CUM
L-A PARALIZAT DUMNEZEU
PE
TACHE RODAS CA SĂ NU POATĂ FI EXECUTAT
Din minunile Sfinților din închisori. Tache Rodas,
robul lui Hristos, care nu s-a lepădat nicio clipă de credința sa, nici în cele
mai cumplite chinuri. Cu simțul său specific de umor, Tache încă reușea să
zâmbească și să glumească până și în iadul comunist de la Pitești. Din câte nu
l-a scăpat Dumnezeu! Aflați din această mărturie, pe care însuși Tache ne-o
povestește, cum l-a paralizat Dumnezeu temporar pentru a-l păzi, de fapt. CUM
L-A PARALIZAT DUMNEZEU PE TACHE RODAS CA SĂ NU POATĂ FI EXECUTAT
„Când nu vrea Dumnezeu să mori, nu mori”
Nu v-ați temut nici de moarte?
Nu m-a lăsat Maica Domnului. Și când nu vrea Dumnezeu
să mori, nu mori. În timpul procesului de la Ploiești, procesul lui Țurcanu, au
vrut să mă execute. Eu nu știam că eram pe lista celor ce urmau să fie
executați.
În dimineața aceea m-am trezit cu spatele paralizat,
încât nici nu mă puteam ridica din pat. Trebuia să mă prezint la proces și eu
nu mă puteam ridica. Ei credeau că sunt în grevă și le-am zis: „Domnule, eu nu
fac grevă, eu nu mă pot ridica din pat”. Au încercat să mă ridice cu forța, dar
nu au reușit. Și-au dat seama că sunt imobilizat datorită coloanei și au chemat
o echipă de medici să mă pună pe picioare.
„Eu nu mă puteam ridica să mă execute”
În fiecare zi îmi făceau câte o injecție în coloană,
dar în zadar. Apoi am aflat că trebuia să fiu executat, dar orice execuție se
face în picioare, iar eu nu mă puteam ridica. Plutonul de execuție mă aștepta
afară. După trei zile vin gardienii să mă ia, să mă execute: „Rodas, sus!”. Dar
eu, chiar dacă nu avusesem niciodată probleme cu coloana, de data aceasta nu mă
puteam ridica din pat. Auzisem cum îi executase pe alți deținuți în ziua aceea.
Comandantul plutonului de execuție, văzând-mă așa, s-a înfuriat urlând: „Dă-l
dracului, lasă-l pe ăsta!”.
Și așa m-a ocolit moartea. În acea zi au executat mai
mulți deținuți de drept comun, iar familia mea fusese înștiințată că urma să
fiu executat. Un văr de-al mamei a venit să identifice trupul meu și a văzut pe
unul mort ce semăna cu mine și a chemat-o pe mama, spunându-i că am murit. Dar
un gardian a liniștit-o: „Du-te, măi femeie acasă, că nu e fiu-tu. Nu mai e la
noi, e plecat la un spital”. Sărmana mama, prin ce șocuri a trecut ea!
(Extras din Revista Atitudini
BOGATIA
SI SARACIA
-
Sfantul Tihon din Zadonsk -
Vezi
ca un oarecare purtând o însemnata vrednicie ajunge mai apoi sa fie om de rând,
din bogat – sarac lipit pamântului, din sanatos – neputincios, din om slobod
ajunge a fi rob, ori din stapân devine sluga. Preschimbarile acestea ne arata
deslusit ca viata noastra pe pamânt este nestatornica, desarta, plina de nevoi
si jalnica, fiind semn ca noi am fost facuti de Ziditorul nostru nu pentru o
astfel de viata, ci pentru o alta care e mai buna si plina de fericire. Iar
prin acestea ne învatam si parca ne încredintam ca ni se cuvine a cauta viata
cea nestramutata si preafericita. Asa stând lucrurile, ar trebui nu doar sa nu
cârtim, dupa cum este voia trupului nostru celui orb, ci sa-I si multumim cu
prisosinta lui Dumnezeu, chiar daca noua ni se pare cu totul nesuferit felul în
care harul Sau ne calauzeste, ne îndupleca a intra în viata cea de veci.
Sfantul Tihon din Zadonsk, Dumnezeu in
imprejurarile vietii de zi cu zi, traducere de Olga Bersan, Ed. Sophia,
Bucuresti, 2011, p. 71
FATA
IN FATA
-
Sfantul Ioan din Kronstadt -
Crestinul ortodox se întoarce cu fata spre sfintele icoane ale
Mântuitorului, Maicii Domnului, îngerilor si feluritilor sfinti, cu scopul de a
arata vadit credinta sa ca cei închipuiti în icoane sunt de fata, sunt aproape
de el; în sfintele icoane se realizeaza, se înfaptuieste credinta noastra
ortodoxa, iar fara sfintele icoane parca atârnam în vazduh, nestiind cui sa ne
rugam. Rugându-se Domnului, proorocul David spune: „Cautati fata Domnului
asupra celor ce fac rele, ca sa piarda de pe pamânt pomenirea lor” (Psalm 104,
4; 26, 13; 33, 15).
Sfantul Ioan din Kronstadt, Spicul viu de
ganduri despre calea mantuitoare, traducere de Adrian si Xenia Tanasescu-Vlas,
Ed. Sophia, Bucuresti, 2002, p. 180
DOAR
ÎN DUHUL SFÂNT PUTEM CUNOAȘTE PE DUMNEZEU
-SF.
SILUAN ATONITUL-
Cum îl cunoaștem pe Dumnezeu?
Dar Dumnezeu este cunoscut numai prin Duhul Sfânt, și
cel ce în mândria sa vrea să cunoască pe Făcătorul cu mintea sa, acela e orb și
nebun.
Cu mintea noastră nu putem cunoaște nici măcar cum s-a
făcut soarele; și atunci când cerem lui Dumnezeu să ne spună cum s-a făcut
soarele, primim în suflet acest răspuns limpede: „Smerește-te și vei cunoaște
nu numai soarele, ci și pe Făcătorul lui”.
Dar când sufletul cunoaște pe Domnul, el uită de
bucurie soarele și întreaga zidire și lasă grija pentru cunoașterea
pământească.
Dumnezeu
își descoperă tainele Sale sufletului smerit.
Toată viața lor sfinții s-au smerit și au luptat cu
mândria. Și eu mă smeresc ziua și noaptea și, cu toate acestea, nu m-am smerit
cum trebuie. Dar prin Duhul Sfânt sufletul meu a cunoscut smerenia lui Hristos,
pe care ne-a poruncit să o învățăm de la El, și sufletul meu e atras spre El
neîncetat.
Darurile
Harului
O, smerenia lui Hristos! Ea dă sufletului o bucurie de
nedescris în Dumnezeu și din iubirea lui Dumnezeu sufletul uită și pământ, și
cer, și toată dorința lui se avântă spre Dumnezeu.
O, smerenia lui Hristos! Cât de dulce și plăcută este
ea. Dar se găsește numai în îngeri și în sufletele sfinților. Noi însă trebuie
să ne socotim mai răi decât toți, și atunci Domnul ne va da și nouă să
cunoaștem smerenia lui Hristos prin Duhul Sfânt.
Domnul, slava Lui și toate cele cerești se cunosc
numai prin Duhul Sfânt.
Domnul ne-a dat Duhul Sfânt și noi am învățat
cântările Domnului, iar de dulceața iubirii lui Dumnezeu uităm pământul.
Iubirea lui Dumnezeu e arzătoare și nu ne îngăduie să
ne mai aducem aminte de pământ.
“Cine a încercat-o o caută neobosit ziua și noaptea și
este atras spre ea. Ea se pierde însă de noi pentru mândrie și înfumurare,
pentru dușmănirea și osândirea fratelui, pentru pizmă; ne lasă și pentru un
gând desfrânat, ca și pentru alipirea de cele pământești; pentru toate acestea
harul pleacă și atunci, pustiit și abătut, sufletul tânjește după Dumnezeu cum
tânjea părintele nostru Adam la izgonirea din rai.
Prin
smerenie vine Duhul Sfânt
Cu lacrimi Adam striga către Dumnezeu așa: „Sufletul
meu tânjește după Tine, Doamne, și cu lacrimi Te caut. Vezi întristarea mea și
luminează întunericul meu, ca sufletul meu să se veselească din nou.”
„Nu Te pot uita. Cum Te-aș putea uita? Privirea Ta
liniștită și blândă a atras sufletul meu și duhul meu se bucura în rai unde
vedea fața Ta. Cum aș putea uita raiul unde mă veselea iubirea Tatălui Ceresc?”
Dacă lumea ar cunoaște puterea cuvântului lui Hristos:
„învățați de la Mine smerenia și blândețea”, atunci lumea întreagă ar lăsa
toate celelalte științe și învățături și ar învăța numai această știință
cerească.
Oamenii nu cunosc puterea smereniei lui Hristos și de
aceea sunt atrași spre cele pământești. Dar omul nu poate cunoaște puterea
acestui cuvânt al lui Hristos fără Duhul Sfânt; dar cine a cunoscut-o, acela
n-ar mai lăsa această știință, chiar dacă ar avea ca bogăție toate împărățiile
pământului.
(Extras din Sf. Siluan Athonitul, „Între
iadul deznădejdii şi iadul smereniei”)
CHIRURGUL
ȘI MÂNA LUI DUMNEZEU
-
DR. DECEBAL FODOR -
LUCRAREA
LUI DUMNEZEU ÎN SPITALE
M-am gândit să vă povestesc două cazuri pe care le-am
văzut la mentorii mei, chirurgi. Primul dintre ele, este vorba de o doamnă care
a ajuns la noi în camera de gardă. Eram tânăr medic specialist când a venit o
doamnă de 89 de ani cu pleurezie paraneoplazică, adică cu plămânii inundați de
apă din cauza unui cancer. Și doctorul lângă care am crescut, zice: ,,Da,
sigur, hai să facem tot ce trebuie!”. Cumva m-a intrigat. Nu înțelegeam, la 89
de ani, de ce nu o trimite acasă?
Au trecut un an, doi, trei, doamna tot venea la noi.
Mintea mea nu concepea de ce trage de o doamnă care, deja are 92 de ani? Și
ultima dată când a venit la noi, la spital, a făcut stop cardiac lângă masa de
operație. Doctorul a spus: ,,Hai să o resuscităm!”. Fără tragere de inimă, am
participat și eu, ca să fac ascultare, să nu-mi supăr șeful. A scos pacienta
din stop, a drenat-o doar pe partea dreaptă.
DUMNEZEU
LUCREAZĂ PRIN MEDICII IUBITORI
La două zile, a zis: ,,Vreau s-o drenez și pe stânga”.
Chiar nu înțelegeam! Mi se părea ceva total împotriva firii. Să tragi așa de o
pacientă cu cancer? Pentru ce să mai faci asta? Drenează și pe stânga, doamna
își revine, dar nu ca să meargă acasă, ci atât cât să ceară preot să se
împărtășească.
Vedeți, de multe ori, noi percepem vindecarea doar
când vine pacientul în spital, fie că e neoplazic sau suferind de altă boală și
îl operăm, merge acasă și trăiește. Dar vindecare nu este doar aceasta.
Vindecare este și atunci când un om care, poate de foarte mulți ani nu a mai
fost la biserică, poate de foarte mulți ani nu și-a mai plecat genunchii pentru
rugăciune, dar simte că e momentul să se împărtășească. Și doamna aceea s-a
împărtășit și la câteva zile, a plecat pe lumea cealaltă.
UN
CAZ LA 100.000
Al doilea caz: eram tot așa cu un specialist și apare
un caz foarte rar, unul la 100.000. Pacientul acela se născuse cu o variantă
anatomică în care niște fibre musculare comprimă artera principală din care se
bifurcă alte trei artere care vascularizează stomacul, ficatul și pancreasul.
Practic, trunchiul acesta are diametrul maxim de 8 mm. La pacientul în cauză,
din cauza stenozei, ajunsese să aibă un diametru de 1 mm. A fost o operație
unică. Mulți dintre colegii mei nici nu au auzit de așa ceva și probabil, nici
nu o să ne mai întâlnim cu operația aceasta în viața noastră.
Bineînțeles că, mi-am dorit să fiu și eu acolo în sala
de operație. Stăteam pe margine și mă uitam la ce se întâmplă. Era o liniște
absolută. Te cutremura liniștea, dar în același timp operația mergea așa de
lin, parcă era balada lui Ciprian Porumbescu. Toți ne dădeam seama în ce
direcție merge chirurgul. Discuta cu cel care îl ajuta, dar la un moment dat
văd că se oprește și nu mai operează în partea stângă, trece pe partea dreaptă.
Nu înțelegeam ce se întâmplă. Mă gândeam că sigur o să lezeze trunchiul celiac,
dar nu a fost așa.
MÂNA
LUI DUMNEZEU
A ajuns acolo unde trebuie fără să producă o leziune.
Dacă ar fi lezat trunchiul celiac, era sinonim cu moartea pentru acel pacient.
Pacientul a fost bine, s-a externat și după, îmi permit să îl întreb pe
chirurg: ,,Domnule doctor, ce s-a întâmplat? Operația părea că merge într-o
direcție, era direcția bună, dar în timpul ei ați schimbat tactica și ați
trecut la un alt abord”. Zice: ,,Măi copile, nu știu să-ți spun”. Dânsul are
așa profilul, dacă vreți, al lui Zaheu Vameșul. E un om care stă departe de biserică
pentru că simte că are multe păcate, pentru că noi, doctorii, adunăm mai multe.
Și îmi zice: „Măi, nu știu ce s-a întâmplat, dar în momentul acela ceva mi-a
spus: «Nu e bine, nu e bine. Fă în partea cealaltă!»”. Și continuă: ,,Niciodată
nu am mai pățit așa ceva! Am ascultat chemarea asta lăuntrică”. Și a avut
dreptate.
Mărturia aceasta ca a dânsului, am auzit-o la mulți
profesori. Unii dintre ei o spun public, alții din smerenie, nu. Și nu doar
medici români, ci și din străinătate îmi spun: ,,Măi, nu ai cum să faci
chirurgie mare și să nu crezi în Dumnezeu, pentru că zilnic vedem cazuri în
care știința îți spune să mergi într-o direcție și mergi în cealaltă direcție”.
(Mărturie publicată în Revista Atitudini
Nr. 85)
SAMANTA
DE MUSTAR
-
Sfantul Nicolae Velimirovici -
Samânta de mustar este simbolul Împaratiei Cerurilor,
în întelesul cresterii ei de la ceva foarte mic catre ceva urias. Mântuitorul,
vorbind poporului în pilde despre Împaratia lui Dumnezeu, spune ca „asemenea
este grauntelui de mustar pe care, luându-l un om l-a aruncat în gradina sa, si
a crescut si s-a facut copac, iar pasarile cerului s-au salasluit în ramurile
lui” (Luca 13, 19). Aceasta înseamna ca Împaratia Cerurilor în sufletul omenesc
va deveni mai mare decât orice altceva care creste în suflet. Ramurile sale vor
atinge Cerul si Îngerii lui Dumnezeu vor veni pe aceste ramuri.
Sfantul Nicolae Velimirovici, Simboluri si
semne, traducere de Gheorghita Ciocioi, Ed. Sophia, Bucuresti, 2009, p. 43.
CUM
A FOST RĂSTIGNIT LA PITEȘTI MARTIRUL NIȚĂ CORNEL
-
Gheorghe Andreica -
Mucenicia lui Niţă Cornel în lagărul de la Piteşti, de
Gheorghe Andreica
Era pe la sfârşitul lunii februarie 1950, când într-o
zi a fost introdus în cameră un tânăr student cu faţă de copil. Să fi avut
vârsta de 19-20 de ani. Numele lui: Niţă Cornel.
A fost direct introdus în „focurile reeducării”, adică
în torturi cumplite alături de noi ceilalţi.
Toată noaptea am petrecut-o în torturi groaznice
aplicate de însuşi Ţurcanu sau echipa sa de peste treizeci de torţionari, toţi
cu creierele „spălate” şi transformaţi în roboţi docili, fără voinţă şi
iniţiativă decât acea impusă de Ţurcanu.
Pardoseala era stropită cu sânge, hainele celor
torturaţi – la fel.
A trecut ora deschiderii, s-a servit terciul şi am
fost obligaţi să stăm cu mâinile în buzunar, cu privirea fixă la bec, fără să
facem nici cea mai mică mişcare în dreapta sau în stânga.
Nicolschi și Țurcanu
Ţurcanu a ieşit din cameră, dar peste un minut sau
două a reintrat ca o furtună :
– Măi, fiţi atenţi. Avem control. Când strig drepţi,
toată lumea se va ridica în picioare.
După câteva minute, primul gardian deschide uşa,
zicându-i lui Ţurcanu: „Au intrat pe secţie!”. N-a terminat bine de zis că uşa
s-a deschis larg şi în cameră au intrat doi indivizi îmbrăcaţi civil şi doi
îmbrăcaţi militar, ambii având grade superioare.
Pe individul civil din frunte, ce se vedea că e şeful
„delegaţiei”, l-am recunoscut imediat după figură (căci făcea parte din biroul
politic al comitetului central al partidului comunist şi pozele acestora erau
atârnate peste tot). Era Iosif Kişinevschi, de naţionalitate evreu.
