joi, 14 iulie 2022

Al. Stănciulescu-Bârda - MINILECTURA cu GAND de SEARA, DOAR O VORBA... 15/07/2022 - 24/07/2022

 



FOAMEA SI SETEA

Sfantul Ioan din Kronstadt

 

 

„Cautati mai întâi Împaratia lui Dumnezeu si dreptatea Lui si toate acestea se vor adauga voua” (Matei 6, 33). Cum, în ce chip sa cautam mai întâi Împaratia lui Dumnezeu? Iata cum. Daca simti foame sau sete si vrei sa manânci sau sa bei, adu-ti aminte de foamea si de setea sufletului (lui îi este sete de adevar, de sfintenie, de mântuire întru Iisus Hristos). Daca nu-l saturi, sufletul poate sa moara de foame, rapus de patimi, istovit, chinuit. Ogoindu-ti foamea trupeasca, nu uita sa ogoiesti, cu atât mai vârtos si întâi de toate, foamea sufletului, prin vorbire cu Dumnezeu, prin pocainta de greseli, cu inima curata, prin citirea istorisirilor si învataturilor din Evanghelie si mai ales prin împartasirea cu Dumnezeiestile Taine ale Trupului si Sângelui Domnului.

 

Sfantul Ioan din Kronstadt, Viata mea in Hristos, traducere de Boris Buzila, Ed. Sophia, Bucuresti, 2005, p. 257-258.

 

 

 

RASARITUL LUNII

Sfantul Ioan din Kronstadt

 

 

Ce mi-a trecut prin minte în timpul unei plimbari, când am admirat un rasarit de luna. Domnul zice: Facutu-le-am toate câte sunt ca sa va fiu pe plac. V-am creat dupa chipul si asemanarea Mea; am pus luminatori pentru voi soarele, luna si stelele; pentru voi am facut pamântul cu toate roadele lui; am raspândit aerul, ca sa-l respirati; v-am dat focul sa va luminati, sa va încalziti si sa va gatiti mâncarea; v-am dat tot felul de bucate gustoase si bauturi felurite; v-am dat priceperea de a face tesaturi de multe feluri, v-am dat si materiale ca sa va faceti haine; v-am dat aurul, argintul, arama si alte metale aflate în maruntaiele pamântului ca sa faceti din ele monede si alte obiecte. V-am adunat într-o societate bine alcatuita, v-am dat Împarat, pe potriva inimii Mele, unsul Meu, chipul Meu pe pamânt. Vi l-am dat pe Fiul Meu, Unul-Nascut, Care S -a dat mortii, dupa vointa Sa, pentru a Se face voua mâncare si bautura; v-am dat Biserica pamânteasca, de El întemeiata, al carei Cap este. Ce dati în schimbul bunatatilor Mele? Cu ce le rasplatiti? Cu nerecunostinta, uitându-Ma, respingându-Ma, nesocotindu-Mi poruncile. „O, neam necredincios si îndaratnic, pâna când voi fi cu voi? Pâna când va voi suferi pe voi?” (Matei 17, 17).

 

Sfantul Ioan din Kronstadt, Viata mea in Hristos, traducere de Boris Buzila, Ed. Sophia, Bucuresti, 2005, p. 139.




Amintiri despre Arhim. Iuliu Scriban

 

 

Arhimandritul Iuliu Scriban a fost unul din monahii de înaltă cultură din perioada interbelică românească. A funcționat mulți ani ca redactor la revista ,,Biserica Ortodoxă Română”.

 

Am avut prilejul ca să-l întâlnesc pe Părintele Arhim. Caliopie Georgescu, fostul stareț al Mânăstirii Lainici, la București,  în seara zilei de 30 martie 1981.  Aveam de lucru la Biblioteca Academiei și mă cazasem la căminul Patriarhiei. Îl cunoscusem pe Părintele Caliopie în perioada 1976-1977, când lucrasem împreună la Mitropolia Olteniei din Craiova. Mă apropiasem sufletește de dânsul, fiind un bătrânel foarte cumsecade, sfătos și plin de amintiri interesante din trecutul Bisericii și al țării.

 

În seara aceea mi-a vorbit despre Arhim. Iuliu Scriban și despre Gala Galaction. Cu Iuliu Scriban slujise ca preot. Inteligența lui Scriban era de-a dreptul uimitoare. Împreună cu episcopul Vartolomeu Stănescu al Olteniei, a mers la un congres într-o țară apuseană. A avut cel mai mare succes dintre toți participanții. Răspundea, de la tribuna congresului, fiecăruia în limba sa. Știa zece limbi să le vorbească fluent. I s-a acordat de trei ori mai mult timp decât celorlalți, fiindcă era o adevărată revelație pentru participanți. La acest congres l-ar fi întrebat mai mulți ,, - Ce ești tu în Biserica ta?” El a răspuns cu modestia care-l caracteriza: ,,- Ia, acolo, și eu un biet călugăr! M-a luat episcopul să-i car bagajele!”

 

În timpul primului război mondial fusese implicat într-o grupare de intelectuali, care promulgase o ,,proclamație” privitoare la ocupația germană. Gala Galaction o concepuse, iar Scriban o semnase alături de alți intelectuali, inclusiv Tudor Arghezi. Pentru aceasta, după îndepărtarea trupelor germane din țară, Scriban fusese condamnat la moarte. Cu chiu cu vai a reușit să ajungă în audiență la rege, căruia i-ar fi vorbit șase ore neîntrerupt. În final, șeful statului ar fi spus: ,,Scriban să nu fie executat, dar cât voi fi eu rege, el să n-ajungă episcop!” Și nici n-a ajuns!

 

(Amintiri despre Iuliu Scriban, în ,,Scrisoare pastorală”, an.  XI(2013), nr.  256, pp.  3-4; în vol. Scrisoare pastorală, vol. VII, Bârda, Editura ,,Cuget Românesc”, p. 263-264):

 

     Pr. Al. Stănciulescu-Bârda

 

 

 

REGIMUL DE VIATA

Sfantul Ioan din Kronstadt

 

 

Controlati-va cât se poate de bine si de riguros regimul alimentar, fiindca de mâncare si bautura, de calitatea si cantitatea acestora depinde în mare masura activitatea voastra spirituala, sociala si familiala. „Luati seama la voi însiva, sa nu se îngreuieze inimile voastre de mâncare si bautura” (Luca 21, 34). Ceaiul si cafeaua pot duce si ele la „betie” daca sunt întrebuintate la vreme nepotrivita si în exces. Vai noua, cei ce ne ghiftuim astazi si, de cele mai multe ori, nu punem pret pe darurile lui Dumnezeu! Diavolul lucreaza asupra-ne spre pieire prin propriul nostru trup si, în general, prin cele materiale. Nu atâta patimile prin vin, ceai, cafea, prin atractii de tot felul, prin bani, îmbracaminte. Trebuie sa ne ferim sa abuzam de vin, de ceai, de cafea, de alte delicatese, sa nu le preferam pe acestea în locul unei alimentatii consistente, rationale, sanatoase. Delicatesele trebuie consumate numai dupa masa si cu maxima cumpatare.

 

Sfantul Ioan din Kronstadt, Viata mea in Hristos, traducere de Boris Buzila, Ed. Sophia, Bucuresti, 2005, p. 265.

 

 

GANDUL POCAINTEI

Compozitorul Arvo Part

 

 

Omul, daca se pocaieste, de multe se elibereaza. Iata, te duci la un prieten si îi spui tot ce ai pe inima si deja îti este mai usor. Chiar si pentru un lucru atât de mic. Dar trebuie sa ne pocaim din temelie. Omul trebuie sa se elibereze de aceasta povara. Daca mergeti la un al treilea si îi spuneti ca, iata, aici am fost nedrept, pâna si pentru aceasta deja s-a desprins de tine o bucatica [din povara ta]. Altfel, acest venin te va otravi. Iar de te duci la un preot si te pocaiesti, te spovedesti nu ca în fata unui om, ci ca înaintea lui Dumnezeu. Nu-i important ca Dumnezeu este nevazut. Nu conteaza ca preotul poate este pacatos. Daca omul se pocaieste sincer, se elibereaza. Noi, ce-i drept, ne-am obisnuit sa traim asa ca si cum am pune varza la murat – tot împingem si împingem în noi, tot mai adânc, ca sa încapa mai mult. Si apoi vine o zi când este deja cu neputinta sa mai traim asa…

 

Compozitorul Arvo Part, Cantul inimii – puterea cuvantului si a muzicii (AP), traducere de Laura Marcean & Olga Bersan, Ed. Sophia, Bucuresti, 2012, p. 116



PUNCTUL TERMINUS

Arhiepiscopul Iustinian Chira

 

 

Dumnezeu tau este si Dumnezeul meu. Ce odihnitor rasuna în inima cuvântul acesta! Ar trebui sa-l cunoasca orice om dornic de adevar, de lumina, de bine. Toti cei însetati sincer de adevar ar trebui sa rosteasca în cor cuvântul acesta. Nu pot fi doua culmi, doua scopuri ultime, e numai unul si, indiferent cum îl numim fiecare, cum îl vedem, pasii ni se îndreapta tot spre el. Avem un singur punct terminus, unde se vor întâlni toti cei drepti, adica cei ce cu sinceritate înseteaza sa gaseasca si sa slujeasca cauza ultima, cauza adevarata a existentei.

 

Orice om ce înseteaza dupa adevar, ce doreste sa slujeasca adevarul, ce are privirea atintita spre adevar, poate rosti semenului, omului ce poarta cu vrednicie numele de om, pentru ca sufera din dor dupa adevar: Dumnezeul tau este si Dumnezeul meu.

 

Suntem frati legati de o tinta unica, chiar daca ne aflam pe drumuri diferite. Acolo, pe culmi, ne vom întâlni si îmbratisa într-o îmbratisare sfânta si larga, cât spatiul.

 

Arhiepiscopul Iustinian Chira, Convorbiri in amurg, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 2006, p. 168

 

 

PLOAIA

Sfantul Tihon din Zadonsk

 

 

Vezi ca pamântul fara ploaie se usuca si nu mai rodeste. Întelege de aici ca asemenea si sufletul cel neadapat cu roua cuvântului si a harului dumnezeiesc se usuca si se face neroditor. Trupul nostru se istoveste prin foame si prin sete, iar apoi, de nu este întarit prin mâncare, ajunge sa moara. Prin aceasta esti povatuit ca, asa precum în fiece zi cauti mâncare si bautura pentru trupul tau, sa cauti neîncetat a dobândi si pentru suflet hrana, apa si mângâiere din cuvântul Domnului, pentru ca sa nu moara în veci sufletul tau, fiind istovit de foame si de sete.

 

Sfantul Tihon din Zadonsk, Dumnezeu in imprejurarile vietii de zi cu zi, traducere de Olga Bersan, Ed. Sophia, Bucuresti, 2011, p. 75.

 

 

CANTAREA DE DIMINEATA

Sfantul Teofan Zavoratul

 

 

Laudati-L pe Domnul dimineata, fii ai Bisericii. În toata dimineata sa Îl slavoslovim pe Cel Bun si sa ne închinam Lui, Celui ce a rânduit luminatori spre stapânirea zilei si spre stapânirea noptii.

 

Valul noptii s-a ridicat, si peste faptura a stralucit lumina lui Dumnezeu; aratarea diminetii îi desteapta pe cei ce dorm. Lumina Ta, Doamne, sa lumineze inimile noastre.

 

Tu Însuti, Doamne al nostru, învata-ne sa Te slavoslovim si pune în sufletele noastre viata, si precum ne-ai scos dintru întuneric, tot asa izbaveste-ne si de gheena.

 

Dupa mila Ta, hraneste-i pe fiii Bisericii, ce s-au lipit de Tine. Mila Ta sa ne fie aparatoare, Doamne al diminetii si al amurgului.

 

Sfantul Teofan Zavoratul, Psaltire sau cugetari evlavioase si rugaciuni, traducere de Adrian Tanasescu-Vlas, Ed. Sophia, Bucuresti, 2011, p. 150-151

 



Amintiri despre Ion Vidu

 

 

Ion Vidu(1863-1931) a intrat demult în conștiința românească prin compozițiile sale muzicale, prin succesele pe care le-a avut corul ce-i poartă numele și prin întreaga activitate culturală și patriotică.

 

Născut în comuna Mânerău din județul Arad, fiu de moț din Apuseni, Vidu s-a stabilit mai târziu la Lugoj, orașul de care-și va lega numele pentru întreaga viață. Nu vom insista  în rândurile de față asupra biografiei sale, despre aceasta existând lucrări de specialitate. Contribuția noastră se bazează pe o serie de mărturii ale unor foști coriști ai lui Vidu, unice în felul lor, dar revelatoare pentru înțelegerea profundă a marelui om de cultură și patriotului Ion Vidu. Cercetarea noastră a fost făcută în anul 1985. Printre cei care ne-au oferit datele de mai jos, menționăm în primul rând pe Constantin Bogdan(născut la 1 dec. 1898) din Lugoj(str. Împăratul Traian 8) și  pe nepoata de fiică a lui Ion Vidu, Doamna Lia Benkoczi(str. Ion Vidu 36).

 

Din amintirile mamei sale, Doamna Lia îl desemna pe bunicul său drept un om dârz, hotărât, mândru, gata a intra în conflict cu autoritățile în cazul unor nedreptăți făcute lui sau altora. În casa lui veneau țărani de la mare depărtare și-i spuneau păsurile. El le făcea jalbe, le dădea sfaturi, le însemna pe hârtie cântecele și le punea la suflet gândurile și speranțele. Vidu îi înflăcăra pe românii cu care intra în contact, asigurându-i că într-o bună zi vor realiza România Mare, că într-o bună zi vor avea parte de dreptate și de libertate. Uneori, soția sa, Sidonia, se supăra, văzând că țăranii intră încălțați în casa lor. Ion Vidu îi replica, așa cum numai el știa: ,,- Măi, fată, omul acesta a adus în casa noastră sufletul său și pământul țării!”

 

La Ion Vidu trăgeau ca la un prieten de nădejde oameni politici și de cultură din Transilvania și din România. Nicolae Iorga, George Enescu, Octavian Goga, I. Șt. Paulian și mulți alții deveniseră obișnuiții casei. George Enescu ședea ceasuri în șir  de vorbă cu Ion Vidu. Când se așezau la masă, Enescu își punea vioara lângă farfurie, o mângâia drăgăstos, își privea comesenii și le făcea cu ochiul, glumind: ,, - Ea este soția mea!”

 

Se mai păstrează și azi în casa Doamnei Lia un impunător ceasornic cu pendulă, donat lui Ion Vidu de Corul ,,Doina” din Tr. Severin în 1913. Are o emoționantă dedicație încrustată.

 

Constantin Bogdan povestește că a intrat în corul lui Ion Vidu în 1912. În 1913 a făcut un turneu cu corul la București.  Acolo au cântat pe mai multe scene și au fost pretutindeni întâmpinați cu un entuziasm de nedescris. Pe scenele bucureștene se aruncau multe-multe flori, se scanda prelung ,,Trăiască România Mare!” ,,Trăiască frații bănățeni!” și altele, în timp ce Vidu dirija cântări cu profund răsunet patriotic, precum: Tricolorul, Hora Unirii, Pe-al nostru steag, Deșteaptă-te, române și altele. Erau momente de mare vibrație patriotică, momente de nedescris în cuvinte, care contribuiau la pregătirea stării de spirit generatoare a evenimentelor de mai târziu.

 

Ion Vidu devenise o personalitate în Banat, de care autoritățile austro-ungare începeau să se teamă. Nu numai turneele sale în România deveniseră suspecte, nu numai compozițiile sale profund patriotice sau discuțiile pe care le purta în particular cu românii deranjau, ci și faptul că la nunți și – n adunări  Ion Vidu, singur sau cu coriștii săi, antrenau mase mari de români să cânte cântece patriotice.

 

Din aceste cauze, la care se adaugă  și refuzul lui Ion Vidu de a compune un imn al Imperiului Austro-Ungar, au determinat autoritățile să-l condamne la domiciliu forțat în Ungaria. Casa i-a fost percheziționată pentru a i se descoperi materiale instigatoare, iar el a fost dus la Șopron, în Ungaria. Acolo a stat peste doi ani.

 

Revenind în Lugoj din exil, Ion Vidu și-a reluat activitatea muzicală. Despre aceasta ne-a  spus mai multe Doamna Elena Popa. Dumneaei își amintește că din 1917 intrase în corul lui Vidu și în nenumărate seri făceau repetiții cu cântece românești patriotice, interzise de către autorități. Deși nu le puteau  cânta pe scenă cu prilejul serbărilor sau reprezentațiilor publice, Vidu își lămurea coriștii că e necesar să le învețe, fiindcă într-o zi va fi nevoie de ele.

 

Și, într-adevăr, ziua aceea a venit: 1 Decembrie 1918. În acea zi, Elena Popa era în atelierul de croitorie, unde își desfășura activitatea. Patroana a intrat în atelier și le-a spus: ,, - Fetelor, s-a terminat războiul! Întrerupeți lucrul pentru azi!” Au ieșit în stradă. Era mare agitație. Era și multă dezordine. Câțiva spărseseră prăvălii și magazine și începuseră să fure. A explodat rezerva de petrol a orașului, aflată undeva la marginea de răsărit. Peste câteva ore au intrat în oraș trupele românești. Din toate părțile, lumea a început să strige: ,,Trăiască România Mare!” Nu s-au înregistrat lupte de stradă. Armata română intra într-un oraș românesc. Alături de ofițerii români erau și ofițeri francezi. Preluarea puterii de către administrația românească a fost făcută rapid, fără să se întâmpine opoziție.

 

Prin oraș au izbucnit spontan cântece precum Tricolorul, Pe-al nostru steag și Marseilleza. Pe Câmpia Lugojului, în partea de răsărit a orașului, armata a depus jurământul pe drapel. Demn de remarcat este faptul că, alături de români, de bucuria lor, erau și naționalități conlocuitoare. Popa Elena își amintește cum bătrânul Dipon, - imigrant din Saxonia -, a strigat în plin centrul orașului: ,,Toți suntem români!”

 

Ion Vidu și-a chemat coriștii la Școala Veche. Din coriștii de atunci supraviețuia în 1985 doar Doamna Popa Elena și Domnul Bogdan Constantin.  Vidu a făcut o scurtă repetiție cu cântecele patriotice, care le erau demult cunoscute. Le-a spus: ,, - Ziua cea mare a sosit! Acum să cântați cum n-ați cântat niciodată!” Doamna Popa nu s-a putut abține să nu-mi cânte cu vocea ei sugrumată de emoție și de vreme: ,,Trompete răsună,/ Prin munți și câmpii,/ Românii se adună,/ Cu sutele de mii./ Un dor pe toți îi cheamă/ Să-și vadă iar moșia/ Unită, mare, mândră,/ Trăiască România!”

 

La teatru s-a dat un concert, la care au fost prezente toate școlile din oraș. Vidu a făcut rost de costume naționale pentru coristele lui. Fiecare femeie sau fată era îmbrăcată într-un costum specific unei anumite provincii sau județ din România Mare. Nu erau îmbrăcate două la fel. Corul devenise astfel simbolul unității naționale românești. Atât corul lui Vidu, cât și celelalte coruri din oraș au cântat într-un entuziasm  de nedescris cântece precum: Pui de lei, Eroi au fost, Tricolorul, Ană Lugojeană, Răsunetul Ardealului, Răsunet din Crișana și multe altele.

 

După concert, mulțimea s-a adunat în jurul bisericii din centrul orașului și în piața aceea au jucat cu toții, de la mic la mare, soldați, ofițeri, civili, orășeni și țărani și au cântat toți Hora Unirii, ca la 1859 în localitățile Moldovei și Țării Românești. Au venit țărani români din satele din jurul Lugojului, îmbrăcați național și călări pe cai frumos împodobiți. Răsuna fanfara militară și tot mai des se auzea din mii de piepturi: ,,Trăiască România Mare!” Au venit la Lugoj și coruri din alte județe, printre care și corul ,,Doina” din Tr. Severin. Nu au uitat să cânte și Marseillesa. A urmat apoi un bal în sala ,,Concordia”. Fetele, îmbrăcate național, purtau coșulețe cu flori.

 

Ziua de 1 Decembrie 1918 a rămas în istoria Lugojului, ca și a întregii țări, drept una dintre cele mai mărețe sărbători, dovadă că la 1985 încă se mai păstra vie în memoria localnicilor.

 

(Amintiri despre Ion Vidu, în ,,Scrisoare pastorală”, an.  XIV(2015), nr.  305, pp.  3-4, nr.  308, p.  3; în ,,Națiunea”, București, 2015, 2 aug., ediție on-line (http://www. ziarulnatiunea. ro; Ion Vidu și Marea Unire, în ,, Datina", Tr.  Severin, an.  V(1993), nr.  973(1 dec.), p. 3; nr.  976(7 dec.), p. 3; Ion Vidu și Marea Unire, în ,, Datina", Tr.  Severin, an.  V(1993), nr.  973(1 dec.), p. 3; nr.  976(7 dec.), p. 3; Compozitorul Ion Vidu, militant pentru unitatea românilor, în ,,Gând  Românesc", Madrid, Spania, 1985, nr.  1;

 

Pr.  Al. Stănciulescu-Bârda

 

 

 

NADEJDEA INVIERII

Fericitul Trifon Turkestanov

 

 

Cât de minunat Te arati în praznuirea de biruinta a primaverii, când toata faptura iarasi învie si în mii de chipuri îsi îndreapta spre Tine a sa strigare de bucurie: Tu esti de viata izvorâtor, Tu esti al mortii biruitor. Sub acoperamântul tesut din a lunii lumina si din cântarea privighetorii, cu vesminte de nunta albe ca neaua, stau împodobite vaile si codrii. Întreaga lume Îti este mireasa. Ea îsi asteapta Vesnicul Mire. Daca Tu iarba câmpului asa ai binevoit a o învesmânta, cum dar pe noi ne vei preschimba în veacul Învierii ce va sa vina, cum ni se vor umple trupurile de lumina si sufletele noastre de stralucire!

 

Slava Tie, Celui Ce dintr-a pamântului întunecime ai izvodit bogata felurime de mireasma, gust si culoare;

 

Slava Tie pentru bunavointa si mângâierea ce-o regasim întru toata firea.

 

Slava Tie pentru ca ne-ai împrejmuit cu miile de zidiri ale mâinilor Tale;

 

Slava Tie pentru adâncimea cugetului Tau pecetluit în toata faptura.

 

Slava Tie, caci fiind cuprins de cucernicie, sarut urmele talpilor Tale celor nezarite;

 

Slava Tie, Celui Ce ne-ai aprins înainte lumina stralucitoare a vietii celei vesnice.

 

Slava Tie pentru nadejdea frumusetii celei nepieritoare si desavârsite;

 

Slava Tie, Dumnezeule, întru vecie!

 

Fericitul Trifon Turkestanov, Cunoasterea lui Dumnezeu prin mijlocirea firii vazute, traducere de Olga Bersan, Ed. Sophia, Bucuresti, 2011, cap. Acatist de Multumire „Slava lui Dumnezeu pentru toate”, p. 126.

 

 

 

 

LENTILA SI FOCUL

Sfantul Ioan din Kronstadt

 

 

Putem aprinde cu o lentila o bucata de lemn, de hârtie sau de alt material lesne inflamabil, atunci când asupra obiectului respectiv focalizam într-un punct razele soarelui, obtinând pe acel obiect un fel de soare în miniatura. Asa se întâmpla si când ne rugam, sufletul ni se înfierbânta, se învioreaza, se aprinde de la Soarele Dreptatii, ca sa lucreze asupra inimii cu toata simplitatea si puterea Sa. O putem „aduce” în acelasi chip acolo si pe Maica Domnului, îi putem aduce pe Îngeri si pe Sfinti. Icoana lor poate sa apara în inima, asa cum este, cu toata puterea si sfintenia, pentru ca inima sa ia de la dânsii cât mai multa si mai deplina lumina, sa se aprinda de prisositoarea lor iubire ca de la un izvor de foc; vei primi de la dânsii în inima curatie, sfintenie, bunatate, putere si inima se va purifica de la sine, întarindu-se în credinta si dragoste si, cu atât mai mult, mai hotarât si mai statornic îti vei îndrepta inima catre Dumnezeu si catre Sfintii Lui, cu atât se va lumina, se va curata si se va umple mai mult de viata.

 

Sfantul Ioan din Kronstadt, Viata mea in Hristos, traducere de Boris Buzila, Ed. Sophia, Bucuresti, 2005, p. 73



In memoriam: Prof. Alexandru Vlad

 

 

S-a stins de curând, după o lungă și grea suferință. L-am cunoscut în școala generală de la Malovăț. Venise din Ardeal ca profesor de matematică și fizică. Era un bărbat înalt, elegant, un adevărat ,,domn Trandafir” sadovenian. Părul complet alb îi dădea un aer patriarhal. Impunea respect celor mici și celor mari. Vorbea puțin și calculat. Zâmbea rar. Nu-mi amintesc să-l fi văzut râzând. Nu era însă dur, sever, ,,rău” cu elevii. Dimpotrivă. Știa să dojenească și vorba lui era mai convingătoare decât nuiaua. Știa să laude și aprecierea lui te înaripa. Iubea matematica pătimaș. La aerul civilizator de tip occidental, ce-l inspira în jurul său, se adăuga multa știință de carte.

 

S-a apropiat repede de elevi. Mi-a fost diriginte. Ne iubea cu aerul unui bunicuț. Era în stare să stea ore în șir după program cu cei care-l ascultam și-l iubeam, ca să ne spună ,,povești” matematice. Culegerile lui Țiu și Gheba ne deveniseră, prin el, familiare. ,,Gazeta matematică” ne-o aducea lună de lună cu bucurie. Pentru prima dată elevii de la Malovăț își vedeau numele în acea revistă la rubrica rezolvatorilor de probleme. Pentru prima dată elevi de la Malovăț au participat și au obținut locuri de frunte la olimpiade de matematică.

 

Profesorul Vlad ședea în spatele fiecărui succes al nostru, zâmbitor și înțelegător. Noi, copii de țărani colectiviști, care nu ne puteam permite ore de meditație cu profesori plătiți de părinții noștri, beneficiam de nenumărate ore de pregătiri intense. Profesorul Vlad ne făcuse să iubim cu adevărat matematica.

 

Visul meu dintotdeauna a fost acela de-a ajunge preot. Când am început primul an la seminar și când am aflat că nu se face matematică în seminar, m-am aflat într-o foarte  grea cumpănă. Voiam să fug de acolo! Profesorul Vlad îmi transmisese din idealul său.

 

De multe ori activistul de partid al comunei venea la școală și mă prelucra. Aflase că vreau să merg la seminar. După ce pleca activistul, venea Domnul Vlad, mă mângâia, și-mi spunea părintește, conspirativ:

 

,,- Și eu am vrut să mă fac preot, și părinții mei au vrut, dar nu s-a putut! Acum îmi pare rău că nu sunt preot!”

 

Vorbele acestea mă încurajau în speranțele mele de atunci.

 

Timp de trei ani ne-a învățat nu numai matematică și fizică, ci și școala vieții. Cei care l-am ascultat, am avut mult de câștigat ulterior. L-am supărat adesea, dar a avut tăria de-a ierta pornirile copilărești. Peste ani îl întâlneam din când în când. Se interesa de mulți dintre foștii mei colegi. Despre fiecare știa câte ceva, dar tot mai voia să mai afle: ce școli au terminat, unde lucrează, cum se descurcă. Parcă am fi fost copiii săi răspândiți în lume!

 

Pentru tot și pentru toate, bunule dascăl, îți sărutăm mâinile, îți purtăm memoria în suflet, îți mulțumim și ne rugăm lui Dumnezeu să-ți răsplătească tot binele ce l-ai făcut!

 

(Profesorul Alexandru Vlad, în ,,Datina", Tr.  Severin, an.  VII(1995), nr.  1395(21 iul.), p. 3; în vol.  Chipuri și icoane, Malovăț, Editura Parohiei Malovăț, 1995, pp.  52 – 53; Alexandru Vlad, în vol. Al. Stănciulescu-Bârda, Istoria clipei, Bârda, Editura ,,Cuget Românesc”, 1999, pp. 263-265; Al.  Stănciulescu-Bârda, Amintiri din Paradis, Bârda, Editura ,,Cuget Românesc”, 2014, pp.  192-193);

 

Pr. Al. Stănciulescu-Bârda

 

 

COPACUL ARZAND

Sfantul Ioan din Kronstadt

 

 

Dupa cum fumul de la un copac care arde urca în aer, asa urca si sufletul dintr-un trup mistuit de putreziciune. Constiinta omului este vocea lui Dumnezeu Cel Atotprezent, care vorbeste în inimile oamenilor. Cel Atoatefacator si Cel Ce este, Domnul, ne cunoaste pe toti ca si pe Sine, cu gândurile, intentiile, cuvintele si faptele noastre, cele prezente, trecute si viitoare. Oricât de mult mi-as lasa gândurile si imaginatia sa alerge în viitor, stiu ca Dumnezeu întotdeauna mi le va devansa, le va cunoaste înaintea mea si la capatul acestei alergari va fi întotdeauna El, dupa cum El ma urmareste în toate drumurile mele: „Ochii Lui sunt deschisi asupra tuturor căilor fiilor oamenilor” (Ieremia 32, 19). „Unde ma voi duce de la Duhul Tau si de la fata Ta unde voi fugi?” (Psalmul 138, 7).

 

Sfantul Ioan din Kronstadt, Viata mea in Hristos, traducere de Boris Buzila, Ed. Sophia, Bucuresti, 2005, p. 75.

 

 

COPACUL PUTERNIC

Parintele Ilie Cleopa

 

 

Daca vreun arbore puternic întâlnim în cale, care are crengile sale prea mult rasfirate în vazduh si cu radacinile puternice de jur împrejur ca si cu niste temelii nezdruncinate se arata, de la acesta privirea mintii sa o ridicam la omul cel rânduit de Dumnezeu în mare dregatorie si care, în vremea stapânirii sale, pâna departe peste noroade multe se întinde. Si la copacul cel din mijlocul pamântului (Daniil 4, 8-11), care se parea ca ajunge pâna la cer cu înaltimea si, care cu ramurile lui pâna la marginile pamântului se întindea, sa cugetam, înca si la taierea cea fara de veste a lui. Pe aceasta având-o în minte, de puterea Atottiitorului Dumnezeu sa ne înfricosam.

 

Parintele Ilie Cleopa, Opt cuvinte despre minunile lui Dumnezeu din zidiri, Ed. Episcopiei Romanului si Husilor, Roman, 1996, cap. cap. 4: Minunile lui Dumnezeu din lumea arborilor , p. 38-48




IN MEMORIAM: PROF. UNIV. ALEXANDRU ELIAN

Alexandru Elian

 

 

Demult am vrut să scriu despre profesorul meu Alexandru Elian, dar n-am putut. O personalitate prea complexă pentru a fi cuprinsă în cele câteva rânduri din articolul de faţă.

 

O fire robustă şi fizic şi intelectual, cum n-am prea avut ocazia să văd multe în viaţă. Ne preda la facultate Bizantinologia. Îl vedeam pe stradă. Era înalt, potrivit de gras, cu privirea întotdeauna îndreptată cu mult mai sus de linia orizontului, pierdut în gândurile sale. Când îl salutam, tresărea surprins, înclina uşor capul şi saluta cu un zâmbet fugar. La cursuri vorbea liber. Totul la el părea ca o depănare de amintiri. Îi era atât de familiară materia predată, încât părea un bunicuţ ce le spune copiilor poveşti cu feţi frumoşi. Dintr-o materie seacă, plină de nume şi de date, făcea o istorie plină de viaţă, cu problematizări şi picanterii, cu caracterizări de personaje, cu multe, multe istorioare plăcute şi pline de farmec din viaţa bizantină. Reuşea să reînvie o lume demult apusă, iar mintea noastră de tineri realiza un film extraordinar al acelor vremuri, fiindcă regizorul avea tact de maestru şi ştia cum să conducă acţiunile.

 

Cursul propriu-zis (suportul de curs) era la bibliotecă: un dosar cu cca. 20-30 de pagini dactilografiate pentru fiecare semestru. S-ar fi crezut că este cel mai uşor curs, dar nu era deloc aşa.

Spre deosebire de ceea ce ni se spunea în sală, cursul era stufos şi plin de informaţii. Dacă l-ai fi învăţat pe dinafară pentru examen, erai departe de a afirma că eşti pregătit la Bizantinologie.

 

Profesorul Alexandru Elian avea metoda lui de examinare. Făcea bilete rareori, probabil când i se cerea în mod expres de către conducerea facultăţii. În mod obişnuit, venea la examen fără bilete. Când îţi venea rândul, numai ce-l auzeai:

 

„- Ia spune tu, drăguţă, ce ştii mai bine!“

 

Studentul îşi alegea o personalitate, o perioadă din istoria bizantină.

 

„- Foarte bine, foarte bine, ia spune ce ştii!“

 

Spuneai într-un minut sau două ceea ce citisei în curs, după care tăceai.

 

„- Ha, ha, ha, drăguţă, apoi împăratul… este o somitate în istoria bizantină. Dacă te-ai fi dus la bibliotecă şi ai fi citit cartea lui cutare şi a lui cutare ai fi aflat…!“

 

Şi începea să spună multe şi de toate, încât examenul fiecăruia se transforma într-un nou curs. Dădea note mici şi le cântărea îndelung, după criterii numai de el ştiute.

 

Profesorul Elian era secretar la Academie, la Institutul de Studii Sud-Est-Europene. Era apreciat în lumea istoricilor ca un cărturar de mare calibru. Şi el ştia asta. Avea o mândrie a lui rar disimulată. Când îi spunea câte un student că la limba greacă, spre exemplu, a învăţat ceva deosebit de ceea ce ne spunea dânsul la un moment dat, profesorul Elian trecea la tablă, scria în greacă cu o uşurinţă uimitoare, făcându-ne să credem că e grec din tată-n fiu, iar la urmă ne spunea:

 

„- Drăguţă, dacă va zice cineva că este altfel, să-i spui că profesorul Elian ţi-a spus aşa!“

 

Aşadar, „magister dixit!“

 

A scris extrem de puţin în viaţă. Doar câteva articole şi studii formează opera lui. Puţine, dar acelea sunt căutate cu sfinţenie de istorici. Părerea lui Elian într-o problemă de istorie era literă de Evanghelie pentru ceilalţi. Nu am găsit pe unul până acum, care să aibă curajul să-l contrazică pe profesorul Elian în probleme de istorie. Fusese secretarul lui Nicolae Iorga în tinereţe.

 

Am stăruit mult de dânsul în corespondenţa ce-am purtat-o după facultate, ca să-mi dea câteva pagini cu amintiri despre Nicolae Iorga pentru volumul cu amintiri, dar n-am reuşit să-l conving. Mereu amâna, mereu se scuza, dar la lucru nu trecea.

 

Nu şi-a făcut ucenici. Era omul atât de absorbit de studiile sale, încât vrea un ucenic cel puţin tot atât de pregătit ca dânsul. Nici nu s-a căsătorit, tocmai pentru a se putea dedica în întregime ştiinţei.

 

Nu toţi studenţii erau încântaţi să aibă un asemenea profesor. Corigenţele şi repetenţiile din cauza Bizantinologiei erau multe şi asta îl făceau antipatic celor mai mulţi dintre studenţi. Se spune că într-un an, când mai mulţi erau ameninţaţi cu corigenţa, i-au pus studenţii gând rău. L-au urmărit şi au văzut la ce adresă locuieşte. Au dat telefon la salvare:

 

„- Alo, sunt profesorul Elian şi am infarct. Vă rog să veniţi urgent să mă luaţi la spital de la adresa cutare…!“

 

În câteva minute a venit salvarea. Au sunat la uşă. Aveau şi targa. Profesorul a ieşit mirat. I-au spus că s-au prezentat să-l ducă la spital.

 

„- Dar eu sunt perfect sănătos, drăguţă!“

 

A trebuit să plătească salvarea pentru anunţ eronat. Supărat, a lăsat jumătate din studenţi corigenţi. Cazul a ajuns până la patriarhul Justinian. Acesta l-a chemat şi i-a spus:

 

„- Domnule profesor, noi facem preoţi, nu somităţi în Bizantinologie!“

 

Cu chiu cu vai, a mai trecut din ei până la urmă.

 

Profesorul Alexandru Elian impune prin cultură, eleganţă, seriozitate, sobrietate. Cel care l-a cunoscut pe dânsul ştie că a cunoscut un Om, un profesor adevărat. De câtva timp s-a stins din viaţă, dar pentru toţi foştii lui studenţi se identifică cu însuşi obiectul predat: Bizantinologia. El parcă venea din însăşi lumea bizantină, de la curţile împărăteşti de la Constantinopol, suveran desăvârşit al materiei predate, om cu maniere imperiale, meditând, competent şi grav, la curgerea vremii şi civilizaţiilor. Istoric şi filozof al istoriei şi al vieţii deopotrivă, mulţumindu-se cu puţin în plan material, dar nelimitat în cel spiritual, Profesorul Elian ne-a rămas un punct de reper major în formarea noastră, a zecilor de generaţii ce i-am fost studenţi cândva.

 

(Alexandru Elian, în ,,Datina”, Tr.  Severin, an.  XII (2001), nr. 2969(28-29 aug.), p. 5; nr. 2970(30 aug.), p. 5; în vol.  Piscuri și prăpăstii, Bârda, Editura ,,Cuget Românesc”, 2005, pp.  216 – 218);

 

Pr. Al. Stănciulescu-Bârda

 

 

 

O lume nebună, nebună

Zoe Dumitrescu-Bușulenga

 

 

Traiam intr-o lume sigura, in masura in care cultul valorilor stabile iti poate da tie sensul unei stabilitati.

 

..Azi, pentru mine personal, pentru cei putini ramasi din generatia mea, spectacolul lumii contemporane este dezarmant. Ma simt intr-o mare nesiguranta, pentru ca toata tabla de valori in care am crezut s-a zguduit.

 

N-as vrea sa spun ca s-a si prabusit..

 

Suntem insa nelinistiti, putin nedumeriti, suntem si tristi; ceea ce se petrece pe planeta nu-ti da senzatia unei linistiri iminente. Ce se intampla acum seamana cu perioada prabusirii Imperiului Roman, dar acele zguduiri erau provocate de venirea lui Iisus: era inlocuita o pseudo-spiritualitate cu spiritualitatea adevarata.

 

Dar cine vine la noi astazi? Ai zice ca mai degraba vine Antihristul, nu Mantuitorul. Nadajduiesc ca omenirea sa-si revina din aceasta clipa de orbire, care cam dureaza.

 

Opere care nu se mai citesc, lucrari muzicale care nu se mai canta...

 

..Exista si o criza a culturii. Ma uit la programele Universitatilor.

 

Nu mai gasesc nici urma de greaca, de latina. Respectul pentru clasici nu mai exista. Nu ne intereseaza trecutul, numai prezentul. Iar asta ne taie radacinile.

 

O lume fara radacini este o lume fara morala.

 

Se vorbeste putin si despre intelectualii dintre cele doua razboaie mondiale. Sunt nume care nu se mai pronunta, opere care nu se mai citesc, lucrari muzicale care nu se mai canta. Exista un fel de indiferenta fata de trecut. Lumea a inceput sa uite sa vorbeasca, pentru ca nu mai citeste.

 

...Din fericire, mai sunt cativa scriitori din cei vechi.

 

Nu stiu in ce masura mai sunt ei productivi.

 

Primesc foarte multe carti, mai cu seama poezie. Sunt autori noi foarte tineri.

 

Ma intreb insa de ce nu mai scriu cei vechi - D.. R. Popescu, Breban, Balaita.

 

Acum apar nume noi. Se fac tot felul de ciudatenii in numele postmodernismului.

 

Am incercat sa aflu ce este postmodernismul.

 

I-am intrebat pe ei. N-au fost in stare sa-mi raspunda.

 

E o arta din cioburi - totul este faramitat - mi s-a spus.

 

Dar Spiritul are o facultate: aceea de integrare, de a face din fragmente o totalitate.

 

 Asta au facut clasicii.

 

Azi am senzatia ca traim procesul invers - ne diseminam, ne risipim.

 

 

 

TOT SAU NIMIC

Sfantul Ioan din Kronstadt

 

 

Spune-ti în inima, din toata… inima: „Domnul înseamna pentru mine totul; eu singur sunt un nimeni, neputincios, nimic nu pot face”. „Fara Mine nu puteti face nimic” (Ioan 15, 5) – spune Însusi Domnul – „Eu fiind Acela ce poate face totul si cu prisosinta pentru voi”. Convinge-te ca este asa în fiecare minut al vietii în inima ta si nu pregeta sa alergi pentru orice lucru la Domnul, sperând sa obtii de la El toate cele bune si de folos, pentru mântuire si chiar pentru viata vremelnica de-acum.

 

Sfantul Ioan din Kronstadt, Viata mea in Hristos, traducere de Boris Buzila, Ed. Sophia, Bucuresti, 2005, p. 175



In memoriam

C. S. Nicolăescu - Plopșor

 

 

 

C. S. Nicolăescu-Plopșor (1900-1968), a fost arheolog, istoric, etnograf, folclorist, antropolog, geograf, membru corespondent al Academiei Române.

 

În noaptea de 13 febr. 1982, Virgiliu Tătaru, redactor la ziarul ,,Viitorul” din Tr. Severin, aflându-se într-o vizită la Bârda, a povestit o întâmplare din viața lui C. S. Nicolăescu-Plopșor,  pe care o auzise de la Paleologu, fără a da alte amănunte.

 

Se spune că C. S. Nicolăescu – Plopșor era candidat la alegeri pentru Caracăl. De cinci ori fusese mereu fericitul ales. Avea toată siguranța că va câștiga alegerile și a șasea oară. Cu acel prilej, a luat cuvântul în fața alegătorilor și, prezentându-le o bucățică de seceră descoperită undeva în pământul Olteniei, a început să pledeze:

 

,,= Domnilor, copii, pe acest pământ, unde au trăit moșii și strămoșii voștri, am găsit acest inestimabil obiect, care s-a transmis de 2500 de ani ca un mesaj…. ”

 

După ce și-a terminat Plopșor cuvântarea, a luat cuvântul un adversar al său, un împielițat cu câteva clase primare, dar foarte versat și uns cu toate alifiile. Acesta, de unde aflase, de unde nu aflase de ceea ce voia Plopșor să arate, dar cu o zi înainte pusese un fierar de-i făcuse un fier asemănător cu al lui Plopșor. Fierul fiind vechi, arăta ca unul găsit în pământ. Luând cuvânt, stil Cațavencu,  acesta a început:

 

,,- Fraților, am avut plăcerea să ascultăm pe marele, neprețuitul, inegalabilul profesor și om de știință C. S. Nicolăescu-Plopșor. Fiecare dintre dumneavoastră s-a cutremurat ascultându-i relatarea în legătură cu ,,descoperirea științifică” a domniei – sale. Numai că acest escroc ordinar a uitat un singur lucru: a uitat că nu toți suntem naivi, că nu toți suntem proști și că nu poate să ne prostească atât de ușor. Iată, fraților, un alt fier ca al escrocului de adineauri. Seamănă cu al lui?”

 

Un mănunchi de glasuri i-au răspuns afirmativ.

 

,,- Ei bine, fraților, - și-a continuat impostorul cuvântarea -, eu aș putea să vă spun că al meu e vechi de trei mii de ani și poate mulți m-ați crede. Eu sunt, însă, cinstit, fraților, și vă spun adevărul adevărat, nu ca escrocul de adineauri! Ei bine, fraților, aflați că fierul acesta e făcut aseară de fierarul nostru din oraș, de Ion. Așa-i, Ioane?”

 

,,- Da…!” răspunse Ion, care aștepta la colțul scenei.

 

,, - Ia spune tu, Ioane, cât ți-am dat eu să faci fierul acesta?”

 

,,- Două mii de lei, boierule!”

 

,,- Vedeți, fraților, ce matrapazlâcuri este în stare șarlatanul acesta, care de atâția ani v-a sucit mereu mințile și v-a înșelat așteptările?”

 

Alegătorii, convinși pe deplin de ,,adevăr”, l-au luat pe C. S. Nicolăescu-Plopșor la huiduieli și abia a scăpat domnia-sa cu barba întreagă.

 

(Amintiri despre C.  S.  Nicolăescu-Plopșor, în ,,Scrisoare pastorală”, an.  XI (2013), nr.  255, p.  4; în vol. Scrisoare pastorală”, Bârda, Editura ,,Cuget Românesc”, 2015, pp. 246-248; în ,,Datina”, Tr.  Severin, an.  XXIII(2013), nr.  6010(9 oct.), p.  8;  an.  XXIX(2019), nr.  7458(19-20 oct.), p.  14; în ,,Obiectiv mehedințean”, an.  XXI(2019), nr.  1004(14 nov.), p.  11).

 

Pr. Al. Stănciulescu-Bârda

 

 

 

GREUTATEA MATERIALNICA

Sfantul Tihon din Zadonsk

 

 

Vezi, iarasi, ca piatra, fierul, plumbul si orice lucru care este greu, oricât de sus ar fi ridicat sau aruncat, se întoarce totusi cu grabire spre pamânt, spre miezul sau, si cade. Din aceasta întâmplare înveti ca asa este si starea celor împatimiti de lume, care parca se ridica prin povete si înfricosari pentru ca, izbavindu-se de desertaciune, sa râvneasca Cerul, însa, oricât s-ar însufleti acestia din propovaduirea Cuvântului lui Dumnezeu, tot nu se pot lepada de obiceiul si de împatimirea lor. Si chiar daca uneori ei se straduiesc si se nevoiesc sa se desparta de rau, fiind îndemnati de harul Domnului spre înaltimi, adica spre iubirea bunatatilor ceresti, se întorc totusi cu grabire jos, spre împatimire. Caci patima îl trage catre sine si îl ademeneste pe cel împatimit asa precum un magnet atrage fierul. Aceasta cugetare te povatuieste sa te feresti de orice patima ca de un foc sau ca de un venin ucigator si cu toate puterile sa te nevoiesti întru râvnirea si cautarea bunatatilor ceresti, care au fost dobândite prin moartea lui Hristos. Iar celui ce se straduieste, Dumnezeu îi ajuta.

 

Sfantul Tihon din Zadonsk, Dumnezeu in imprejurarile vietii de zi cu zi, traducere de Olga Bersan, Ed. Sophia, Bucuresti, 2011, p. 68

 

 

 

RUGACIUNEA SILITA

Sfantul Ioan din Kronstadt

 

 

Rugaciunea silita naste fatarnicie, îl face pe om incapabil de orice reflectie, apatic fata de toate, chiar si fata de îndeplinirea obligatiilor sale. Aceasta ar trebui sa-i faca pe toti cei ce se roaga asa sa-si îndrepte modul de a se ruga. Trebuie sa ne rugam cu drag, cu vigoare, din inima. Nu din cauza supararilor si necazurilor si nici din obligatie, „caci Dumnezeu iubeste pe cel care da cu voie buna” (2 Corinteni 9, 7).

 

Sfantul Ioan din Kronstadt, Viata mea in Hristos, traducere de Boris Buzila, Ed. Sophia, Bucuresti, 2005, p. 52-53.

 

 


FIRUL DE IARBA

Sfantul Ioan din Kronstadt

 

 

În trupul nostru, în manifestarile sale firesti, lucreaza Dumnezeu, sustinându-l, nutrindu-l, crescându-l. În firul de iarba, într-o planta sau într-un animal lucreaza de asemenea El; firul de iarba „îl îmbraca” (Luca 12, 28), planta o creste, o împodobeste cu frunze si flori, o face sa rodeasca, pe animale le nutreste si le creste. Noi însine nu putem face nimic în propriul nostru trup, nici cu o jumatate de iota, cum se spune; nu putem face „un fir de par alb sau negru” (Matei 5, 36). Domnul ni Se descopera în macrocosmos si în microcosmos, nu cunoaste limite, nici într-unul, nici în altul, exista tot în toate, neîmpartit si mai presus de toate.

 

Sfantul Ioan din Kronstadt, Viata mea in Hristos, traducere de Boris Buzila, Ed. Sophia, Bucuresti, 2005, p. 81.



MESAJ CĂTRE CITITORI

 

 

De câteva luni am publicat mereu povestiri, schițe, însemnări, pagini comemorative despre unele  femei, pe care le-am cunoscut în trecerea mea prin lume. După reacțiile manifestate de către cititori, am înțeles că materialele acestea au fost destul de gustate, ba unele chiar au impresionat până la lacrimi.

 

Am adunat materialele respective într-o carte, care a apărut zilele acestea, intitulată Inima mamei.  Are 237 pagini și costă 30 lei.

 

Cei care doresc să achiziționeze această carte, o pot face, comunicându-mi adresa unde vor să le-o trimit. Pentru cei din țară transportul este gratuit, cei din străinătate vor suporta cheltuielile poștale.

 

*

Am adunat în prezenta lucrare un buchet de povestiri, amintiri, texte diverse, care au o temă comună: femeia în cele mai diverse ipostaze ale existenței sale: tânără, adultă, bătrână, mamă, soție, fiică, soră, iubită. Am evitat teoretizarea propriu-zisă despre femeie, ci am cules din viață, din cele ce am cunoscut în trecerea mea prin lume, acele fapte și întâmplări, care ajută la zugrăvirea unor personaje, caractere, obiceiuri și năravuri din psihologia feminină, din ,,eternul” feminin.

 

Ediția a II-a a acestei lucrări, apărută cu 20 de ani în urmă, a primit premiul revistei de cultură ,,Iosif Vulcan” din Australia. De atunci s-au mai adăugat multe, s-au mai scris multe, așa încât și cunoașterea s-a mai aprofundat.

 

Lucrarea este, la urma-urmei, un omagiu adus femeii, tovarășa noastră de viață.

 

Pr. Al. Stănciulescu-Bârda

 

 

 

KYRIE ELEISON!(Doamne miluiește!)

Sfantul Ioan din Kronstadt

 

 

Tot omul pe pamânt boleste de lingoarea pacatului, de orbirea pacatului, de turbarea pacatului. Si cum pacatul ia de cele mai multe ori forma rautatii si a trufiei, trebuie sa ne purtam cu tot omul stapânit de pacat ca si cu un bolnav, cu îngaduitoare iubire. Iata un adevar important pe care de cele mai multe ori îl uitam. Ba chiar procedam de-a-ndoaselea: sporim raul adaugându-i propria noastra rautate, trufiei îi opunem propria noastra trufie. În felul acesta sporeste la noi raul, nu se micsoreaza, nu se vindeca, boala se întinde si mai mult. Miluieste-ne, Doamne! Miluieste, Doamne, omenirea!

 

Sfantul Ioan din Kronstadt, Viata mea in Hristos, traducere de Boris Buzila, Ed. Sophia, Bucuresti, 2005, p. 305

 

 

 

COPIII GALAGIOSI

Sfantul Teofan Zavoratul

 

 

Vedeti ca copiii lasati singuri zburda de colo-colo si provoaca un adevarat vacarm. Retalmaciti: ce se ridica în sufletul nostru când este parasit de frica de Dumnezeu si când atentia nu mai este atintita spre El!

 

Sfantul Teofan Zavoratul, Ce este viata duhovniceasca si cum sa te apropii de ea?, traducere de Elena Dulgheru, Ed. Anastasia, Bucuresti, 1997, p. 206.



Cristina Țopescu

 

 

Am aflat cu profundă mâhnire de plecarea dintre noi a celei ce-a fost Cristina Țopescu, om de televiziune de un profesionalism exemplar, realizator de nenumărate emisiuni, în care a apărat valorile culturale, sociale, spirituale ale neamului.

 

În urmă cu câțiva ani am avut prilejul să discut cu dânsa la telefon mai bine de o jumătate de oră. Era în preajma referendum-ului pentru familie. Se făceau ample campanii pro și contra la posturile de televiziune. Interese mai mult sau mai puțin obscure promovau tot felul de aberații comportamentale și făceau elogiul căsătoriei dintre persoanele de același sex. Cu oarecare timp în urmă fusese la Bârda o echipă a Televiziunii ,,Antena” și filmase o slujbă.

 

La ,,Antena 3” se pregătea de data aceasta o emisiune pe tema referendum-ului pentru familie. Doamna Cristina Țopescu era redactorul însărcinat cu această emisiune. Când s-a pus problema în redacție  pe cine invită din partea Bisericii, Domnișoara Andreea Topan, reportera care venise cu echipa de filmare la Bârda, i-a sugerat să invite un preot de țară și m-a recomandat pe mine. I-a convenit ideea Doamnei Cristina Țopescu și, cu o seară înainte de emisiune, mi-a dat telefon. Mi-a spus despre ce este vorba și m-a rugat să fiu pregătit ca atunci când voi fi contactat telefonic în seara următoare să prezint poziția mea ca preot și prin aceasta poziția Bisericii față de acest referendum, respectiv față de familie.

 

După aceste detalii privind emisiunea, a urmat o lungă discuție pe teme diverse. Simțeam că la celălalt telefon interlocutoarea mea este o femeie cu mult bun-simț,  modestă și evlavioasă, un om credincios, care suferă văzând cum se lucrează în mod sistematic la distrugerea familiei tradiționale românești. Vorbea despre familie ca un bun creștin, dar percepeam o tristețe nemărturisită, o durere sufletească a neîmplinirii personale. În stadiul acela al ,,relației” nu-mi puteam permite s-o întreb amănunte privind viața sa personală, dar înțelegeam că, dincolo de aparențe, în intimitatea sa, este un om trist. Nu-mi dădeam seama ce vârstă are. Nu eram un fan al postului de televiziune ,,Antena 3”, fiindcă în abonamentul meu nu era prins acel post, așa că nu văzusem nici o emisiune a Doamnei Țopescu până atunci.

 

În seara următoare, am așteptat să-mi sune telefonul.  M-au sunat chiar de la începutul emisiunii. Televizorul meu nu prindea postul respectiv, dar auzeam la telefon toate intervențiile invitaților. O auzeam și pe Doamna Cristina Țopescu.  Mi s-a dat cuvântul, am spus ce aveam de spus în sprijinul familiei și al referendum-ului, dar am sesizat un lucru esențial privind-o pe moderatoare. Parcă nu mai era  femeia cu care vorbisem cu o seară înainte. Dacă întâi, în discuția în doi, se dovedea a fi o bună creștină cu mult respect  față de familie, de data aceasta apărea ca un moderator echidistant. Îl asculta pe fiecare, nu contrazicea pe nimeni direct, ci doar direcționa interlocutorii să se ,,ciondărască” între ei, fără a lua dumneaei partea unuia sau a altuia. În finalul emisiunii nu puteai afirma dacă moderatoarea este pro sau contra. Ea rămânea undeva într-o zonă neutră, așa cum îi stă bine unui om de televiziune profesionist, care știe cum să modereze o emisiune fără patimă, ci cu obiectivitate. Am încercat în zilele următoare să-i dau telefon, dar n-a mai răspuns.

 

Abia după ce mi-am schimbat abonamentul la televizor am avut prilejul s-o văd cum arată ca om. Era de o frumusețe rară, o femeie superbă. Am fost profund consternat, când am aflat despre nenorocirea abătută asupra ei, de moartea ei într-o singurătate înfiorătoare, de incinerarea ei….!

 

Dumnezeu să te ierte, Cristina Țopescu!

 

(In memoriam: Cristina Țopescu, în ,,Scrisoare pastorală”, an. XX(2020), nr. 414, pp. 3-4; în vol. Scrisoare pastorală, Bârda, Editura ,,Cuget Românesc”, vol. XI, 2021, pp. 225-227).

 

Pr. Al. Stănciulescu-Bârda

 

 

 

TRUPUL NOU

Sfantul Luca al Crimeei

 

 

Semanata în pamânt, îngropata fiind, samânta putrezeste, înceteaza sa mai existe ca samânta, însa din ea va creste ceva mult mai mare, mult mai desavârsit atât ca si complexitate, cât si ca forma. Dumnezeu îi da o noua forma si frumusete si o viata plina de folos si desfatare.

 

Trupul omenesc este îngropat în pamânt si înceteaza sa mai existe ca trup. Însa din elementele în care s-a descompus, asemenea celulelor semintei de grâu, prin puterea lui Dumnezeu va învia un nou trup, nu unul stricacios, neputincios si fara de vlaga, ci un nou trup duhovnicesc, plin de putere, de nestricaciune si de slava.

 

Sfantul Luca al Crimeei, Puterea inimii, traducere de Evdochia Savga, Ed. Sophia, Bucuresti, 2010, p. 153.

 

 

 

CINEMATOGRAFUL

Sfantul Sofronie Saharov

 

 

Gândurile care vin în minte în vremea rugaciunii arata existenta patimilor. Pe cât de des vin gânduri similare, pe atâta înseamna ca patimile acelea explicite au radacini adânci. O astfel de patima are radacini adânci si este nevoie de o mare osteneala si durere pentru a fi vindecate. Prin urmare gândurile din vremea rugaciunii ne ajuta sa distingem starea noastra, patimile noastre. Se întâmpla ceea ce se petrece la proiectia unui film. Când exista lumina în spatele filmului, atunci toate se arata clare pe ecran. Lipsa luminii nu arata nimic.

 

Sfantul Sofronie Saharov, Cunosc un om in Hristos – Parintele Sofronie de la Essex, traducere de Pr. Serban Tica, Ed. Sophia, Bucuresti, 2011, p.









Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu