescu Spătarul, la actorii Aglae Pruteanu, Constantin Tănase, până la tânăra pictoriță Alexandra Nichita cu pânze achiziționate și pentru colecțiile Vaticanului… Aici, unde spiritul moldav este atât de prezent și  parfumul teilor te îmbie la visare, locuiește Vasilica Grigoraș, profesoară, apoi bibliotecară pasionată de profesie, dar și veșnic animată de neliniștea creației ce îi tulbură zilele, nopțile…

 

La o cafea să depănăm amintiri, cum numai noi, în Moldova, știm să „rostuim” gândurile… De fapt, cine ești tu, Vasilica Grigoraș?

 

Vasilica Grigoraș: M-am întrebat și eu de mai multe ori. Greu de găsit un răspuns prompt, precis, potrivit în câteva cuvinte; cred că răspunsul este condiționat de timpul și locul în care ne aflăm, de ceea ce trăim, de ceea ce ne dorim, de ceea ce împlinim… Așadar, sunt o făptură în trecere pe aici, care a încercat și dorește în continuare să se strecoare prin valurile vieții, să danseze în ritmul muzicii anotimpurilor, să se îmbete cu mireasma florilor nemuritoare, să plângă în nopțile lipsite de trilurile păsărelelor, să lase câteva urme ale pașilor săi spre bucuria celorlalți… Altfel spus, acum sunt un „copac” încă verde, pe care Domnul l-a înzestrat cu multe „inele”.

 

N. M.: Minunat răspuns! Ai îmbinat talentul tău de scriitoare cu formația inițială de filosof, așa cum faci mereu. Parafrazându-l pe Nică a lui Ștefan a Petrei: „Nu știu alții cum sunt, dar eu, când mă gândesc…”, cum era, Vasilica dragă, copilăria la țară, când nu era televizor și calculator. E perioada din viață care marchează, se pun temeliile viitorului om. Acolo, în satul românesc, din cele mai vechi timpuri, învățătorul și preotul satului aveau biblioteci și împrumutau copiilor cărți, acolo, în casa fiecărui locuitor lângă icoana împodobită cu un ștergar brodat și busuioc se aflau Biblia, Psaltirea, alte cărți de rugăciuni și un almanah. Satul românesc a dat culturii și civilizației noastre adevărate modele utile și astăzi în mai toate domeniile, transmițând din fondul genetic al poporului tot ce este mai valoros. Ai văzut lumina zilei în acest mirific rural, nu-i așa?

 

V. G.: M-am născut într-un sat de câmpie (Robeasca) din județul Buzău, într-o familie de țărani și am cunoscut cam tot ceea ce înseamnă viața de la țară după anii ’50, cu bucurii, candoare și zburdălnicii, dar și cu neajunsuri și îngrădiri. Am crescut în casa unor oameni harnici și respectați de consăteni. Acolo am descoperit izvorul înţelepciunii, faţa smerită a cuminţeniei, vocea şoptită a bucuriei, murmurul tristeţilor, suspinul nevăzut, plânsul interior, râsul discret, fredonatul în surdină cu tonuri diafane şi rezonanţe cristaline și tot acolo am învățat să zbor…

 

N. M.: Casa copilăriei este, cu siguranță, locul la care ne gândim cu nostalgie și emoție la orice vârstă. ACASĂ e familia, sunt părinții, frații și surorile, e primul univers al copilului.

 

V. G.: Este un truism când spunem că familia este cel mai important și drag loc din lume. Faptul este unanim recunoscut. Ca mezină am crescut sub aripa protectoare a părinților, dar și a surorii și a celor trei frați mai mari decât mine. Le-am simțit întotdeauna iubirea, atenția și grija față de mine. Îmi amintesc și acum sfaturile, îndrumările, întâmplările fericite trăite împreună, dar şi lucrurile dureroase prin şi peste care am trecut împreună. Nu-mi aduc aminte să ne fi certat vreodată sau să avem dispute ireconciliabile. Puținul pe care l-am avut l-am împărțit întotdeauna frățește. Lucian Blaga spunea: „veşnicia s-a născut la sat”, iar actorul Dorel Vişan, într-o emisiune TV, adăuga: „şi bunul simţ s-a născut la ţară”. Sunt întru totul de acord cu ambele afirmaţii cu mențiunea că, într-adevăr, ceea ce deprindem în cei şapte ani de acasă reprezintă adevăratele valori ale vieţii.

 

N. M.: Într-una din piesele sale, Marin Sorescu scria: „Eu cred că există, în viaţa lumii, o clipă când toţi oamenii se gândesc la mama lor. Fiica la mamă, mama la bunică, bunica la mamă… până se ajunge la o singură mamă, una imensă…”. Mama, un cuvânt atât de drag… cum era mama, de care îți amintești cu atâta  emoție… și cu respect ori de câte ori îl pronunți…?

 

V. G.: Mama a fost, este și va fi pentru mine o ICOANĂ: „în fluviul vieții/ simt/ chipul tău dulce/ de veșnică amintire/ astfel încât/ trăiesc cu tine, MAMĂ/ în absența ta”. Cred că s-ar cuveni să spun ceea ce am învățat de la mama. Încep cu respectul pentru cei în vârstă şi, în general, faţă de oameni. Celor mai mari din jurul nostru, noi copiii ne adresam cu formule respectuoase. Pentru vârstnici, salutul era obligatoriu „sărut mâna”, dar nu numai că spuneam, chiar făceam acest gest. Eram la casa mea, cu copiii mari şi când mergeam acasă, le sărutam mâna părinţilor, mătuşilor, unchilor…  De la mama am învăţat hărnicia. Pe lângă munca în gospodărie şi cea a pământului, era meşteră în lucrul de mână: cusut, împletit, croşetat, tors, ţesut şi multe altele. Treptat am deprins și eu aceste îndeletniciri. După ani și ani, cu mare drag am împletit, croșetat și am cusut goblen, realizând reproduceri după pictori celebri: Jean-François Millet, Leonardo da Vinci, Carlo Dolci, Jean-Honoré Fragonard, Van Gogh… De la mama am înțeles cât de importantă este învăţătura, dorinţa de a şti mai multe. Deşi cu patru clase, ştia multe poezii pe de rost. Recita Muma lui Ştefan cel Mare, Mama de Coşbuc, Iarna de Alecsandri… În nopţile lungi de iarnă, când stăteam la căldură, lângă sobă, ne spunea cele mai frumoase poveşti, unele inventate de ea. Însă, pot spune cu mâna pe inimă că, cel mai important lucru învăţat de la mama a fost drumul spre credinţă. Acasă, copil fiind, zi de zi, an de an am descoperit-o pe mama cea blândă şi smerită, acea fiinţă cu frică şi iubire de Dumnezeu. Deşi era vremea îndepărtării oamenilor de biserică şi a distrugerii sufletului prin necredinţă, măicuţa mea a păstrat-o și-a dăruit-o copiilor. Cu toții am învăţat răbdarea, iertarea, iubirea necondiţionată, dăruirea…

 

N. M.: „Un tată […] e o lumină călăuzitoare a cărui iubire ne arată calea”, spunea George W. Douglas. Cum era tatăl tău, Vasilica?

 

V. G.: Tata era un om hotărât, corect, auster în manifestarea sentimentelor și părea dur și de neînduplecat. În opinia lui vorba era vorbă, cuvântul dat nu putea fi luat înapoi niciodată, promisiunea era lege, munca trebuia făcută cu simț de răspundere, iar leul muncit era considerat cât roata carului. Era un om mândru și se mândrea cu noi, însă niciodată nu ne spunea acest lucru, auzeam de la alții că se lăuda cu noi. Prin felul în care se comporta în casă și în comunitate, chiar dacă atunci nu prea înțelegeam, mai târziu am conștientizat valorile pe care le avea: demnitate, hărnicie, dârzenie, respect și seriozitate pentru lucrul bine făcut, mulțumire și recunoștință celorlalți pentru ajutorul și sfatul primite…

 

N. M.: Iosif Sava își amintea despre tatăl său: „Tata a sădit în mine un imens respect faţă de istoria locurilor. Avea un înnăscut talent de povestitor. Mi-amintesc despre Ştefan cel Mare mai mult din cele auzite de la tata decât din orice pagini am citit după aceea… Mi-a dăruit o credinţă de unică dimensiune în valoare, în tradiţie. […].” La țară, în anii copilăriei tale și nu numai, erau multe aspecte greu de înțeles pentru copil… lucruri observate, care marchează…

 

V. G.: La mine în familie se muncea enorm. Îmi plângea inima când o vedeam pe mama, o femeie mărunţică şi slăbuţă la trup, cum trebăluia din zori în noapte prin casă, în gospodărie şi la muncile câmpului. Cu asta nu m-am împăcat niciodată. Era o adevărată corvoadă, o povară pe care o ducea cu greu, dar nu se plângea niciodată. Prin ochii şi sufletul meu de copil, din acest punct de vedere, am perceput viaţa de la ţară prea dură, prea aspră.

 

N. M.: Sigur ai purtat cu tine această proiecție. Dacă da, în ce fel?

 

V. G.: Din fericire, n-aș putea spune că a fost o traumă (am luat lucrurile ca atare), dar m-a influențat în cel mai minunat mod. M-a motivat să-mi doresc să plec din sat, iar pentru a „evada”, am conștientizat că singura modalitate era aceea de a învăța serios, să fac tot ceea ce depindea de mine pentru a continua școala. Părinții m-au încurajat permanent, anii au trecut şi Domnul mi-a împlinit visul. Am citit undeva că „un copil este ca un copac; dacă se strâmbă de mic, nu se mai poate îndrepta”. Cred că ei ştiau acest lucru şi au avut grijă să creştem drepţi.

 

N. M.: Spre ce te-ai îndreptat, unde ai urmat cursurile liceale?

 

V. G.: Am fost un copil foarte energic, zburdalnic, mereu dornic de mișcare și am fost îndrumată spre Liceul cu program de educație fizică și sport din Galați, unde am învățat patru ani, în regim de internat. Din mai multe sporturi incluse în programul liceului, am ales baschetul, un sport de echipă, jucat cu delicatețe și eleganță. Practicându-l am conștientizat și am învățat ce înseamnă spiritul de echipă, buna colaborare și fairplay-ul, însă învățătura era prioritatea numărul unu. Și spun lucrul acesta pentru că, deși în anul în care am absolvit liceul, la Galați a luat ființă Facultatea de educație fizică, iar antrenorul și ceilalți profesori de sport mă îndemnau să merg la această facultate pentru a face parte din echipa de baschet, eu m-am îndreptat într-o cu totul altă direcție.

 

N. M.: Într-adevăr, surprinzător! Puțină lume poate crede că formarea în anii de liceu nu continuă în aceeași direcție. Spre ce facultate te-ai orientat?

 

V. G.: Am intrat la Facultatea de Filosofie a Universității „Al. I. Cuza” din Iași.

 

N. M.: Studenția este perioada cea mai frumoasă din viața unui tânăr. Iașiul oferă tânărului o șansă la o dezvoltare personală complexă. Îmi amintesc cu drag de studenția mea, a noastră… Povestește câte ceva despre anii studenției!

 

V. G.: Într-un univers cu totul nou, m-am bucurat de tinerețe, exuberanță, amintiri de neuitat, dar aveam și o dorință strașnică de învățătură. Am avut profesori extraordinari: Vasile Pavelcu, Stela Teodorescu, Ernest Stere, Titus Raveica, Tudor Ghideanu, Petru Ioan, Adrian Neculau, Radu Negru… În perioada studenției mergeam foarte des la Biblioteca Facultății și la Biblioteca Centrală Universitară „Mihai Eminescu”. Aceste instituții mi s-au părut un univers mirific. În noianul de cărți așezate într-o ordine desăvârșită am văzut omenirea de-a lungul existenței sale. Oamenii cu preocupările și realizările lor din toate domeniile cunoașterii umane. Astfel s-a născut pasiunea pentru carte și bibliotecă. În intimitatea ființei mele mi-am dorit să lucrez în acest templu al culturii, civilizației și spiritualității umane. Astfel „În vârtejul vieții cu elan aprins,/ La piept, eu cărţile le-am strâns,/ Le-am mângâiat coperţile uşor/ Simţindu-le aripi pentru zbor.” După absolvire, am lucrat câțiva ani în învățământ, predând științe umaniste la un liceu din Vaslui. În timpul restrâns cât am predat, am avut elevi participanți la olimpiade și sesiuni de comunicări științifice naționale, îndreptându-se spre facultăți umaniste (drept, filosofie, psihologie…)

 

N. M.: Cred că schimbarea este ceea ce te caracterizează: de la un liceu sportiv, la facultatea de filosofie, de la catedră, în bibliotecă, în lumea cărților și a informației…

 

V. G: De multe ori am simțit nevoia de schimbare, însă de data aceasta am întâlnit un citat: „Fii tu schimbarea pe care vrei s-o vezi în lume!” (Mahatma Gandhi) La prima vedere am zâmbit şi am fost tentată să cred că este doar un titlu de poveste pentru adormit copiii. Anii au trecut, am cunoscut mulţi oameni, fiecare cu identitatea sa morală şi spirituală. Viaţa mi-a oferit experienţe de tot felul, însă un gând ispititor s-a ţinut scai de mine, dându-mi ghes să mă întreb în legătură cu zicerea lui Gandhi: „Şi totuşi, dacă se poate?” Am acceptat ca fiind posibil acest lucru. Cu gândul bun în buzunarul de la piept, mi-am devenit propriul ceasornic, propria busolă în a decide marea schimbare pe plan profesional.

 

N. M.: Pentru generația mea, a noastră, lumea cărților este o adevărată și permanentă atracție, setea de informație este imensă.

 

V. G.: Să continui ideea despre schimbare… Se spune, să fim atenți la ceea ce ne dorim că se poate întâmpla. Este adevărat. Pe neașteptate a apărut un post liber la Biblioteca Județeană „Nicolae Milescu Spătarul” din Vaslui. A venit la timpul potrivit, am fost convinsă că este o alegere bună și nu m-am înșelat.

 

N. M.: A fi bibliotecar este o adevărată provocare. Când intri într-o bibliotecă, ceea ce impresionează este volumul mare de carte și –  oricât de mult ai fi  citit –  te întrebi cu jenă când vei reuși să parcurgi mai multă informație. Cum a-i defini biblioteca?

 

V. G.: Din punctul meu de vedere, Biblioteca este Ateneul Minții și al Sufletului. Și sunt întru totul de acord cu ceea ce spunea  Carl Thomas Rowan: „Biblioteca este templul învățăturii, iar învățătura a eliberat mai mulți oameni decât toate războaiele din istorie”, de aceea „Singurul lucru pe care trebuie să îl cunoști cu precizie este unde se află biblioteca”. (Albert Einstein).

 

N. M.: Există în biblioteci departamente în care ai posibilitatea –  prin natura lucrului –  să-ți treacă prin mâini bună parte din producția editorială a țării. Am fost catalogator și știu foarte bine bucuria imensă creată de titlurile noi, de condițiile grafice, comparabile cu producția editorială internațională. Regret că anul acesta, din cauza pandemiei se pare nu se va mai organiza Librex-ul la Iași și nici Târgul de carte de la Leipzig. Tu în ce compartiment al bibliotecii ai lucrat?

 

V. G.: De la început m-am ocupat de clasificarea și catalogarea documentelor de bibliotecă. Nici nu se putea mai potrivit. Cărțile care au intrat în bibliotecă au trecut prin mâinile mele, pe sub ochii mei, mi-au atins inima ajungând la minte pentru a identifica informațiile necesare indexării și descrierii bibliografice conform stas-urilor internaționale în vigoare.

 

N. M.: Noi am lucrat în acele departamente nevăzute ale bibliotecii, dorind să avem cât mai multe și noi cunoștințe nu numai de cultură generală, biblioteconomie, ci și de informatizare, pentru ca utilizatorul structurii infodocumentare să găsească informația dorită, într-un timp cât mai scurt. O muncă destul de dificilă…

 

V. G.: Conștientă de acest lucru, am acordat mult timp lecturii, iar pe partea de specialitate am consultat toate materialele existente în bibliotecă, însă cu certitudine cursurile de perfecționare organizate de Ministerul Culturii mi-au fost de un real folos. Cursurile și lecțiile practice cu specialiști din marile biblioteci cunoscuți la nivel național erau o adevărată școală de biblioteconomie. Contactul cu colegi/colege din țară a fost un mare avantaj.

 

N. M.: Cursurile noastre de formare se bucurau de lectori cu studii de specialitate și cu toate că în România acest tip de învățământ dispăruse, formatorii noștri erau foarte atenți, serioși, implicați, transmițându-ne și nouă dragostea pentru profesie, respectul față de cititor, obligativitatea unei permanente adaptări la nevoia de informare și formare.

 

V. G.: Din dorința de a ști mai multe și a-mi extinde sfera preocupărilor și în celelalte servicii și compartimente ale instituției am solicitat stagii de pregătire, schimburi de experiență și vizite în mai multe biblioteci din țară, atât publice (Biblioteca Națională a României, Biblioteca Metropolitană București, bibliotecile județene din Iași, Galați, Brașov, Piatra Neamț…) dar și la Biblioteca Academiei și Biblioteca Centrală Universitară din București. La BCU București, cu aprobarea directorului Ion Stoica și a directorului adjunct Mircea Regneală m-am bucurat de o rodnică și importantă colaborare cu bibliotecara Constanța Dumitrășconiu și informatician Voichița Dragomir în probleme de catalogare și informatizare. Am făcut parte din Asociația Bibliotecarilor din Învățământ din România (ABIR) și am participat la mai multe Conferințe naționale unde se discutau la cel mai înalt grad profesional problemele importante din bibliotecă. În cei aproape 30 de ani lucrați în bibliotecă am considerat și voi crede în continuare că „O bibliotecă este o ușă spre numeroase vieți” (Sharon Creech), că „Trăim atâtea vieți câte cărți citim”. (Mario Vargas Llosa) și că menirea bibliotecarului este aceea de a deschide ușa bibliotecii pentru utilizatori și a le oferi cărți spre lectură.

 

N. M.: Din discuția noastră, din scrierile tale, mai ales, transpare înclinația ta nativă pentru frumos, pentru cuvântul scris care rămâne și poate fi citit și recitit, transmis mai departe.

 

V. G.: Mă provoci să întreprind o călătorie în timp pentru a-ți spune câte ceva despre filonului scrisului meu și o re-constituire a paşilor nevediţi cu răbdare şi timiditate pe minunata cale a creaţiei literare. Pana  scrisului mi-a fost întru început, un firav fulg care s-a alcătuit pe sine treptat, sub binecuvântarea graţiei divine. Indiferent de stadiul creşterii sale, am păstrat-o permanent şi am ospătat-o în cămăruţa de curat a sufletului, sub oblăduirea gândului bun. Cu ea la purtător, trecut-au ani după ani, travaliul scrisului meu durând mult timp, cu frâne şi opriri voite şi nevoite, autoimpuse ori libere de vrerea mea, însă m-am strecurat prin năvalnica apă curgătoare a timpului până astăzi.

 

carti de vasilica grigoraș

 

N. M.: De când ai început să scrii?

 

V. G.: Din primii ani ai şcolii din comuna natală, îmi aduc aminte de dibăcia cu care găseam rime unor versuri, însăilându-le cu naivitatea vârstei în şiragul neted, alteori dezlânat al poeziei. Mult mai târziu, în anii studenţiei, mergeam uneori la întâlnirile unor cenacluri literare din Iaşi, împreună cu colega şi buna mea prietenă de-o viaţă, scriitoarea, poeta, traducătoarea, editoarea, doctor în sociologie, Valentina Teclici, care debutase în poezie, iar pentru mine era cu adevărat un magistru strălucit în arta scrisului şi nu numai. Îmi plăcea atmosfera în care scriitorii, poeţii citeau din creaţia lor şi eram doar ochi şi urechi. Mă fascinau discuţiile, comentariile cu privire la calitatea unor texte literare.

 

N. M.: Am cunoscut-o pe Valentina Teclici la Bușteni, la cursurile organizate în cadrul Ministerului Culturii prin Centrul de Perfecționare. Ne întâlneam colegi din întreaga țară, din rețeaua bibliotecilor Cooperației Meșteșugărești, pentru două sau trei săptămâni, doi ani consecutivi, la cursurile organizate din cinci în cinci ani. Era un bun prilej de a ne împrieteni, de a ne informa asupra activității altora, de a lucra în echipă, de a comunica.

 

Am remarcat, la prima întâlnire cu colegele din țară, o tânără blondă, cu ochi ciocolatii, modestă, dar impunătoare prin prezență, cultură, comportament și prin discurs. Era Valentina Teclici, bibliotecară la Galați. Discuțiile prelungite până noaptea târziu, purtate și în vila în care locuiam au făcut să ne apropiem mai mult. Moldovence amândouă, ea născută în Hușii lui Ralea, iar eu în Dorohoiul lui Enescu. Ea, trăitoare în Galații lui Camil Ressu, eu în Iașii lui Eminescu.

 

Ne-am amintit, inerent, studenția petrecută în Iași, parfumul teilor intrat „fraudulos” în plină sesiune, în sălile de lectură ale Bibliotecii Centrale Universitare „Mihai Eminescu”…

 

Amintirile studenției noastre ne-au apropiat. Organizând schimburi de bune practici între biblioteci, la Galați sau Iași, am fost din nou împreună, având șansa de a ne cunoaște mai bine.

 

Zilele trecute, citeam, înainte de a fi dată la tipar, lucrarea Siaj pe marea vieții – Valentina Lupu – competență, pasiune și dăruire. Găsesc în paginile cărții o poezie și câteva rânduri semnate de… Valentina Teclici. Așa am ajuns să fiu în posesia lucrării Odă prieteniei: jurnal de călătorie în Noua Zeelandă, având posibilitatea să aflu mai multe despre Valentina, grație ție, bună prietenă a fostei mele colege.

 

Am lecturat dintr-o suflare paginile jurnalului tău. Un jurnal bine scris, organizat și gândit solid m-a făcut să-mi regăsesc o prietenă, îndrăznesc să spun, la care am gândit de foarte multe ori. Finețe, putere, corectitudine, educație regăsești în paginile cărții, citită cu o reală plăcere. Un model de prietenie, un cult al prieteniei, un adevărat exemplu pentru cei tineri. O invitație de a redescoperi plăcerea lecturii jurnalelor și notelor de călătorie, a reconstituirii prin poveste a unui spațiu cultural și a unei civilizații. Fascinante unele descrieri și trăiri personale! O paranteză necesară. Știu că ai debutat ceva mai târziu, după cum mărturiseai.

 

V. G.: Prima dată am citit în public mai multe epigrame la o sesiune de comunicări pe plan național, când lucram în învățământ. La bibliotecă am avut ca prieteni de nădejde cărţile. A fost o lungă perioadă de acumulări, iar lecturile esenţiale au zidit temelia instruirii, formării și curajul de a scrie. Miracolul unei biblioteci, nu se poate descrie în cuvinte. Am început să scriu materiale de specialitate, medalioane ale unor personalităţi locale şi naţionale, proză scurtă, impresii de călătorie, cronici literare, eseuri şi interviuri publicate în revista instituţiei şi în alte publicaţii periodice. Minunata profesie de bibliotecar mi s-a potrivit ca o mănuşă din cea mai fină dantelă pentru mintea care iscodea sursele de documentare, pentru inima care simţea imboldul şi fiorul creaţiei şi pentru mâna care mi-a purtat pana.

 

N. M.: Modelele în viața unui adolescent au un impact major asupra formării și dezvoltării viitorului adult, atât pe plan psihologic cât și profesional. Alegerea unui model corect ne dă șansa găsirii unui echilibru.

 

V. G.: N-aș putea spune că, în ceea ce privește scrisul am avut modele, ci oameni apropiați, prieteni de suflet care au înțeles dorința mea. Pe lângă îndemnul, susținerea și încurajarea Valentinei din studenție și după, cât am lucrat la bibliotecă am avut un înger păzitor, far deschizător de drumuri, pe renumitul profesor doctor în filosofie, Petrea Iosub, cu care am colaborat până a fost chemat la Domnul. Dacă ar fi să-i zugrăvesc un portret acestui filosof  instruit, înţelept şi combativ, în aceeaşi măsură, mare şi adevărat dascăl pentru multe generaţii, prieten de nădejde, OM de o calitate şi probitate morală desăvârşite, ar fi prea puţine însuşiri menţionate aici.

 

Dragostea, întotdeauna este creatoare. La împlinirea a şase ani a nepoatelor mele (în ani diferiți), am simţit impulsul de a le surprinde cât mai plăcut și am început a sclipui cu răbdare poezie cu poezie, povestire după povestire, asezonate cu imagini şi fotografii pentru trei cărţi, consilier editorial fiind Valentina Teclici, un autor cu mai multe volume publicate, un poet cu premii naţionale.

 

N. M.: Poezia japoneză pătrunde în spațiul românesc la începutul secolului XX prin intermediul traducerilor în limba franceză.  Pentru prima oară despre poezia japoneză apar vești în revista ieșeană  „Evenimentul”. În 1911, Alexandru Vlahuță publică Poezia și pictura japoneză, incluzând un comentariu și o comparație a celor două care subliniază originea în arta caligrafiei. Se pare că aceasta este la originea rondelurilor lui Alexandru Macedonski, multe dedicate Japoniei. La mulți autori români s-a observat influența poeziei nipone. Dintre cei care, preluând modelul japonez, respectă constrângerile acestuia, Nichita Stănescu este un model al genului în poezia noastră. Ce a însemnat pentru tine descoperirea poemului de inspirație japoneză, prea puțin cunoscut înainte de 1990?

 

V. G.: O poartă larg deschisă spre lumină în creaţia mea, a fost întâlnirea cu poemele de inspiraţie niponă (haiku, senryu, tanka, gogyohka, haibun) prin cărțile care au intrat în bibliotecă după anii ’90. M-a uimit structura atât de restrictivă (versuri, silabe şi multe alte reguli…), dar am înţeles că ,,esenţele tari se ţin în sticle mici”. Într-un strop de enunţ se regăsește un întreg univers. Participarea la mai multe concursuri naţionale, mi-a fost răsplătită cu premii și mențiuni. De această dată, am fost binecuvântată de prezenţa unor corifei ai poemului de sorginte japoneză: Ana Urma, Corneliu Traian Atanasiu, Cezar Florin Ciobîcă, Dan Norea, Petru Ioan Gârda…, care prin comentariile poemelor mele, sugestiile şi criticile pertinente ale domniilor lor m-au ajutat să învăţ alfabetul construcţiei, să sesizez şi să înţeleg tâlcul imaginii, să exersez umorul subtil şi descrierea feerică…

 

N. M.: Poți veni cu câteva exemple din versurile tale?

 

V. G.: Desigur. Haiku – poem închinat naturii, trei versuri și  17 silabe (5-7-5): „ogor pârjolit-/ de-o vreme în vechiul jgheab/ nicio stea tremurând”; Senryu – despre natura umană, trei versuri, 17 silabe (5-7-5): „muzeu sătesc-/ de viță nobilă doar/ Grasa de Cotnari”; Tanka – 5 versuri, 31 silabe (5-7-5-7-7): „Tonuri de vioară-n/ monotonia-nserării/ capriciul clipei-/ clopocitul cascadei/ mă ancorează-n senin”; Dacă cele trei menționate au formă fixă, Gogyohka este un poem în cinci rânduri, considerat cel mai liber poem în ceea ce privește alcătuirea sa: „Te privesc pe furiş/ cu ochii inimii/ şi mă plouă/ gânduri prefăcute/ în flori de cireş”.

 

N. M.: Creația ta literară este bogată, cuprinzând o paletă variată!

 

V. G.: Am prins şi mai mult curaj şi apetitul pentru scris s-a îndreptat, într-un mod surprinzător chiar şi pentru mine, într-o altă direcţie, spre poezia rimată și în vers alb. Simţeam că eram doldora de simţiri, trăiri, idei, imagini… ţinute doar pentru mine, ceea ce mi s-a părut a fi o atitudine egoistă. Conştientizam tot mai mult că mai am multe de spus, de scris, şi-n nopţi târzii, împreună cu eul interior, ne-am promis sinceritate deplină şi am purces la un proces de construcţie lirică, pe care am vrut-o a fi o punte între trecut şi viitor, pentru a trăi clipa. Cu certitudine, pot afirma că prin scris am întâlnit în ceas de taină, la timp potrivit, corabia de care aveam atâta nevoie.

 

N. M.: Ce este poezia pentru tine și cum o poți defini?

 

V. G.: Scriind, am înţeles că poezia este un monolog interior, o căutare de sine, o evadare din labirintul vieţii, e amintire şi visare. Este un mod de a sta de veghe, o cale de a te reinventa; te descoperi pe tine însuţi pentru a te dărui celorlalţi. Poezia este clipa şi infinitul, este stropul şi oceanul, este licărul şi soarele, dezlănţuire şi cumpătare, freamăt şi linişte, încătuşare şi libertate… Poezia este pocalul din care ne împărtăşim. Este cupa din care ne adăpăm sufletul însetat de frumos, lumină şi iubire. Este focul aprins de o scânteie divină.

 

N. M.: Am remarcat în versurile tale tenta religioasă. Spuneai că mama a fost cea care ți-a insuflat credința. De aici și turismul religios practicat în țară și străinătate, dorința ta de a fi în permanență aproape de Dumnezeu, mulțumindu-I.

 

V. G.: Am spus la început faptul că printre cele deprinse de la mama se numără și credința. Aș mai putea adăuga pelerinajele la mai multe biserici și mănăstiri din țară și din străinătate. Cu ajutorul Domnului am ajutat la organizarea de biblioteci la Mănăstirile Moreni (duhovnic, părintele Meletie Mercaș) și Mălinești (stareț, părintele Filip Mercaș) din județul Vaslui, și nu în ultimul rând o comunicare deosebită cu părintele duhovnic Mircea Istrătucă. Așadar, pot spune că în întreaga creaţie l-am simţit mereu aproape pe bunul Dumnezeu, şi-I mulţumesc în fiece clipă. Mi-a trimis îngeri cu chip de om, personalități ale literaturii, culturii şi spiritualităţii române şi, alături de cei menţionaţi mai sus, adaug cu toată preţuirea pe scriitoarea, poeta şi editoarea Mariana Gurza (poeta cu suflet de înger), scriitorul, cineastul şi jurnalistul Ben Todică (ambasador onorific al românismului în lume), scriitorul Nicolae Muşat (bariton şi apostol al ortodoxiei), poeta Ana Anton, scriitorul şi dramaturgul Dan Plăeşu, critic literar Georgeta Petre, ilustrator de carte pentru copii Elena Ciubotaru…, care mi-au dat suflu pentru a-mi stimula curajul, dorinţa să zbor pe aripi de vers şi să navighez pe piste netede de proză.

 

N. M.: Viața monahală la Moreni a început cu patru secole și jumătate în urmă și a fost întreținută de călugări. Prima biserică din lemn a fost construită în vremea domnitorului Petru Rareș. Actuala clădire a fost ridicată imediat după 1990. Am vizitat-o acum vreo 10-11 ani și m-a impresionat icoana Maicii Domnului, pentru că oriunde te-ai afla în biserică, ai impresia că te privește. Bibliotecară fiind, nu pot să nu remarc orice așezământ monahal – și nu numai – care are și un spațiu dedicat cărții. Biblioteca dispune de o sală de lectură. Include în colecțiile ei peste 1.700 de volume de cărți provenite de la vechea biserică, donate sau cumpărate, cărți din producția editorială contemporană. Am vizitat-o în preajma zilei de 21 mai și am aflat că nu poate fi minimalizată contribuția ta la ceea ce poți vedea azi acolo. Acolo știu că se găsesc cărți vechi, adevărate valori spirituale, descrierea acestor documente fiind o piatră de încercare a catalogatorului.

 

V. G.:Aș dori să precizez un lucru foarte important în ceea ce privește evaluarea, catalogarea și clasificarea cărții vechi. Împreună cu preacuviosul părinte Meletie l-am invitat la mănăstire pe domnul Doru Bădără, specialist în carte veche și istoria tiparului, bibliotecar la BCU București pentru un demers biblioteconomic profesionist. A răspuns invitației și s-a ocupat de tot ceea ce înseamnă prelucrarea de carte veche.

 

N. M.: Ordinea din incinta mănăstirii, parcul ei cu iarbă, flori şi arbuşti, precum şi plantaţiile cu aleea din prima incintă şi viaţa spirituală de aici încântă ochiul şi sufletul, făcându-l pe credincios să regrete plecarea din mănăstire. Știu că Valentina revenind în țară a rămas profund impresionată de acest colț de rai. Am făcut din nou o paranteză, impresionată fiind de acest lăcaș de cult, vizitat în cadrul unei excursii documentare organizate de Valentina Lupu de la Casa Corpului Didactic Vaslui, cu care ai colaborat cu mult drag.

 

Paleta creației tale literare este variată. Poți să ne conduci în lumea ei?

 

V. G.: De la Fragmente de spiritualitate românească, cu un popas pentru dialog amical cu Petrea Iosub – Un destin exemplar şi, împreună prezentând cititorilor pe academicianul, economistul român de talie mondială Anghel Rugină – Omul şi savantul, mi-a venit ideea să mă copilăresc şi să trimit câteva Raze de soare pentru Sara (versuri pentru copii); de ce? pentru că „Aşa vreau eu” (povestiri pentru copii), după care am simţit imperios nevoia unor Reflecţii filosofice, aducând Odă prieteniei (Jurnal de călătorie în Noua Zeelandă) şi căutând cu bucurie Izvoare nesecate (Însemnări despre oameni şi cărţi) pentru că Doar cu pana inimi (tanka), putem înţelege Starea vremii azi (senryu) şi să ne bucurăm atunci când Ninge pe-oglinda lunii (haiku), stând la taifas Ochi în ochi cu luna (tanka şi pentastihuri) pentru a descoperi O corabie la timp potrivit (poezii), admirând cu toată fiinţa un Pui de pasăre măiastră (versuri pentru copii). Tot citind și recitind m-am simțit îmbrățișată și răsfățată de Seninul din inima cărţilor (critică literară), acordându-mi timp și bună dispoziție pentru Respiro pe tâmpla timpului (Note de călătorii, haibun-uri) în condițiile unor Stropi de toamnă verde (poeme), răgaz în care am adus Simple adorații (Impresii de călătorii, Haibun-uri) și am oferit cu dragoste Zâmbete în silabe (senryu). Nimic nu-i mai frumos și benefic pentru suflet pe lumea asta decât Tâlcuiri la firul ierbii (critică literară), gustând din Nectarul cuvântului scris (critică literară).

 

N. M.: O frumoasă și poetică prezentare! Ce a însemnat pentru tine, „vacanța mare” așa cum îmi place să numesc această perioadă din viața noastră, în care putem să ne bucurăm și să ne aplecăm spre hobby-urile noastre, de care, fiind în activitate nu aveam timp.

 

V. G.: Într-un pentastih (gogyohka în accepțiune niponă) spuneam: „Senectutea,/ un șirag de perle naturale/ adunate cu grijă/ din oceanul învolburat/ de scoica rănită”. Trecutul nu-l mai putem întoarce, dar putem să păstrăm experiențele și lecțiile învățate din ele. Acest lucru nu înseamnă să trăim în trecut, ci să dăm atenție sporită prezentului, care este cea mai scurtă verigă a întregului nostru lanț temporal. Prezentul este doar o clipă și nu trebuie s-o ignorăm! Să ne bucurăm de seninătatea ei pentru că nu știm ce ne va aduce viitorul. Viitorul este al lui Dumnezeu, doar El știe cum va fi.

 

N. M.:  Cum consideri tu că ar trebui să ne ocupăm timpul, acum, în „vacanța mare”?

 

V. G.: Nu oricum. A venit timpul să intensificăm munca de căutare a sinelui de care ne-am tot îndepărtat. Să ne sondăm mai profund ca nicio altă dată, acolo, direct în inimă pentru a descoperi cine suntem cu adevărat în momentul și locul în care ne aflăm. Este nevoie să identificăm și să cântărim potențialul prezentului, să ne redescoperim, să ne redefinim și, de ce nu, să ne reinventăm. Pentru acest lucru este neapărat să ne interogăm logic, rațional și să ne răspundem cât se poate de onest. Aflându-ne dorințele putem să întocmim un proiect a ceea ce urmează. Este benefic acest lucru pentru a nu ajunge în situația unei obsedante întrebări: „ce vom face de acum înainte?”. Acest „facem” îl implică și pe „trebuie să facem”, însă este imperios necesar să adăugăm, „ce-mi doresc eu, ce-mi place mie, ce-mi dă satisfacție”. Doar astfel vom simți o adiere de aer proaspăt într-o perioadă nouă, necunoscută a vieții; pensionarea – sperietoarea de serviciu, iar senectutea o scenă pe care are loc trecerea în revistă a vieții.

 

N. M.: Nu aș numi senectute această etapă a vieții! Prefer termenul de… senior…

 

V. G.: Da, este frumos spus, dar mi se pare puțin arogant, ținând cont de definițiile din dicționar! Senior – stăpân al unui domeniu asupra căruia își exercită și unele atribute ale puterii de stat; nobil (din lat. senior); sportiv care a depășit vârsta juniorilor (începând cu 18 ani, dar variabilă de la un sport la altul); nume dat tatălui în raport cu fiul (junior)… Senior este o metaforă abilă, sună minunat și oarecum alintos.

 

Senectute este sinonim cu bătrânețe. În DEX, bătrânețea este considerată ultima vârstă a vieții, cam de la 60 de ani… ceea ce include exact perioada la care ne referim noi, cea de dinainte și după pensionare… Să nu ne ferim să-i spunem pe nume! Să o acceptăm, să ne bucurăm și s-o trăim frumos.

 

N. M.: Te rog, mai concret, ce putem face, ajunși la senectute, așa cum îi spui tu atât de delicat?

 

V. G.: Această etapă a vieții este o realitate și mulțumim Domnului că am ajuns până aici, dar depinde de noi s-o denumim cum ne place, cum ne simțim noi bine și s-o facem cât mai frumoasă și rodnică. Așadar, senectutea este un tablou pe care trebuie să-l realizăm singuri,  creionându-ne autoportretul care ne reprezintă. Noi alegem culorile, nuanțele, liniile, unghiurile în și din care să ne prezentăm. Noi suntem arhitecții gândurilor, cuvintelor și faptelor noastre. Să le dăm un conținut ziditor. Astfel devenim proprii constructori, sub buna îndrumare a Domnului.

 

N. M.: În familia mea se spunea: „Odihnește-te de muncă, prin muncă!” Găsesc că la orice vârstă avem ceva de învățat. La Iași există un Centru Cultural Multifuncțional pentru Seniorii ieșeni, la care particip și eu cu mult drag. Sunt organizate: ateliere de iniţiere în utilizarea calculatorului/internet pentru începători şi iniţiere în programe (Windows, Word, Excel), activităţi culturale (expoziţii, lansări de carte, audiţii muzicale, prezentări de carte, vernisaje etc.), consiliere pe probleme sociale şi de administraţie publică (informaţi despre statutul pensionarilor, legislaţie, siguranţă civică etc.), atelier de psihologie şi psihoterapie, sfatul vârstnicilor, atelier de grădinărit: flori şi aranjamente florale, atelier de artă culinară: reţetele bunicii – secretele  bucătăriei, atelier de limbi străine nivel începător și mediu, clubul ȘARCT (şah, remi, cărți, table, etc.), evenimente (aranjamente,fotografii, dans etc.), turism: obiective turistice, posibilități de petrecere a timpului liber, excursii și drumeții. Vara se organiza: școala de vară a bunicilor și nepoților. Centrul își propune să facă legătura între generații. Are în parteneriat cu Biblioteca județeană „Gh. Asachi” Iași, un punct de împrumut și lectură, o mică bibliotecă –  aproape 5.000 documente –  la care pot apela pensionarii centrului. Din păcate, activitatea acestuia s-a redus foarte mult din cauza pandemiei. Sunt foarte multe instituții implicate în acest proiect al Asociației județene Iași  „Moldova” a pensionarilor. Misiunea acestuia este readucerea în viața socială și culturală activă a persoanelor de vârsta a treia.

 

V. G.: Albert Einstein spunea: „Viața este ca mersul pe bicicletă. Pentru a-ți menține echilibrul trebuie să continui să mergi înainte.” Cu atât mai mult la senectute. Într-un asemenea parcurs devenim buni observatori ai darurilor pe care le-am primit prin naștere, le apreciem cum se cuvine, ne bucurăm de ele, le înmulțim și le dăruim. Da, chiar și la senectute, să fim în continuare fertili (creativi, inventivi…).

 

N. M.: Cum a-i defini tu viața, după acumulările avute până acum?

 

V. G.: Viața este o cursă contra cronometru. Din păcate, ne-am transformat în mașini cu ambreiajul defect, apăsând accelerația până peste poate, iar frâna tot mai nefolosită a ruginit. Cu toții știm ce se întâmplă dacă frâna mașinii nu funcționează cum trebuie – accidente de tot felul. Pentru a preîntâmpina acest lucru este nevoie de mai multă atenție și grijă. Cred că e bine să ținem seamă și de zicala „festina lente!”, adică „grăbește-te încet!” (Suetoniu, De vita XII Caesarum. Cuvinte atribuite lui August), sintetizând ideea că se pot obține rezultate bune fără să ne pripim, fără să acționăm precipitat. Astfel putem greși ușor și obosim devreme, mai ales dacă toată viața ne-am grăbit, am alergat, am adunat, ne-am consumat…

 

N. M.: Televizorul, Internetul cu facilitățile sale ne răpesc mult timp în detrimentul lecturii. Pentru generația noastră, să simți pagina cărții sau a ziarului, a revistei e o experiență de viață care ne amintește de copilărie, de adolescență, de anii în care ne-am format.

 

V. G.: Cu siguranță. Recomand cu toată căldura cititul, ale cărui beneficii le-am simțit din plin:  „Cărţile m-au şlefuit, m-au cizelat,/ M-au adâncit şi blând m-au înălţat,/ Călătorit-am ani întregi în lung şi lat,/ Construindu-mi cu migală propriul meu Palat.” Categoric, lectura nu exclude orice altă activitate, orice experiență în care să ne simțim bine și să putem învăța ceva.

 

N. M.: Seniorii trebuie să se bucure de un fir de iarbă, de o frunză sau o floare, să iubească tot ce e frumos și îi face mai optimiști, chiar dacă viața la această vârstă nu este ferită de dificultăți. Jane Fonda recomanda, la cei peste 80 de ani ai săi: „O zi din viață fără un moment de bucurie este o zi pierdută. O zi care aduce un moment de bucurie este o zi câștigată. Un suflet optimist vindecă boala mai repede. Iar un suflet fericit nici nu are ce vindeca, pentru că nu cunoaște boala…” Ce recomanzi tu pentru această nouă etapă a vieții?

 

V. G.: La senectute vine și momentul corecturilor unor croieli strâmbe, unor deraieri nefericite, unor rătăciri voluntare ori nu. Să trăim bine, frumos și să facem ceea ce depinde de noi spre iertarea și mântuirea noastră. Să trăim cum se cade viața trecătoare și să ne pregătim pentru viața veșnică.

 

Trei lucruri sunt foarte importante în viață, și mult mai prețioase la senectute: „acceptarea hotărâtă a vieții, credința profundă că viața are un sens și abilitatea de a improviza soluții din orice” (Joan Borysenko, Ph.D.) Pe lângă acestea, mai este necesar să înțelegem că voia noastră nu se potrivește întotdeauna cu planul lui Dumnezeu. Și acest lucru, din simplul motiv că este posibil că ceea ce dorim noi să nu ne fie de folos… Senectutea este capodopera înțelepciunii adunată strop cu strop: zâmbete și bucurii, lacrimi și dureri și, mai ales, rugăciune lângă rugăciune. Să facem în viață tot ceea depinde de noi, dar să învățăm să acceptăm voia Domnului.

 

N. M.:  O urare, Vasilica, seniorilor! În stilul tău romantic!

 

V. G.: Doresc tuturor seniorilor o viață ferită de „dictatura reumatismului” (Emil Cioran), și de „bruma de cârcei și gărgăuni” (Goethe); Le urez din tot sufletul să aibă o bătrânețe mereu tânără, vorba lui Cicero: „După cum îmi place un tânăr care are ceva de-al bătrâneții, tot așa îmi place bătrânul care are ceva tineresc”.

 

N. M.: Scriitoare, eseistă, critic literar, haijin. Este membră a numeroase uniuni și asociații: Membru al Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România (UZPR), membru asociat al Asociaţiei Canadiane a Scriitorilor Români (A.C.S.R.) și al Asociației Scriitorilor Români din America de Nord (ASRAN), membru al Cercului literar de la Cluj, membru al Uniunii Scriitorilor de Limbă Română (USLR), membru al Asociaţiei pentru Civilizaţia Ortodoxă (ASCIOR), membru fondator al Asociației Județene Sportul pentru toți Vaslui.

 

Un frumos portret în cuvinte îți face poetul și eseistul Simion Bogdănescu, cu titlul Înseninată de frumos, 25 Decembrie 2019: „Un chip ușor sidefat, cu tăiere caldă de priviri, sugerat strânse și ascunse după rama unor ochelari invizibili aproape, mă prinde într-o suavă reverie de pe coperta unei cărți. Pare o niponă albă fugărită de un vifor încet de floare de cireș. Este Vasilica Grigoraș, preoteasă de bibliotecă precum Pythia de oracol, poetă înseninată de frumos, haijină ce se înalță în contemplație, îngrijându-se de sfințenie ca o netulburată biserică, să înfieze flori în trepte.”

 

Ești un om minunat, delicat, altruist, om de cultură cu o spiritualitate înaltă,  cu o formare solidă căpătată din anii copilăriei în familie, om de echipă cu un cult profund și sincer al prieteniei. Sensibilitatea ta emoționează, modestia impresionează, talentul nativ coroborat cu bogate lecturi înnobilează.

 

Acum, la împlinirea minunatei vârste de 70 de ani, îți urez Mulți Ani binecuvântați! Sănătate și să ai parte de aceeași putere creatoare!

 

*

Sursa:

https://leviathan.ro/portret-aniversar-vasilica-grigoras/