Al doilea civil era Alexandru Dumitrescu, al treilea,
îmbrăcat militar, era generalul Nikolschi (Grunberg, de naţionalitate evreu),
iar al doilea îmbrăcat în uniformă era şeful securităţii din Piteşti.
– Ei, cum e? a pus întrebarea batjocoritor Iosif
Kişinevschi.
În clipa aceea studentul cel tânăr adus în cameră abia
cu o zi înainte, ţâşni din locul său de lângă prici şi zise lui Iosif
Kişinevschi:
– Sunt deţinutul Niţă Cornel. Cum să fie? Nu vedeţi şi
dumneavoastră? Şi arată cu mâna spre ceilalţi. Suntem torturaţi.
Tabloul înspăimântător de la Pitești
Abia atunci am îndrăznit să privesc la figurile celor
torturaţi. Erau pur şi simplu desfiguraţi. Feţele tumefiate, ochii umflaţi şi
negri de lovituri. Unora le mai curgea încă sânge din gură. Era un tablou
înspăimântător. Şi eu am fost torturat. Probabil arătam la fel cu ceilalţi.
– Ce, te plângi că sunteţi bătuţi? Asta nu-i nimic.
Aţi fost aduşi aici ca să fiţi omorâţi! Să ziceţi „merci” de regimul „uman” pe
care vi-l aplicăm! Zicând aceasta, au făcut cu toţii stânga-mprejur şi au ieşit
grăbiţi din cameră pentru a evita orice replică a celor torturaţi.
Am rămas cu toţii înmărmuriţi de răspunsul primit şi
„figurile” făcute de aceşti inspectori.
Spaima celor torturaţi a atins cota maximă. Nu mai
aveam cui să ne plângem. Simţeam că suntem pierduţi.
Moartea studentului Niţă Cornel
Ţurcanu a închis liniştit uşa camerei după inspectori,
apoi privind crunt la Niţă Cornel, începu cu înjurăturile cele mai abjecte şi
josnice din repertoriul său:
– Să te dezbraci imediat!
Astfel, bietul Niţă s-a dezbrăcat în pielea goală. A
fost legat cu mâinile la spate de doi din roboţii lui Ţurcanu. Între mâini fu
introdus un par gros ca să reziste şi cei doi l-au ridicat la înălţimea
priciului de la etaj până a rămas aşa spânzurat în cea mai dureroasă poziţie.
A luat apoi Ţurcanu o bâtă mai groasă (cam cât mâna
mea) şi începu să-l lovească pe Niţă. Apoi, adresându-ni-se nouă celorlalţi –
care priveam îngroziţi, ne-a zis :
– Iată ce o să păţească acel care va mai îndrăzni să
iasă la raport!
Bestia de Ţurcanu îl lovea cu parul peste faţă cu o
ferocitate crescândă.
La fiecare lovitură peste obraz capul îi era zvârlit
în dreapta sau în stânga având impresia că gâtul secat de carne se va rupe şi
va zbura cât colo, rostogolindu-se.
Am auzit cum la o lovitură mai puternică oasele
faciale i-au fost zdrobite. Am sesizat un sunet stins şi surd ca sfărâmarea
unei coji de nucă subţire. La altă lovitură i-au sărit mai mulţi dinţi din
gură. Ochii i-au sângerat holbaţi gata să iasă din orbite, cu groaza şi spaima
tipărită în ei. Începu să vomite cu cheaguri de sânge şi o picătură de sânge i
se prelingea din ureche. Nu-mi pot da seama cât a durat supliciul acestui
martir căci fiecare clipă părea o veşnicie.
„Ce-i dacă a murit?”
La un moment dat a scăpat capul în jos, dând semnal de
moarte. Chiar şi astfel, cu capul bălăngănind fără viaţă, l-a mai lovit de
câteva ori până când unul din cei ce-l ţineau spânzurat, îi zise lui Ţurcanu:
– A murit.
– Dă-l în . . . mă-sii! Ce-i dacă a murit? Cu un
legionar mai puţin.
Trupul fără viaţă şi faţa aceea gingaşă de copil
zdrobită înspăimântător. Sânge cu carne amestecat zăceau acum în mijlocul
camerei. Dar pofta de tortură a lui Ţurcanu încă nu se potolise ci privea ca o
fiară în dreapta şi stânga gata să sfâşie şi pe alţii.
– Aduceţi o pătură !
Pe loc au adus o pătură în care au înfăşurat cadavrul
şi astfel l-au scos afară pe coridor de unde l-au luat gardienii să-l ducă mai
departe.
(fragment din vol. „Mărturii…, mărturii…
din iadul temnițelor comuniste”, cap. 33-34
SFÂNTA
MUCENIȚĂ LUCIA
Prizonieră
Pe când era doar o copilă, Lucia a fost luată
prizonieră de Rix Vicarul și dusă într-un loc străin, obligând-o pe fecioară să
se închine idolilor.
Însă ea și-a mărturisit cu curaj credința creștină
fiind gata să îndure moartea pentru Hristos.
Văzând acestea Rix a rămas profund impresionat de
credința Sfintei Mucenițe Lucia, astfel încât i-a permis Sfintei și
servitorilor ei să stea într-o casă singuri ca să se poată ruga în voie.
De câte ori trebuia să plece la luptă, Rix venea cu
respect la Sfânta Muceniță Lucia și o ruga să se roage pentru el ca să se
întoarcă victorios.
Mucenicia
După 20 de ani, aflând că împăratul Dioclețian a
început prigoana împotriva creștinilor, Sfânta Muceniță Lucia i-a cerut lui Rix
să o lase să meargă înapoi în Italia.
Ea își dorea să-L slăvească pe Dumnezeu împreună cu
compatrioții săi.
Sfânta Muceniță Lucia din Roma reușise să-l convingă
pe Rix să treacă la creștinism, la acea vreme, acesta ajungând chiar să-și
dorească mucenicia pentru Hristos.
Lăsând în urmă proprietățile și familia, a plecat la
Roma cu Sfânta Muceniță Lucia.
Prefectul roman de pe-atunci, Aelius, i-a condamnat la
moarte prin tăierea capului cu sabia.
După ei au mai fost decapitați Sfinții Mucenici
Antoninus, Lucian, Isidore, Dion, Diodorus, Cutonis, Arnosus, Capicus and
Satyrus, în total 24 de mucenici au suferit împreună cu Sfânta Muceniță Lucia
din Roma și Rix.
Sfânta Muceniță Lucia din Roma nu trebuie confundată
cu Sfânta Muceniță Lucia din Siracuza, serbată pe 13 decembrie.
(sursă:
https://pravila.ro/sfanta-mucenita-lucia-din-roma-6-iulie/)
FRATERNITATE
-
Arhiepiscopul Iustinian Chira -
Când
cineva îsi potriveste pasul dupa inima lui Hristos, înseamna ca s-a înfratit cu
toti oamenii de pe pamânt.
Arhiepiscopul Iustinian Chira, Cuvintele
Parintelui - un ghid al frumusetii launtrice, Ed. Mega, Cluj-Napoca, 2009, p.
46
PUTEREA
CARE ÎNTĂREȘTE INIMA OMULUI ÎN NECAZ
Sf. Isaac Sirul ne ajută să găsim puterea dumnezeiască
atunci când suntem împresurați de necazuri. De ce sunt importante slăbiciunile
fiecăruia dintre noi și cum le putem preschimba în atu-uri, aflați în cuvântul
de mai jos. PUTEREA CARE ÎNTĂREȘTE INIMA OMULUI ÎN NECAZ
Vederea slăbiciunilor
Fericit omul care-și cunoaște slăbiciunea! Această
cunoștință este pentru el temelia și obârșia pentru toate bunătățile și
frumusețile… Nimeni însă nu poate să-și simtă slăbiciunea dacă Dumnezeu nu
îngăduie puțin să fie ispitit în cele ce vatămă, fie trupul, fie sufletul. Dar
când va compara slăbiciunea sa cu ajutorul lui Dumnezeu, va cunoaște în acel
ceas cât de mare este acest ajutor.
Iar când cineva cunoaște că are nevoie de ajutorul
dumnezeiesc, face multe rugăciuni și, cu cât le înmulțește pe acestea, cu atât
inima se smerește. Pentru că nu se poate ca cineva care este în nevoi și
cerșește, să nu se smerească. Iar „inima înfrântă și smerită Dumnezeu nu o va
urgisi”. Până când inima nu se va smeri, nu poate să se oprească din
împrăștiere (tulburare), pentru că smerenia adună inima.
Inima smerită
Dar când omul se va smeri, în acea clipă mila îl
înconjoară și inima simte atunci ajutorul, pentru că omul găsește o anume
putere care-l încredințează, mișcându-se în el. Iar când simte că ajutorul
dumnezeiesc este de față, atunci inima se umple de credință. Și de aici
înțelege că rugăciunea este în mod firesc un sălaș de scăpare și un izvor de
mântuire. Este o comoară de încredințare și un liman izbăvitor din mulțimea
valurilor, lumină celor din întuneric și sprijin al celor neputincioși,
acoperământ în timpul ispitelor și ajutor în vreme de boală cruntă. Pavăză
izbăvitoare în război și „săgeată ascuțită” împotriva vrăjmașilor.
(Extras din Sf. Isaac Sirul, „Cuvinte
ascetice”, Editura Sf. Nectarie)
Sfântul
Ierarh Andrei Criteanul, Arhiepiscopul Cretei
SFÂNTUL ANDREI CRITEANUL, făcătorul Marelui Canon de
pocăință care se citește în Postul Paștilor avea patria în vestitul Damasc,
care acum se numeşte de turci Siam.
Părinții lui binecredincioși George și Grigoria l-au
crescut de mic în dragoste și dreaptă credință.
Dorind Sfântul să-și închine viața lui Hristos, le-a
binevestit părinților săi dorința, iar aceștia cu multă bucurie l-au dus la
Sfântul Mormânt și l-au afierosit Domnului.
Atunci patriarhul acelui loc l-a luat sub ocrotirea
sa.
Ca arhiepiscop a purtat multă grija de turma sa,
învățându-i cum să trăiască creștinește și în dragoste unul cu altul.
CÂTEVA
MINUNI DIN VIAȚA SFÂNTULUI ANDREI:
Muțenia copilului
Până la vârsta de şapte ani pruncul era fără de glas,
neputând să grăiască nicidecum, încât şi părinţii lui se întristau foarte mult
pentru aceasta, gândind că totdeauna va fi mut.
Dar, după ce au trecut şapte ani, ducându-se împreună
cu părinţii săi să se cuminece cu Preacuratele Taine, adică cu Trupul şi
Sângele Domnului, s-a făcut o minune, că, îndată ce s-a cuminecat, i s-a
dezlegat limba şi grăia fără de împiedicare.
Dezlegarea norilor
Altădată, pe la începutul verii, soarele ardea
pământul şi ploaie nu era deloc. Aşa că semănăturile toate se veştejiseră şi
erau în primejdie să se usuce desăvârşit.
Iar oamenii, de frică mare ce aveau ca să nu se facă
foamete, pentru că nu ploua, erau slabi şi deznădăjduiţi de viaţă.
Deci, într-o primejdie ca aceea aflându-se ei, ce a
făcut sufletul acela împreună pătimitor şi milostiv al sfântului?
Nu cumva a trecut cu vederea păstoria sa, care era în
primejdie să piară? Nu!
Ci, înălţând mâinile şi ochii la cer, a rugat pe
Dumnezeu din sufletul său, ca să dea ploaie pământului.
Şi, o, minune! Îndată s-a umplut cerul de nori şi a
plouat atâta ploaie, încât semănăturile s-au udat şi au făcut rod mult, iar
oamenii au luat răcorire şi mângâiere.
Îngrozirea barbarilor
Odată, o flotă de barbari s-a dus în Creta, ca să
supună şi să pustiască păstoria sfântului.
Deci, înconjurându-l, au uneltit tot felul de
meşteşuguri împotriva lor; dar sfântul, cu rugăciunile sale cele bineprimite,
nu numai că şi-a păzit păstoria sa mai presus de primejdie, ci şi în inimile
barbarilor atât de mare frică a băgat, încât i-a făcut să fugă singuri, fără
a-i izgoni cineva.
Din fuga lor cea fără rânduială şi grabnică, mulţi au
pierit, atât de valurile mării, cât şi de creştinii care îi luptau.
Vestirea morții
Mai pe urmă de toate, se pregătea să se întoarcă la
eparhia sa, deşi a cunoscut înainte că nu va mai vedea de aici înainte păstoria
sa, însă s-a dat pe sine Sfântului Duh, care-l mişca pe dânsul şi, intrând
într-o corabie, a plecat în Creta.
Dar corabia, sosind până la Mitilina, a stat acolo.
Sfântul, întrebând cum se numeşte locul acela şi
înştiinţându-se că se numeşte Erecos, a răspuns:
„Aici trebuie să dau chipul meu lui Dumnezeu, adică
Celui ce mi l-a dat. Aici voiesc să mor!”
Ceea s-a şi făcut. Deci s-a dezlegat din legătura
trupului şi s-a dus cu bucurie către doritul său Dumnezeu, unde, strălucind de
neapropiata lumină a dumnezeirii Lui, se îndulceşte de bunătăţile împărăţiei
Sale celei negrăite.
Iar sfinţitele lui moaşte s-au aşezat în biserica
Sfintei, bunei şi biruitoarei Muceniţe Anastasia, ca o vistierie şi izvor
pururea curgător de minuni.
(sursă: „Viețile Sfinților”, ed. Ep.
Romanului)
PRUNCUL
-
Sfantul Teofan Zavoratul -
Pruncul suge piept si primeste de la mama sa hrana de
trebuinta; cât are nevoie, atâta suge din sânii maicii.
Pruncul nu se pricepe sa se întoarca în alta parte si
sa caute mâncare altundeva, decât numai la maica sa.
Si lumea primeste numai de la Tine, Ziditorule, cele
de trebuinta pentru viata, si nimeni nu poate sa îi dea hrana, fara numai Tu.
Sfantul Teofan Zavoratul, Psaltire sau
cugetari evlavioase si rugaciuni, traducere de Adrian Tanasescu-Vlas, Ed.
Sophia, Bucuresti, 2011, p. 192
CUM
A READUS LA VIAȚĂ O TÂNĂRĂ ACCIDENTATĂ
SF.
IOAN MAXIMOVICI
Se ruga la căpătâiul bolnavilor
Lui Vlădica îi plăcea foarte mult să cerceteze pe cei
bolnavi, lucru pe care-l făcea în fiecare zi, spovedind şi împărtăşind oameni.
Dacă starea vreunui pacient devenea critică, Vlădica se ducea la el, la orice
oră din zi şi din noapte, ca să se roage la căpătâiul lui. În cele ce urmează
redăm una din minunile neîndoielnice săvârşite prin rugăciunile lui Vlădica;
aceasta a fost notată în arhiva Spitalului regional din Shanghai:
Aruncată de pe cal
L.D. Sadcovskaia era foarte pasionată de sportul
curselor de cai. Odată a fost aruncată jos de pe cal; s-a lovit cu capul de o
piatră şi şi-a pierdut cunoştinţa. A fost adusă la spital în stare de
inconştienţă. Un consiliu de medici a declarat în unanimitate că nu mai are
nicio speranţă şi că este puţin probabil să mai trăiască până dimineaţa.
Aproape nu mai avea puls; craniul era fracturat în mai
multe locuri, astfel încât bucăţelele din el apăsau pe creier. Într-o astfel de
stare ar fi murit pe masa de operaţie. Chiar dacă inima ei ar fi rezistat unei
operaţii şi dacă aceasta ar fi reuşit, tot ar fi rămas surdă, mută şi oarbă.
Vindecare minunată
Sora ei, după ce a auzit toate acestea, a alergat la
episcopul Ioan disperată, implorându-l să o salveze. Vlădica a ascultat-o: a
venit la spital şi le-a poruncit tuturor să iasă din cameră, unde s-a rugat
timp de vreo două ore. Apoi l-a chemat pe medicul şef şi i-a cerut să o
examineze din nou. Ce uimit a fost doctorul să descopere că pulsul era normal!
El a fost de acord să o opereze imediat, însă numai în prezenţa episcopului
Ioan.
Operaţia a reuşit şi doctorii au fost uluiţi când
pacienta şi-a căpătat cunoştinţa şi a cerut ceva de băut. Acum vede şi aude
foarte bine. Încă trăieşte şi poate vorbi, poate vedea şi auzi.
Astfel de minuni au fost nenumărate şi nu credem că
este carte să le încapă.
(Viața pe larg a Sf. Ioan Maximovici o
puteți citi aici, preluat din Revista Atitudini Nr. 13
Sfântul
Ierarh Leontie de la Rădăuți
El a fost un călugăr râvnitor și episcop de Rădăuți în
secolele XIV-XV. Este prăznuit de către Biserica Ortodoxă Română în ziua de 1
IULIE.
Copilăria și dragostea față de casa lui Dumnezeu
Acest sfânt purtător de Dumnezeu, Leontie, s-a născut
din părinți dreptmăritori creștini, în orașul Rădăuți, la începutul secolului
al XIV-lea.
Încă din
pruncie, mergând cu părinții săi la biserică, a fost cuprins de o mare dragoste
față de casa lui Dumnezeu, unde, mai apoi, mergea zilnic și asculta cu toată
luarea aminte întreaga slujbă, căutând să se apropie cât mai mult sufletește de
sfințiții slujitori, de Cuvioșii Părinți și de ostenitorii de la această
biserică voievodală.
Părinții din obștea Catedralei, văzându-l cu atâta
dragoste pentru casa lui Dumnezeu și pentru sfintele slujbe, l-au primit în
obștea lor, unde fericitul Leontie în toate arăta râvnă și smerenie.
Viața sihăstrească
Pentru viața lui duhovnicească a fost călugărit,
primind numele de Lavrentie.
Râvna lui pentru nevoințele duhovnicești sporea tot
mai mult.
Luând binecuvântare de la starețul obștii, s-a
îndreptat către un loc sihăstresc, nu departe de Putna, unde erau câțiva
sihaștri.
Mitropolitul Moldovei de atunci, Iosif Mușat, aflând
de această vatră sihăstrească cu rânduială prea frumoasă, a mers și a sfințit
biserica acelui schit și, o dată cu aceasta, a hirotonit în preot pe Cuviosul
Lavrentie, numindu-l tot atunci egumen, potrivit dorinței acelei obști.
Aici, în această cuvioasă obște, vine să se nevoiască
și Cuviosul Daniil Sihastrul, sub povața părintelui său duhovnicesc Lavrentie.
Alegerea ca episcop
Înființându-se scaun episcopal la Rădăuți, în timpul
lui Alexandru cel Bun, nu după multă vreme de la întemeierea Episcopiei
Rădăuților, Cuviosul Lavrentie este chemat la această înaltă vrednicie și
răspundere de ierarh.
Primind harul arhieriei, din ascultare, lasă locul
nevoințelor sale sihăstrești.
Arhiereu fiind, nu a încetat nici o clipă nevoințele
duhovnicești.
A hirotonit preoți și diaconi, a sfințit biserici și a
vegheat la păstrarea rânduielilor canonice, păzind scumpătatea și pogorământul
în toate cele rânduite de Biserica lui Hristos spre folosul cel mântuitor al
păstoriților săi sufletești.
Ultimii ani de viață
După ani mulți de arhipăstorie, simțindu-se slăbit cu
trupul, s-a retras din scaunul arhieresc reîntorcându-se la mănăstirea sa,
Laura.
Aici, a primit schima cea mare, luând numele de
Leontie, nevoindu-se zi de zi și ducând cu adevărat viață de înger în trup,
până la trecerea sa la cele veșnice.
Cunoscându-și dinainte sfârșitul vieții sale
pământești, a chemat întreg soborul pentru a le da ultimele sale povețe
părintești.
A rânduit ca egumen al acestei sfinte mănăstiri pe cel
mai apropiat ucenic al său, pe Cuviosul Daniil Sihastrul și, binecuvântându-l,
a adormit în Domnul întru nădejdea învierii și a vieții veșnice.
Credincioșii și fiii lui duhovnicești veneau la
mormântul său primind binecuvântare și tămăduiri de tot felul de boli.
Curând a fost dezgropat și dus la Rădăuți potrivit
dorinței credincioșilor.
La racla moaștelor sale venea multă lume, din
împrejurimi și chiar de la mari depărtări, cunoscând darul lui Dumnezeu care se
revărsa cu prisosință asupra celor care se rugau cu credință.
Amintirea faptelor sale minunate a rămas din generație
în generație până astăzi.
Satul Laura, unde a fost mănăstirea în care s-a nevoit
Sfântul Leontie pe când era egumenul mănăstirii, înainte de a fi chemat la
treapta arhieriei, îi poartă numele; acest nume de Laura era numele acelei
mănăstiri.
(sursă:
https://doxologia.ro/sfantul-ierarh-leontie-de-la-radauti)
SARUTUL
FLORILOR
-
Sfantul Ioan din Kronstadt -
Cine
da culorile cele mai delicate si care se potrivesc cel mai bine, cine da forma
perfecta si chip ales celor fara de chip, materiei amorfe a pamântului, cine da
florilor forme fara seaman? Atoatefacatorule, da-ne noua sa putem saruta în
florile pamântului întelepciunea, bunatatea si atotputernicia Ta!
Sfantul Ioan din Kronstadt, Viata mea in
Hristos, traducere de Boris Buzila, Ed. Sophia, Bucuresti, 2005, p. 36.
ISIHASMUL
SFINȚILOR ÎNCHISORILOR
-
ION TABARCEA-
Asemenea sfinților din vechime
Sfinții închisorilor , pentru statornicia dragostei
lor față de Dumnezeu și față de neam, cât și pentru neînfricarea jertfei lor,
au fost încununați de Domnul Hristos, nu cu deșarte biruințe vremelnice, ci cu
marele dar de a avea numele lor scris în ,,Cartea Vieții” (Apocalipsa 3:5),
prin ,,fericita păzire a minții” . Închisoarea și toate chinurile îndurate pe
nedrept s-au transformat în binecuvântate prilejuri de nevoință și de dobândire
a Duhului Sfânt, toți mărturisitorii știind că dobândirea Duhului Sfânt este
posibilă numai prin răbdarea ispitelor, deoarece ,,pe măsura întristării, este
și mângâierea” .
Văzându-se puși înaintea furiei demonice, ei și-au pus
toată nădejdea numai și numai în ajutorul Mântuitorului nostru Iisus Hristos,
înțelegând că: ,,nu problemele de ordin politic, național, social, economic au
prioritate în luptă, ci problema spirituală a mântuirii sufletelor” .
Pocăința lor a fost una curată, sinceră și atât de
copleșitoare, încât s-au învrednicit a primi duhovnicescul dar al vederii
propriilor păcate. ,,În plânsul meu prelung, am început să bat metanii. Și
deodată – O, Doamne! Ce mare ești Tu, Doamne! – mi-am văzut tot sufletul meu
plin de păcate, rădăcina tuturor păcatelor omenești am găsit-o în mine.
Văzându-mi păcatele, am simțit nevoia… de a mă lepăda de ele. Și o pace adâncă,
un val adânc de lumină și dragoste mi s-a revărsat în inimă” . Această mărturie
a lui Valeriu Gafencu este foarte prețioasă pentru înțelegerea noastră
referitoare la martirii închisorilor, pentru că, după cuvântul Avvei Isaac,
,,cine s-a învrednicit să se vadă pe sine, e mai mare decât unul care s-a
învrednicit să vadă pe îngeri” .
ISIHAȘTII
ȘI MĂRTURISTORII
Uitându-ne cu atenție la viața și pătimirea
mărturisitorilor, putem remarca cu bucurie, cum singura diferența dintre ei și
Părinții isihaști consacrați de Biserică este că Părinții și-au asumat
nevoințele într-un mod voluntar, pe când mărturisitorii au suportat în mod
involuntar claustrarea temnițelor și intensitatea prigonirilor. Însă, lucrarea
Duhului Sfânt, în chip minunat, este aceeași în ambele situații, experiențele
trăite de mărturisitori, fiind în același duh cu cele ale marilor Părinți
isihaști.
Temnița a devenit mănăstire, iar celula s-a
transformat într-o chilie a practicării ascezei cunoașterii de sine. ,,Celula
era chilie eliberatoare în care intrai ca să te vezi pe dinăuntru, așa cum
ești: gol și ticălos, neputincios și slab… nevrednic în fața lui Dumnezeu de
vreun merit” . Identitatea duhovnicească cu nevoitorii din mănăstiri s-a
înfăptuit prin necontenita lor stăruință în rugăciune, ca unică posibilitate de
salvare și de cunoaștere a lui Dumnezeu. ,,Mă rugam zece, șaisprezece sau chiar
douăzeci de ore pe zi, iar noaptea rugăciunea se spunea singură în somn” .
VĂZĂTORI
AI LUMINII NECREATE
Chiar dacă suferințele îndurate depășeau cu mult
limita suportabilității umane, cei torturați nu s-au poticnit în deznădăjduita
durere a neputinței omenești, ci întemeindu-și suferința pe puterea Crucii lui
Hristos, au pornit întru totul pe ,,dureroasa cale a devenirii întru Ființă” .
Pentru curajul iertării de vrăjmași, asumat ca
mărturie a iubirii lui Dumnezeu pentru omul căzut în păcate, Domnul Hristos,
,,Lumina lumii” (Ioan 8:12), i-a învrednicit pe aleșii Lui pătimitori de
bucuria vederii luminii dumnezeiești necreate. ,,Și atunci, în noaptea aceea
chiar, sunt dăruit cu un vis miraculos, cu o vedenie. Nu-L văd pe Hristos
întrupat, ci numai o lumină uriașă-albă și strălucitoare – și mă simt nespus de
fericit. Lumina mă înconjoară din toate părțile, e o fericire totală și
înlătură totul; sunt scăldat în lumina orbitoare, plutesc în lumină, sunt în
lumină și exult… Eu sunt îmi vorbește lumina, dar nu prin cuvinte… înțeleg că e
Domnul și că sunt înăuntrul luminii Taborului… Mai presus de orice sunt
fericit, fericit, fericit… Nu mai sunt. Ba sunt, dar atât de puternic, încât nu
mă recunosc” .
Mărturia Părintelui Nicolae Steinhardt se așează
într-o continuitate firească cu mărturiile sfinților isihaști, astfel
arătând-ni-se nouă că același Duh Sfânt a rodit atât în inimile Părinților, cât
și inimile sfințiților pătimitori. Spre exemplu, Sf. Simeon Noul Teolog, deși a
trăit cu aproape o mie de ani înainte, în același duh al tainicei bucurii
isihaste, mărturisește: ,,Cum voi descrie, Stăpâne, fața Ta dumnezeiască, / cum
voi exprima vederea negrăită a frumuseții Tale? / Deodată, mi Te-ai arătat de sus,
mult mai mare ca soarele/ și-ai strălucit din ceruri până în inima mea… O beție
a luminii! O, mișcări ale focului! / O pătrunderi ale flăcării în mine,
nevrednicul,/ produse de Tine și de slava Ta!” .
DRAGOSTEA
FAȚĂ DE MAICA DOMNULUI
Un alt aspect care vădește înrudirea mărturisitorilor
cu Părinții isihaști este nețărmurita lor dragoste pentru Maica Domnului,
căreia toți, proslăvindu-o pentru curăția și rugăciunea ei, i-au cântat prin
gura ieroschimonahului Daniil de la Rarău: ,,Bucură-te, Mirească urzitoare de
nesfârșită rugăciune!” .
Reprezentativă în acest sens, este maniera în care
Maica Domnului i s-a arătat lui Valeriu Gafencu la Târgu-Ocna, întărindu-l în
credință și spunându-i că suferința lor nu este trecută cu vederea înaintea
Fiului ei. ,,Am ridicat privirea și la capul patului meu am văzut-o pa Maica
Domnului îmbrăcată în alb, în picioare, vie, reală. Era fără Prunc. Maica
Domnului era aievea lângă mine. Eram fericit. Uitasem totul. Timpul părea
nesfârșit… Atunci ea mi-a spus: Eu sunt dragostea ta! Să nu te temi. Să nu te îndoiești.
Biruința va fi a Fiului meu… Lumea mai are de suferit. Aici însă e multă
credință și am venit să vă îmbărbătez. Îndrăzniți, lumea e a lui Hristos!” .
VALERIU
ȘI GHERON IOSIF
Poate nu întâmplător, în același duh și-n același fel,
Maica Domnului s-a arătat și unui alt viteaz al duhului, Gheron Iosif Isihastul
care, bucurându-se de vederea Maicii Domnului, a relatat ucenicilor săi,
următoarele: ,,Toată era de un alb ca zăpada și strălucea. Apropiindu-mă de ea,
m-am închinat cu multă dragoste. Iar ea m-a îmbrățișat, așa cum o Maică își
îmbrățișează pruncul și mi-a spus ceva. Nu pot să uit dragostea pe care mi-a
arătat-o, întocmai ca o adevărată Mamă” . Identitatea în duh a celor doi
plăcuți ai Împărătesei cerurilor răzbate bucuroasă din cele două mărturisiri,
călăuzindu-ne smerit spre înălțimea izvorului de rugăciune isihastă a
mucenicilor temnițelor comuniste din România.
Sfinții închisorilor, biruind patimile prin zdrobirea
iubirii de sine, și-au agonisit alese și preafrumoase daruri duhovnicești. Și
dacă ,,după roadele lor îi veți cunoaște” (Matei 7:16), de ce nu avem curajul
încă, de a-i privi în lumina pocăinței lor? Oare pentru că străfulgerarea
dragostei lor ar nimici întunericul ignoranței noastre? Sau pentru că, așa cum
remarca cu durere și Sfântul Mitropolit Dosoftei al Moldovei: ,,Și dintre
rumâni mulți sunt sfinți… dară nu s-au căutat” ? Veșnică fie pomenirea lor!
(Articol publicat în Revista Atitudini Nr.
85
Vedenia
despre cât se bucură cei adormiți să fie pomeniți de preot
O întâmplare cutremurătoare relatată de Pr. Efrem din
Arizona, despre sufletele celor adormiți. Cât de importantă este rugăciunea
preotului la Sf. Liturghie aflați în cuvântul de mai jos. Vedenia despre cât se
bucură cei adormiți să fie pomeniți de preot
Pr.
Efrem Filoteitul despre pomenirea morților
Dacă ați ști cât de mult cer ajutor cei adormiți!
Fiindcă după moarte nu există pocăință și ca oameni au plecat și ei cu pete și
prihane și văzând că ajutorul celor vii împreună-lucrează și ajută mult la a se
desăvârși și liniști, ei își doresc mult, cer și tânjesc să fie pomeniți de
cineva. Cu dor așteaptă ca să se ridice vreun preot sau vreun creștin virtuos
din neamul lor care să-i pomenească și pe ei.
Îți voi istorisi aici o vedenie a unui episcop pe care
am auzit-o din gura lui, episcop cu care am împreună-liturghisit în urmă cu
câțiva ani.
Preotul
care avea patima beției
Spunea că era un preot care fusese biruit de vin și de
aceea se îmbăta. Iar aceasta s-a petrecut mulți ani la rând. În celelalte însă
era un preot virtuos și evlavios. Într-una din zile a băut vin, după obicei, și
s-a îmbătat. Apoi, mai înainte de a se trezi bine, a mers și a liturghisit, dar
cu îngăduința lui Dumnezeu i-a căzut jos din Sfântul Trup și Sânge al Domnului.
Sărmanul a înghețat de spaimă, gândindu-se la canonul aspru pe care avea să-l
primească de la episcopul său. După ce s-a mărturisit episcopului, acesta i-a
spus:
„Mergi și te voi anunța când să vii ca să-ți dau
canon”.
Vedenia
episcopului
Și pe când episcopul a luat în mână condeiul ca să
semneze caterisirea, fiind el singur, a avut deodată o vedenie. Se făcea că
vede înaintea sa o mulțime mare de oameni de tot felul, de toate vârstele și
rânduielile. Episcopul a rămas uimit și l-a cuprins frica de ceea ce vedea.
Atunci toți acei oameni i-au spus într-un glas:
„Preasfințite, să nu-l puneți la canon pe preot, să
nu-l caterisiți”.
După aceasta s-au făcut nevăzuți.
Cum
au mijlocit cei adormiți pentru preot
Episcopul trimite preotului înștiințare să vină la el,
iar acesta a venit tremurand, căci se gândea la caterisirea lui. Episcopul îl
întreabă:
– Ia spune-mi, pomenești multe nume la Liturghie?
– Stăpâne, la Proscomidie pomenesc multe nume, de la
împărat până la sărac.
– Mergi și atunci când liturghisești pomenește cât de
multe nume poți și ia aminte să nu te mai îmbeți. Ești iertat. După aceasta
preotul, cu ajutorul lui Dumnezeu, s-a izbăvit de patima beției.
(Extras din Părintele Efrem Filoteitul,
Poveţe părinteşti, Editura Evanghelismos
RAMURA
USCATA
-
Sfantul Tihon din Zadonsk -
Vezi
într-un pom o ramura ce s-a uscat din pricina ca n-a mai avut în sine seva
care-i tinea viata. Pricepe de aici ca întocmai ca o ramura uscata este acel
crestin care nu are o credinta vie, a carei viata se vadeste prin dragoste si
prin celelalte roade ale sale. Unul ca acesta prin nimic nu e legat de Hristos,
Care este „vita cea adevarata” (Ioan 15, 1) si nici de crestinii cei
neprefacuti, care sunt duhovnicestile „madulare ale trupului Sau” (Efeseni 5,
30). Înstrainat va fi el de nadejdea vietii celei vesnice atâta vreme cât va
ramâne asa cum se gaseste. Pe unul ca el îl înspaimânta Dumnezeu cu Judecata
Sa: „Iata, securea sta la radacina pomilor si tot pomul care nu face roada buna
se taie si se arunca în foc” (Matei 3, 10). Aceasta întâmplare si cugetarea
asupra ei te povatuieste, crestine, sa te cercetezi pentru a vedea daca ai si
tu credinta care se arata prin roadele sale, adica prin faptele cele bune.
Sfantul Tihon din Zadonsk, Dumnezeu in
imprejurarile vietii de zi cu zi, traducere de Olga Bersan, Ed. Sophia,
Bucuresti, 2011, p. 117
TINERII
ȘI BACALUREATUL
-Pr.
Iustin Pârvu -
Cum au învățat marii savanți ai României
De aceea noi, românii, cum terminăm un bacalaureat,
fugim – acum şi bacalaureatul acesta îi vai de el; când altădată auzeai de
atâtea sclipiri intelectuale, acum am ajuns de râsul lumii. Asta dovedeşte şi
lipsa de pregătire chiar din familie.
Îmi amintesc că la şcoală aveam table din acelea pe
care scriam cu piatră, şi un manual aveam pentru patru clase. Acolo era şi
istoria, acolo era şi religia, botanica şi tot ce vrei într-un singur manual.
Şi manualul se moştenea din generaţie în generaţie. Aşa se învăţa. Aşa a
învăţat Iorga, aşa a învăţat Stăniloae şi toţi cărturarii şi savanţii României
încât i-am întrecut pe occidentalii noştri cam în toate.
Acum un tânăr de-al nostru care termină bacalaureatul
nu are decât un gând: să plece în străinătate. El nu se gândeşte că pământul
acesta e aşa de bogat şi de fertil încât dacă s-ar apuca să facă oleacă de
agricultură, s-ar descurca. Nu, el pleacă în alte părţi, să fie argat la
străini. Cum spunea un tânăr: „Mă duc să spăl farfuriile în Occident”. „Bine,
dacă tu nu vrei să ai farfuria ta aici acasă, du-te în Occident”.
Vina o poartă învățământul actual
Învăţământul nostru este din ce în ce mai nepregătit.
Avem exemplul cu tinerii noştri bacalaureaţi. Nu ne mai trebuie alt indiciu că
şcoala trebuie să se trezească. Oamenii care au pe umerii lor răspunderea unui
învăţământ, a generaţiilor care vor urma, au de dus sarcinile acestei ţări.
Dacă mergem aşa, nu vom mai avea învăţători buni,
medici buni pe care să-i doară de sufletul acestei naţiuni. Care sunt oleacă
mai luminaţi, abia aşteaptă să termine o şcoală şi să plece în străinătate.
Aici toată ţara este în paragină, iar tinerii noştri pleacă în lume. De ce?
Pentru că în şcoală nu s-a fixat noţiunea de dragoste de neam şi de ţară.
Manualele de istorie sunt cele ale lui Roller şi funcţionează până astăzi.
Toată lumea aşteaptă ceva nou, dar noul acesta nu vine
decât începând cu noi înşine, lăsând la o parte conducerea care este într-un
stat. Ce facem noi ca indivizi? Pentru că nu va veni să-mi facă mie gospodărie
partidul sau guvernul.
Dacă noi încercăm să ne redresăm viaţa, atunci toată
ţara va înflori. O ţară nu înfloreşte din parlament, nici din guvern,
înfloreşte din străduinţa şi din conştiinţa fiecărui individ în parte.
Nădejdea în tineretul românesc
Educaţia creştinească şi morală a copilului, astăzi,
nu o mai poate oferi decât familia. Instituţiile de învăţământ, din păcate,
s-au transformat în factori anticreştini de modelare a copilului. Te învaţă să
fii în pas cu ştiinţa raţionalistă şi cu lumea păcătoasă. Şcolile, până şi
grădiniţa, au un scop satanic, de a te abate de la linia creştină – nu cumva să
ajungi duminica la Biserică, îţi găsesc ei de lu-cru.
Totuși mai am nădejde! De jumătate de an încoace eu am
remarcat o sporire a credinţei în rândul tineretului. Să ştii că îmi place
tineretul nostru. În ultima vreme am de-a face cu mai mult tineret. Şi nu numai
că se îndreaptă spre biserică şi aleargă la Dumnezeu, dar sunt mai vii decât
cei în vârstă. Acum hai că vin pentru bacalaureat, pentru admitere sau pentru
alt examen în viaţă, dar totuşi nu se duc în altă parte să ceară ajutor, tot la
biserică aleargă; asta e prima lor scăpare. Şi Dumnezeu, văzând credinţa lor,
îi ajută, îi călăuzeşte, le dă îndrumare şi în felul acesta se înfiripează
viaţa creştin ortodoxă.
(Fragment preluat din cartea „Ne vorbește
Părintele Justin” în 4 volume)
STATORNICIA
-
Sfantul Teofan Zavoratul -
Binecuvântata fie pomenirea Dreptilor, care au ramas
neclintiti! Acestia nu s-au schimbat, ca luna, ci s-au asemanat soarelui, a
carui lumina este întotdeauna aceeasi. Duhul lor nu s-a asemanat siroaielor de
ploaie, care ba sunt îmbelsugate, ba seaca fara de veste.
Asupra Dreptilor s-au abatut valurile ispitelor de tot
felul, însa ei n-au slabit. Nici slava nu i-a facut îngâmfati, nici ocara nu
i-a facut sa se trândaveasca. Întotdeauna erau la fel: niciodata nu se pierdea
mireasma înaltelor lor virtuti.
Bine este cuvântat Cel Bun, Care a izvorât buna
mireasma a faptelor lor din vistieriile Sale! Bine este cuvântat Dreptul
Judecator, Care a încununat nevointele lor!
Sfantul Teofan Zavoratul, Psaltire sau
cugetari evlavioase si rugaciuni, traducere de Adrian Tanasescu-Vlas, Ed.
Sophia, Bucuresti, 2011, p. 131
SFASIEREA
CERULUI
-
Sfantul Ioan din Kronstadt -
Cerul acesta senin si pasnic, fara seaman de frumos, presarat cu stele,
ne va înfatisa odata o priveliste înspaimântatoare si aceasta se va întâmpla
înainte de aratarea lui Hristos pe cer. O, pacatosilor, cautati sa învatati
zilnic din privelistea cerului, atâta timp cât mai puteti învata. „Soarele se
va întuneca si luna nu va mai da lumina ei, iar stelele vor cadea din cer”
(Matei 24, 29).
Sfantul Ioan din Kronstadt, Viata mea in
Hristos, traducere de Boris Buzila, Ed. Sophia, Bucuresti, 2005, p. 254
TRADIȚIA
POSTULUI SFINȚILOR APOSTOLI
DOCUMENTAR
De ce a rânduit Biserica postul Sfinților Apostoli?
Urmăriți un scurt documentar ce ne oferă date prețioase despre modul în care a
fost rânduit acest post și de ce diferă ca perioadă de la un an la altul?
TRADIȚIA POSTULUI SFINȚILOR APOSTOLI. DOCUMENTAR
Vizionare cu folos! Nu uitați să activați subtitrarea!
Pentru că traducerea are unele erori, aveți după video și transcriptul
corectat.
Întru pomenirea Sfinţilor Apostoli și a misiunii lor
de a predica Evanghelia la toate națiunile, creștinii ortodocși observă Postul
Apostolilor care începe în a doua zi de luni după Rusalii.
Postul Apostolilor a fost respectat de atunci, încă
din perioada creștină timpurie și este una dintre cele patru perioade majore de
post de pe
calendarul ecleziastic.
Citim despre existența unui post după Rusalii în
scrierile Sfântului Athanasie și Ambrozie. Și de asemenea în constituţiile
apostolice, din sec. IV, aflăm că sărbătoarea Cincizecimii secolului al IV-lea
este post comutativ, astfel încât data de începere variază.
Postul a durat inițial o săptămână, dar a fost mai
târziu stabilit să se încheie pe 29 iunie de sărbătoarea Sfinților Petru și
Pavel.
În iconografie Petru și Pavel sunt adesea înfățișați
împreună pentru că ei sunt cei doi mari stâlpi ai Bisericii. Într-o singură
icoană,
îmbrățișarea lor simbolizând atât dragostea frăţească
cât și, de asemenea, unitatea Bisericii.
Cum sunt reprezentați cei doi Apostoli în iconografie
În alta îi vedem pe cei Doi din nou alăturați cu o
biserică în fundal sau o replică mică a unei biserici fiind ținuta de fiecare.
Replica
simbolizează rolul lor de constructori ai bisericii,
amintindu-ne că prin efortul lor misionar, au fost întemeiate biserici în
Antiohia, Roma și în orașe din întreaga Asia Mică și Grecia.
Ei doi sunt de asemenea, afișați ținând în mână suluri
care ne amintesc de epistolele lor şi a rolurilor lor ca profesori și
evangheliști.
Este ușor să-i recunoști pe Petru și pe Pavel și
icoanele lor de-a lungul istoriei creștine. Iconografii au fost influențați de
cele mai vechi imagini creștine ale lui Petru și ale lui Pavel, ca cele găsite
în secolul al IV-lea în catacomba Sf. Tecla din Roma. Astfel
în timp ce se străduiesc să înfăţişeze o realitate
spirituală, ne dau și o orientare cum ar fi putut arăta fiecare apostol aici pe
pământ. Petru este înfățișat cu păr alb și barbă. Pentru Paul, păr castaniu, cu
o barbă îngustă și o chelie mare în frunte care denotă mare înţelepciune și
învățătură.
Rolul Sf. Pavel ca apostol, este de asemenea subliniat
și în icoanele de la Înălțare și Rusalii, unde este reprezentat cu ceilalți
apostoli, deși nu era prezent fizic în momentul evenimentului. Din nou
realitatea spirituală este înfățișată acolo unde chiar de nu era prezent fizic.
Prin harul Duhului Sfânt, el a fost capabil să înțeleagă viața și lucrarea lui
Hristos și răspândirea Evangheliei
împreună cu ceilalţi apostoli. Într-adevăr asta a
determinat ca el să fie ales apostol pentru alte neamuri.
Piatra credinței
La sărbătoarea Sfinţilor Petru și Pavel citim din
Evanghelia după Matei despre Iisus întrebându-i pe apostoli: „Cine spuneți voi
că sunt Eu? Tu ești Hristosul, Fiul Dumnezeului celui Viu, proclamând astfel
divinitatea lui Iisus. Acest lucru i-a fost dezvăluit lui Petru prin
credință și pe acest bolovan, care este mărturisirea
credinţei, spune Iisus că își va construi Biserica și că porțile iadului nu o
vor birui.
Este aceeași mărturisire de credință pe care toți
apostolii o vor proclama, cu îndrăzneală, odată ce vor vedea învierea şi se vor
aprinde cu flacăra Sfântului Duhul la Rusalii.
Astfel, chiar dacă noi amintim pe Petru și pe Pavel în
mod special pe data de 29 Iunie, în ziua următoare sărbătorim Soborul celor 12
Apostoli, pentru ca toţi Apostolii să fie amintiți și ca Dumnezeu să fie
proslăvit prin Ei.
Deci haideți să ținem postul și să ne apropiem de sărbătoarea Sfinţilor
Petru şi Pavel.
Contemplați credința apostolilor. O credinţă care a transformat un
simplu pescar timid, și bărbați neștiutori, făcând un mare persecutor al
bisericii într-un apostol si predicător care a purtat un mesaj al speranței și
dragostei întru buna-vestire a Învierea lui Hristos, și deschiderea ușii spre
viața veșnică întregii lumi
TRADIȚIA
POSTULUI SFINȚILOR APOSTOLI
DOCUMENTAR
De ce a rânduit Biserica postul Sfinților Apostoli?
Urmăriți un scurt documentar ce ne oferă date prețioase despre modul în care a
fost rânduit acest post și de ce diferă ca perioadă de la un an la altul?
TRADIȚIA POSTULUI SFINȚILOR APOSTOLI. DOCUMENTAR
Vizionare cu folos! Nu uitați să activați subtitrarea!
Pentru că traducerea are unele erori, aveți după video și transcriptul
corectat.
Întru pomenirea Sfinţilor Apostoli și a misiunii lor
de a predica Evanghelia la toate națiunile, creștinii ortodocși observă Postul
Apostolilor care începe în a doua zi de luni după Rusalii.
Postul Apostolilor a fost respectat de atunci, încă
din perioada creștină timpurie și este una dintre cele patru perioade majore de
post de pe
calendarul ecleziastic.
Citim despre existența unui post după Rusalii în
scrierile Sfântului Athanasie și Ambrozie. Și de asemenea în constituţiile
apostolice, din sec. IV, aflăm că sărbătoarea Cincizecimii secolului al IV-lea
este post comutativ, astfel încât data de începere variază.
Postul a durat inițial o săptămână, dar a fost mai
târziu stabilit să se încheie pe 29 iunie de sărbătoarea Sfinților Petru și
Pavel.
În iconografie Petru și Pavel sunt adesea înfățișați
împreună pentru că ei sunt cei doi mari stâlpi ai Bisericii. Într-o singură
icoană,
îmbrățișarea lor simbolizând atât dragostea frăţească
cât și, de asemenea, unitatea Bisericii.
Cum sunt reprezentați cei doi Apostoli în iconografie
În alta îi vedem pe cei Doi din nou alăturați cu o
biserică în fundal sau o replică mică a unei biserici fiind ținuta de fiecare.
Replica
simbolizează rolul lor de constructori ai bisericii,
amintindu-ne că prin efortul lor misionar, au fost întemeiate biserici în
Antiohia, Roma și în orașe din întreaga Asia Mică și Grecia.
Ei doi sunt de asemenea, afișați ținând în mână suluri
care ne amintesc de epistolele lor şi a rolurilor lor ca profesori și
evangheliști.
Este ușor să-i recunoști pe Petru și pe Pavel și
icoanele lor de-a lungul istoriei creștine. Iconografii au fost influențați de
cele mai vechi imagini creștine ale lui Petru și ale lui Pavel, ca cele găsite
în secolul al IV-lea în catacomba Sf. Tecla din Roma. Astfel
în timp ce se străduiesc să înfăţişeze o realitate
spirituală, ne dau și o orientare cum ar fi putut arăta fiecare apostol aici pe
pământ. Petru este înfățișat cu păr alb și barbă. Pentru Paul, păr castaniu, cu
o barbă îngustă și o chelie mare în frunte care denotă mare înţelepciune și
învățătură.
Rolul Sf. Pavel ca apostol, este de asemenea subliniat
și în icoanele de la Înălțare și Rusalii, unde este reprezentat cu ceilalți
apostoli, deși nu era prezent fizic în momentul evenimentului. Din nou
realitatea spirituală este înfățișată acolo unde chiar de nu era prezent fizic.
Prin harul Duhului Sfânt, el a fost capabil să înțeleagă viața și lucrarea lui
Hristos și răspândirea Evangheliei
împreună cu ceilalţi apostoli. Într-adevăr asta a
determinat ca el să fie ales apostol pentru alte neamuri.
Piatra credinței
La sărbătoarea Sfinţilor Petru și Pavel citim din
Evanghelia după Matei despre Iisus întrebându-i pe apostoli: „Cine spuneți voi
că sunt Eu? Tu ești Hristosul, Fiul Dumnezeului celui Viu, proclamând astfel
divinitatea lui Iisus. Acest lucru i-a fost dezvăluit lui Petru prin
credință și pe acest bolovan, care este mărturisirea
credinţei, spune Iisus că își va construi Biserica și că porțile iadului nu o
vor birui.
Este aceeași mărturisire de credință pe care toți
apostolii o vor proclama, cu îndrăzneală, odată ce vor vedea învierea şi se vor
aprinde cu flacăra Sfântului Duhul la Rusalii.
Astfel, chiar dacă noi amintim pe Petru și pe Pavel în
mod special pe data de 29 Iunie, în ziua următoare sărbătorim Soborul celor 12
Apostoli, pentru ca toţi Apostolii să fie amintiți și ca Dumnezeu să fie
proslăvit prin Ei.
Deci haideți să ținem postul și să ne apropiem de sărbătoarea Sfinţilor
Petru şi Pavel.
Contemplați credința apostolilor. O credinţă care a transformat un
simplu pescar timid, și bărbați neștiutori, făcând un mare persecutor al
bisericii într-un apostol si predicător care a purtat un mesaj al speranței și
dragostei întru buna-vestire a Învierea lui Hristos, și deschiderea ușii spre
viața veșnică întregii lumi
CE
ESTE PACATUL
-
Parintele Rafail Noica -
Ce
este pacatul? Este o deformare. Si va dau ca pilda lucrul acesta, care mi s-a
lamurit într-o zi, când ma gândeam ce este murdaria. Sa luam, de exemplu,
balegarul. În grajd este balegar. Rau nu face, daca n-ar trebui sa-l cureti
de-acolo, sa-l scoti de-acolo. Pe câmpul meu, unde o sa seman grâu sau alte
lucruri, este „aur”, dar pe covorul meu, în salon – nu, mersi! Acolo îmi este
murdarie. Murdaria nu este ce este, ci unde este. Cam asa-i si cu pacatul.
Parintele Rafail Noica, Cultura Duhului,
Ed. Reintregirea, Alba Iulia, 2002, p. 127
--
Pr. Alexandru Stanciulescu - Barda ,
Parohia Malovat , jud. Mehedinti, Romania
tel. 0724 998086
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu