România,
țara mea de glorii, țara mea de dor
General-locotenent
(r) Dr. Grigore Stamate
01
Decembrie 2022
Cu toate încercările unora de a-l denigra
ori șterge de pe firmamentul liricii universale pe unul dintre străluciții
corifei ai literaturii române, steaua „Luceafărului” Mihai Eminescu nu va apune
niciodată. Și, nu se va stinge nicicum, atâta timp cât în sufletul românilor de
bună credință va mai scânteia un dram de dragoste față de această superbă țară
și față de acest, atât de minunat, popor. Pentru că - orice s-ar spune -
amintirea unuia dintre faimoșii reprezentanți ai generației, care ne-a dăruit
independența de stat și ne-a ridicat la culme cultura națională, va dăinui
pentru totdeauna.
Da, poetul, prozatorul și jurnalistul
Mihai Eminescu va rămâne în conștiința noastră națională, ca și în cea
universală, incontestabil, drept un geniu al literaturii clasice. Dar, nu numai
atât, ci și ca un mare cugetător, un vizionar și un filozof ale cărui secrete
încă nu au fost dezvăluite pe deplin. Iar, pentru interesul în temă, categoric,
va rămâne un exemplu de aleasă excelență patriotică, de certitudine și credință,
fiind unul dintre cei ce s-au preocupat îndeaproape de soarta nației sale, în
concurs cu acea clasă politică de sorginte și preocupare antinațională, care -
ca un blestem - și-a prelungit manifestarea și peste perspectiva tulburătoare a
vremurilor.
Iată doar câteva dintre întrebările pe
care, încă din a doua jumătate a veacului XIX, marele erudit Mihai Eminescu, le
afișa, cu atâta nedumerire și tot pe-atâta dreptate, în referire la cei care
alcătuiau clasa politică a unei societății, ce se zbătea îndârjit să iasă din
marasmul împilării:
„Ce caută aceste elemente nesănătoase în
viata publică a statului?
Ce caută acești oameni care pe calea
statului voiesc să câștige avere și onori, pe când statul nu este nicăieri
altceva decât organizarea cea mai simplă posibilă a nevoilor omenești?
Ce sunt aceste păpuși care doresc a trăi
fără muncă, fără știință, fără avere moștenită, cumulând câte trei, patru
însărcinări publice dintre care n-ar putea sã împlineascã nici pe una în
deplina conștintă? […]. Uzurpatori, demagogi, capete deşarte, leneşi care
trăiesc din sudoarea poporului fără a o compensa prin nimic, ciocoi boieroşi şi
fudui, mult mai înfumuraţi decât coborâtorii din neamurile cele mai vechi ale
ţării[1]”.
Vi se pare cumva că - aluziv la
contemporaneitate - se excede în context, că sunt simple vorbe aruncate în vânt
de către un om, care trăia într-un cer al său și că orice asemănare cu
realitatea sau cu evoluția de peste un secol și jumătate este pur
întâmplătoare?! Să facem atunci încă un pas peste vremuri și să ne reamintim ce
ne punea, pe același tapet social, nouă, românilor, o altă personalitate
literară și politică de anvergură, la începutul de secol al XX-lea despre
aceeași clasă politică, chiar dacă într-o altă componență, dar cu aceleași metehne.
Fie și așa, extrapolând la nivel de ansamblu: „Țară de secături, țară minoră,
căzută rușinos la examenul de capacitate în fața Europei... Aici ne-au adus
politicienii ordinari, hoții improvizați astăzi în moraliști, miniștrii care
s-au vândut o viață întreagă, deputații contrabandiști ... Nu ne prăbușim nici
de numărul dușmanului, nici de armamentul lui, boala o avem în suflet, e o
epidemie înfricoșătoare de meningită morală”[2].
Extrem de dureros, de zguduitor și
îngrijorător, dar atât de analitic și de plin de luare-aminte. O sinteză extrem
de dură și de tristă, pe cât de condensată, tot pe-atât de congruientă în
concluzii și învățăminte. Din nefericire, cu indubitabil corespondent în
actualitatea nostră. Încât, firesc, apar întrebările: Ce se întâmplă cu tine,
România mea!? Ce s-a întâmplat cu gloriile de altădată?! Să se fi rezumat totul
la un simplu vis, la o simplă aspirație, la un deziderat în care doar dorul
persistă!?
Revenind mult mai aproape de zilele
noastre, să ne reamintim și ce ne dezvăluia, fără ca noi să avem vreo reacție,
regretatul Octavian Paler: „Primul lucru care a fost privatizat în România este
interesul național (...). În momentul de față eu mă întreb, cum de România mai
există! România nu e o țară coruptă, România e o țară jefuită, e o țară
prădată, e o haită de lupi dinăuntrul țării și din afară care în complicitate
fură tot ce se poate în România” [3].
Mai mult, în aceeași Românie de dor,
cândva și de glorii, potrivit unui apreciat lider al Clubului de la Roma:
„Trăim într-o formă anticulturală, s-a pierdut rușinea. Și s-a pierdut rușinea
pentru că lichelele și lacheii de serviciu și-au văzut visul cu ochii: cozile
de topor au devenit topoare, după 1989 și au vândut pe mărgele de plastic
întreaga țară. România a fost vândută de cei care au preluat puterea în 1989 și
apoi și-au dat-o unul altuia timp de 26 de ani” (...). Au vândut-o cu bună
știință, România nu mai deține nimic, nu are economie. România nu este un stat,
ci o corporație. Capitalul străin este cel care deține puterea, deține peste
60% din activele țării, peste 50% din profit și, ceea ce este cel mai grav,
stăpânește pârghiile strategice, de condus, ale țării: industria de petrol
gaze, distribuția de energie… (...). România este ca o mină din care se scoate,
în fiecare zi, din decembrie 1989 încoace, aur. Și când nu va mai fi aur, mina
se va închide. Falimentul este o chestiune de probabilitate matematică pentru
România (...) Industria ca atare, marile întreprinderi au fost distruse.
Privatizarea s-a făcut în dezinteresul României. Cel mai grav e că a fost
vândut pământul. (...) Pădurile, apele, se vând. Totul este de vânzare. Mai
puțin sufletul românesc și eu pe asta mă bazez. Sufletul românesc va
triumfa”[4].
Da, și nouă ne place să credem aceasta.
Pentru, că - vrem, nu vrem - doar sufletul celor care mai gândesc românește
încă nu a putut fi pus pe tarabă. Ne
însușim întrutotul temeinicia analizei și, la rându-ne, punctăm în continuare,
achiesând și la opinia unui distins jurnalist de la poalele Semenicului: „Nu
cred ca în decursul istoriei, comparativ cu perioadele istorice parcurse, să fi
fost românul mai subjugat, mai dezumanizat și mai dezbinat decât este acum. Au
reușit prin tactica pașilor mărunți să ne îngenuncheze, să ne tâmpească, să ne
învrăjbească unii împotriva altora, să nu mai gândim altceva decât ceea ce ne
dau ei ca temă de casă. Suntem atât de săraci fizic și spiritual, dar nu
realizăm că ne îndreptăm asemeni oilor spre prăpastie. O prăpastie ce va
însemna distrugerea acestei țări atât de bogată și frumoasă, dar care - vorba
lui Țuțea - este populată cu idioți (...). Desigur există și valori, oameni
pricepuți, copii olimpici și oameni de afaceri prosperi și integri. Dar aceștia
sunt puțini și nu vor să se amestece cu actuala clasă politică”[5].
Chiar așa: de ce oamenii noștri de valoare
nu vor să intre în politică sau, la fel de exact, de ce arar mai pot să intre
în politică? Tânărul jurnalist, sus-amintit, încearcă să explice asta apelând
la înțelepciunea populară: „Dacă te bagi în vălău te mănâncă porcii“. Și, în
adaos, rezumă cu o precizie de necontestat: „Concluzia e că cine poate nu vrea,
iar cine vrea e incapabil să vadă mai departe de buzunarul propriu”.
Achiesăm întrutotul, dar - ca simplu
tehnician, care și-a petrecut o parte din viață sa în lumea parlamentară - mi
se pare că ar mai trebui evidențiate și alte aspecte, între care cel al
algoritmului „șperțar” este prioritar, care deși nu este expres menționat în
platforma politică a vreunui partid se află într-o riguroasă ecuație cu acele
indiscutabile „calități” și, mai ales, „capacități”, fără de care orice
„promovare” este estompată din start:
incultura, obediența, arivismul, hoția, corupția, obediența și, ce-i mult mai
grav, trădarea interesului național.
Cât despre personalități de valoare, nicio
șansă, impasul este categoric. Din acest unghi al aprecierii, opinia
filozofului și scriitorului Emil Cioran este mai mult decât satisfăcătoare.
Astfel: „Degeaba am căuta însă, în zilele noastre, literaţi pe măsura
aventurierilor, a tiranilor veacului nostru. Dacă din punct de vedere politic
am dat dovadă de o demenţă necunoscută până la noi, în domeniul spiritului
mişună numai destine mărunte; niciun cuceritor prin forţa condeiului: doar
avortoni, isterici, nişte cazuri, atât”[6].
Și, pentru că am făcut trimitere doar la
câțiva dintre marii gânditori, cărora arar le mai acordăm prețuirea necesară,
încercăm să extragem un fragment și din monumentala reflecție a unei reputate
personalități a timpului nostru, respectiv a omului de teatru, film, litere și
– de ce nu, de filozofie și istorie - regizorul și scenaristul, cu largă
recunoaștere internațională, Visarioan Alexa, atât de actuală oricărei
contemporaneități în derută: „... mă înspăimântă vremurile în care suntem
supuşi să trăim acum. E timpul cucerit de impostura tenace şi perfidă. Timpul
maculat de cardasia minciunii performante, a mediocrităţii hegemone, a falsului
şi vulgarităţii. E timpul ce proclamă incultura ca biruinţă. E timpul fără
Adevăr, stăpânit de slugărnicie şi umilire. Timp fără morală, timp de durere,
fără conştiinta şi fără ideal. Timp ucis zilnic de tăcerea noastră satisfacută
de propria dezamăgire. Comentăm înfrângerea ordinii cu resemnare. Timpul
mistificarii desăvârșite! M-am născut când se instaura dictatura şi se legifera
frica. Teroarea în toată bestialitatea ei ne-a monitorizat existenţa. Ca şi
multi alţii mi-am construit viaţa, familia şi profesia într-un climat de
insecuritate şi degradare. Am rezistat plătind dureros fiecare clipă de
supravieţuire. Cuvântul care m-a învăţat să trăiesc dincolo de minciuna
vremurilor este Trebuie - Cuvânt de osândă cu care a fost botezat omul - spunea
G. Büchner”.
Un ecou eteric, peste etericul unui timp,
care, în loc să ne vină în întâmpinare, parcă se tot depărtează, cu fiecare zi.
Iată, potrivit aceleași luminate minți, unde trebuie căutată cauza: „Cauza
trebuie găsită şi studiată în imediata noastră apropiere, în snobismul şi în
diletantismul, în incultura şi în reaua credinţă a unora dintre cei de lângă
noi, cărora prin indiferenţa, ignorarea sau tăcerea, prin «nebăgarea în seamă»
le sporim încrederea în atitudinea şi conduita lor josnice”.
Mai mult decât atât, maestrul vine și cu
soluții demne de luat în seamă: „Trebuie să ne restabilim verticalitatea,
ţinuta morală demnă, identitatea cetăţenească şi naţională, trebuie să demascăm
şi să decidem cu propria noastră voinţă înlăturarea imposturii, a demagogiei, a
minciunii autorizate, a populismului, a hoţiei, a prostiei, a manipulării
conştiintei şi a tuturor justificărilor degradante… Trebuie să activăm
responsabilitatea în întreaga societate românească… Da. Trebuie, maestre!
Trebuie. Un deziderat atât de simplu, dar cu o încărcătură mare cât o țară.
Pentru aceasta însă, toți cei din fruntea țării, toți cei care dispun de pârghiile
corespunzătoare trebuie să-și facă datoria față de popor. Cu onestitate și
responsabilitate, cu dăruire și respect față de țară și de neam, cu patriotism
desăvârșit.
Dar, în aceeași remarcabilă și distinsă
retorică, nu ne rămâne decât să aprofundăm și aceasta: „Nu știu cât contează,
în ziua de astăzi, adevărul ... Nu știu dacă degradarea susținută și aclamată
într-un climat viciat de prostie agresivă și ticăloșie interesată mai poate fi
oprită”.
Subscriem, cu speranță, și chiar dacă
„ceremonialul oficializat al mediocrizării ne cuprinde victorios întreaga
existență”, noi mai credem - încă mai
credem - că România își va reveni la normal. Deși, vorba aceluiași expert de
aleasă cultură: „Nu pot ști dacă mistificarea în care ne place să viețuim dintotdeauna
în spațiul miticist are acum momentul ei de desăvârșire sau încă proliferează
(...). În universul instabil ce nu solicită în mod real participarea,
creativitatea și responsabilitatea, trăim supuși și confuzi un timp al
maculării ...”.
Așa este, însă nesiguranța, ca și
impostura, ca și mediocritatea ori obediența, care s-au instalat, ca-ntr-o
galaxie a rușinii, pe cerul, cândva atât de senin, al patriei, suscită destulă
prudență. Este chiar periculos - momentan, desigur – să te pui împotriva unui curent,
în care s-a lăsat antrenată majoritatea. Din atâtea motive, pe care unii,
sincer, nu știu să și le explice. Se lasă duși de val și - cât timp propriile
lor afaceri nu sunt deranjate - nu au de ce să se implice, dincolo de interesul
nemijlocit. Oricum, cei care încă mai îndrăznesc să facă obstrucții, sunt
reduși la tăcere în cele mai josnice moduri, între care compromiterea deține
locul principal. Ți se insinuează repede ceva și, până la retractare - dacă o
să mai parte și de așa ceva - rămâi cu pecetea atârnată de gât.
Am întâlnit adesea cazuri, când eram
întrebat de ce permitem și nu acționăm împotriva a ceea ce i se întâmplă
României, astăzi. Să facem ceva, cât nu este prea târziu, ca să înlăturăm
impostura și să aducem țara pe linia de plutire. Le-am răspuns că, deocamdată,
nu se pot face prea multe și - cu părere de rău - în niciun caz, numai din
partea seniorilor. Să lăsăm tineretul să conștientizeze ce se întâmplă și să-și revină, cu de la sine înțelegere, în
matca națională. Altfel, nu e nicio putință de izbândă și, dacă nu se pricepe
asta, își merită soarta și ei și noi. Riscăm să facem un deserviciu și, în loc
să avem aderență la masă, ne putem aștepta la un afront generalizat. Astăzi,
mijloacele de informare, capacitățile și disponibilitățile, care vin în
întâmpinarea tânărului, pentru a-l pregăti și a-l forma ca om, în deplină
cunoștință de cauză cu ceea ce societatea, ca și ceilalți, așteptă de la el,
sunt multilaterale. De aici și nivelul, la care ar trebui să se situeze media.
Categoric, superior, față de cel al generațiilor precedente. Ceea ce, cu toții
cred că acceptăm, este și normal să se întâmple.
Anormală însă este dispoziția unora dintre
aceștia în legătură cu obligațiile sociale, pe care ar trebui să le incumbe o
asemenea realitate. Și, când spun asta, am în vedere, indubitabil, interesul
național, ca și acel nobil simțământ care trebuie să ne mențină în actualitate
și să reprezinte mândrie noastră de neam: dragostea față de țară, de acest
popor atât de minunat, de tradițiile și de istoria sa îndelungată. Desigur,
generația de astăzi nu se mai poate nicicum raporta la generația din perioada
imediat post-belică, care muncea dezinvolt, pe gratis, în numele unui
patriotism, chiar dacă forțat. Dar, cu amendamentele impuse de o altfel de evoluție,
în care totuși comandamentele sociale erau aceleași. Nu numai la noi, ci în
întreaga lume civilizată. Pentru că, oricât de mult ar fi evoluat societățile
din statele avansate, eu nu am auzi pe nimeni, care să se dezică de patria lor,
ca și de cetățenii în mijlocul cărora își desfășoară activitatea. Respectul lor
față de țară, ca și față de popor a rămas constant, în pofida oricăror vitregii
ale vremurilor»[7].
România - „țara mea de glorii, țara mea de
dor” - suferă cumplit. Au îmbolnăvit-o netrebnicii neamului, iar noi - noi
românii, fiii săi - asistăm
neputincioși, cum cancerul social se răspândește în trupul cândva atât de
puternic al unui popor năpăstuit peste poate. Asistăm, oftăm și așteptăm.
Așteptăm să apară cumva un altfel de tămăduitor al neamului din Grădina Maicii
Domnului, care să ne curețe de pecinginea străină și să stârpească tumora, ce
tinde să ne introducă în metastază. Chiar și în pofida evidenței, potrivit
căreia: „neîndoios, fără concursul trădător al clasei politice românești -
probabil cel mai mare din istorie și cel mai substanțial din tot Centrul și
Estul Europei - România nu devenea «cea mai colonie dintre toate coloniile
est-europene» practic doar într-un deceniu și jumătate[8].
Au trecut treizeci și ceva ani de la momentele
acelea când pe străzile Capitalei și în marile orașe se scandau lozinci de
genul: „Nu ne vindem țara!” Și, noi, simpli cetățeni din majoritatea eterogenă
ne-am însușit sloganul și am vrut să ne constituie deziderat. În schimb ei,
guvernanții noștri - nu ai altora - sub paravanul întunecat al nerecunoștinței
populare, au scos-o la mezat, pe mai nimic. Bucățică, cu bucățică, ne-au vândut
țara, cu o nerușinare de neimaginat.
M-au impresionat profund relatările
tânărului jurnalist reșițean - sus-amintit - care, cu doar câteva zile în urmă,
mai avea „tupeul” să le reamintească
acelora, ce încă mai gândesc românește, că: „Suntem un popor de idioți, așa cum
afirma Țuțea[9], atâta doar că nu ne dăm seama. Am fost duși cu zăhărelul an
după an, generație după generație. Comuniștii ne-au arătat luminița de la
capătul tunelului în care fiecare era egal cu celălalt. Adevărul e că ne-au pus
să muncim și au creat condiții pentru a face acest lucru. Social-democrații ne
spuneau cât de frumoasă va fi viața după guvernarea lor și au distrus tot ceea
ce se numea economie: fabrici, uzine, șantiere, CAP-uri și IAS-uri. Calea spre
occident fusese deschisă și poteca începea să se bătătorească. Au venit
liberalii cu vederi progresiste, aliați cu neomarxiștii (doar în definiție)
pentru că nici acum nu știu ce hram poartă. Ăștia au în cap un singur lucru:
banul. Fac orice, indiferent de pierderile colaterale pentru avutul propriu. Al
lor și al acoliților și calcă în picioare tot: destine, credință,
libertăți”[10].
Vi se pare că se exagerează cumva!? În ce
mă privește, nicidecum. Pentru că eu, și ca mine destui alți buni creștini: „Nu
cred că în decursul istoriei, comparativ cu perioadele istorice parcurse, să fi
fost românul mai subjugat, mai dezumanizat și mai dezbinat decât este acum. Au
reușit prin tactica pașilor mărunți să ne îngenuncheze, să ne tâmpească, să ne
învrăjbească unii împotriva altora, să nu mai gândim altceva decât ceea ce ne
dau ei ca temă de casă” [11].
Întrebările care subzistă și pe care ar
trebui să ni le punem, fie și așa când privim în oglinda minții: Cum de se
permit toate acestea?! Ce face justiția, procurorii noștri convertiți în
magistrați?! Ce fac celelalte autorități, cu răspunderi într-unul sau altul
dintre domeniile rămase de izbeliște?!
O justiție cu talerul dreptății ciuruit,
întreținută gras, cu salarii și pensii, pe măsura gradului de obediență, n-o să
fie niciodată în slujba cetățeanului simplu. Aidoma, instituțiile înțesate de
înrudiri și „însoțiri” de toate genurile n-o să vină niciodată în întâmpinarea
românului fără de vreun „sfanț” în buzunar și, cu o întreținere și amăgire pe
măsură, nu ne vor susține niciodată interesul național.
„Vrem o țară, ca afară!” Așa am perorat
mai toți - ani de-a rândul - după acele evenimente bulversante de la finele lui
’89. Vai, cât de obstrucționată și
pervertită ne-a fost înțelegerea! Nu, noi nu vrem o țară ca afară, vrem o țară
care să fie a noastră, golită de tot ceea ce a afectat-o atât de grav, tocmai
din afară. Mai exact: „Ne vrem țara înapoi!”. Și mai vrem ca tinerii noștri să
revină la vatră și, prin virtutea, competența și dăruirea lor, să ne revigoreze
tuturor simțirea peste care, cineva, de altundeva, a tras perdea întunecată a
ingratitudinii sociale, umane și politice. În dosul căreia alogeni impertinenți
ne storc de bogății, ne umilesc și ne batjocoresc tot ceea ce a avut și mai are
de preț această națiune aservită peste putință: istoria, credința, civilizația
și dragostea față de patria, în care sălășluim de-atâtea și atâtea secole și
milenii.
Nu, noi nu vrem nicio țară ca afară.
Niciodată, chiar dacă pentru o clipă ne-am lăsat amăgiți de un miraj, care
niciodată - după câte se pare - nu va prinde concretență pe pământ românesc.
Noi, care niciodată n-am râvnit la mai mult, dincolo de interesul național, ne
vrem înapoi doar pământurile noastre, vândute ori arondate aiurea, economia
devalizată, întreaga avuție națională, cu tot ceea ce incubă aceasta,
demnitatea furată și mândria terfelită peste măsură.
Mă doare că scriu aceste rânduri în ajunul
marii sărbători a Zilei Naționale, în plin post al Crăciunului, când toleranța
și empatia ar trebui să ne determine să fim mai ponderați în aprecieri
necorespunzătoare sau, pe cât posibil, să le evităm. Dar, mă întreb și-l rog
mult pe Autoputernicul să mă înțeleagă și pe mine: toleranță față de cine?!
Empatie cu cine!? Cu cei care ne-au pauperizat și ne-au afectat sfințenia
trupului românesc și a cugetului bunului român. Niciodată.
Astăzi - în preziua marelui bilanț
național - nu pot să mă limitez doar la aspectele de paradă, ci cu deplină
sinceritate față de destinul unei țării de vază europeană, care i-a avut în
frunte pe marii oameni ai neamului, ca și pe voievozii istoriei Mircea cel
Mare, Mihai Viteazul, Ștefan cel Mare și Sfânt, pe Ioan Alexandru Cuza și, ca
ei, atâția alții, nu pot să nu mă întreb: Ce s-a întâmplat cu agoniseala
noastră, a tuturor? Cum de a ajuns țara aceasta să fie sărăcită și înglodată în
datorii? Cine și de ce ne-a aservit altora?! De ce, cu fiecare zi în adaos, ni
se fură până și sentimentele!? Ce fac toți aceia care sunt învestiți prin lege,
prin Constituție - dacă se mai respectă așa ceva în România - să ne ocrotească
și să ne apere?!
Până când se va permite deșănțata
spoliere!? Că de manipulare și abaterea atenției ne-am săturat și nu mai are
niciun efect pentru cetățeanul de rând. Nu ține de foame și, îi asigurăm pe
guvernanți ingrați, ca și pe acei parlamentari cu portofoliu pe bază de
portofel, că ne afectează doar dorul. Dorul după acea Românie, în care gloria
mai conta și - independent de orice formulă politică - ne asigura stabilitate,
încredere și siguranță în familie, în societate, în credință, în perspectivă și
față de oricine s-ar fi dovedit în contrar interesului nostru.
Poate că unii vor fi tentați să creadă că,
cei care mai gândesc aidoma mie, sunt nostalgici și se lamentează aiurea.
Nostalgici - în sensul nealterat al celor menționate și susținute cu argumente - poate, dar lamentabile sunt doar prestațiile
celor care ar trebui să ne ofere tuturor, cu deosebire tinerilor, model de
manifestare civică, nemijlocit în slujba țării și a poporului, pe care-l pot
deservi și altfel. Adică: cu cinste, cu dreptate, cu prestanță și cu mândria de
a fi român adevărat.
În ceea ce ne privește, cu toate
reținerile exprimate, așa cum nu ne-am pierdut credința, nu ne-am pierdut nici
speranța și suntem convinși că România, țara mea de glorii, țara mea de dor își
va reveni, cu totul, în siliștea dintotdeauna. În pofida oricăror încercări ale
neaveniților de a ne scoate din matca strămoșească, vom reuși să răzbatem prin
ceața întunecată, în care unii caută să mențină pentru totdeauna și, îi
asigurăm pe vrășmașii neamului că poporul din Grădina Maicii Domnului, va
dăinui în demnitate peste secole. Altfel, nici că se poate.
La mulți ani, România, țara mea de glorii,
țara mea de dor! „Fiii tăi trăiască numai în frăție/ Ca a nopții stele, ca a
zilei zori/ Viața în vecie, glorii, bucurie/ Arme cu tărie, suflet românesc/,
Vis de vitejie, fală și mândrie/ Dulce Românie, asta ți-o doresc!”[12].
-----------------------------------
[1] Mihai Eminescu, Netrebnicii care ne
conduc, articol scris de Mihai Eminescu in ziarul „Timpul”, A.D. 1877!
[2] Octavian Goga,
[3] Dan Tănăsescu, Octavian Paler despre
România, 11 mai 2014, articol accesat în 30 noiembrie a.c.
[4] Călin Georgescu, lider al Clubului de
la Roma, România a fost vândută. Statul român nu mai există, postat în 10
februarie 2019, de către Adrian Albu în Cunoaște România, Dezvăluiri.
[5] Dan Agache, în Reper 24.ro, 11
noiembrie 2022;
[6] Emil Cioran, Ispita de a aștepta,
Scrisoare către impasuri, 2008.
[7] Pasaj preluat și prelucrat din volumul
Grigore Stamate, Barajul tinereții mele, Editura Total Publishing, București,
2021, pp.344-348;
[8] Ilie Șerbănescu, Unicitatea
„europeană” a României post-colonozare, în România liberă din 28 mai 2019.
[9] Petre Țuțea: „Un tâmpit mai mare ca
mine nu există. Să faci 13 ani de temniță pentru un popor de idioți! De asta
numai eu am fost în stare“.
[10] Dan Aghache, idem.
[11] Ibidem.
[12] Fragment din poezia Ce-ți doresc eu
ție, dulce Românie, versuri Mihai Eminescu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu