Alesandru Duţu - Preliminarii ale celui de-Al Doilea Război Mondial (1)

 

Preliminarii ale celui de-Al Doilea Război Mondial (1)

Col. (r) Prof. univ. dr. Alesandru Duţu

09 Martie 2025

 

Acoduri/înţelegeri, interese/dezinterese, conciliatorism

 

Constituirea Axei Berlin – Roma (25 octombrie 1936) şi declaraţiile celor doi promotori, Adolf Hitler şi Benito Mussolini, au creat nelinişte la Paris şi Londra, dar şi în capitalele statelor nerevizioniste din estul Europei, inclusiv la Bucureşti.

 

- Tuturor, Führer-ul le-a precizat (31 ianuarie 1937) că efectele tratatului de la Versailles au luat sfârşit. Menţionând asigurarea integrităţii Belgiei şi Olandei, el a făcut cu acel prilej aluzie la unele revizuiri teritoriale în Europa Centrală.

 

- Ideile revizioniste ale lui Hitler aveau să fie preluate şi de Hermann Göring (9 februarie 1937) în discuţia avută cu ambasadorul francez André François Poncet căruia i-a declarat că Germania nu poate neglija pe cei ,,trei milioane de fraţi de sânge şi de rasă, adică pe sudeţi, şi nici pe cei şase milioane de austrieci". În concepţia sa, Cehoslovacia era „un apendice al Europei" care trebuia „operat", iar Societatea Naţiunilor „un hibrid neputincios".

 

- Câteva luni mai târziu, în urma reacţiei dure a lui Winston Churchill faţă de intenţiile germane de expansiune spre estul Europei, în Polonia, Bielorusia şi Ucraina, expuse de Joachim von Ribbentrop, acesta din urmă avea să reacţioneze violent: „În acest caz războiul este inevitabil. Nu există altă ieşire".

 

Planurilor expansioniste germane aveau să li se alăture italienii, care sperau să beneficieze de avantaje teritoriale şi economice în „noua ordine europeană" preconizată de Hitler, chiar dacă Führer-ul nu lăsase niciodată impresia că intenţiona să împartă sferele de influenţă cu Italia.

 

În acest scop, Germania şi Italia au încercat (1937) să spargă unitatea Micii Înţelegeri prin atragerea Iugoslaviei şi a României de partea lor, în cazul românesc încercarea eşuând.

Pentru a înfierbânta spiritele în spaţiul balcanic au reuşit să determine Iugoslavia şi Bulgaria să încheie, la 24 ianuarie 1937, un tratat de prietenie.

Apoi, la 25 martie 1937 Italia şi Iugoslavia au încheiat şi ele un tratat de prietenie şi neutralitate cu o anexă specială pentru Albania. Cu toate acestea politica Belgradului s-a orientat din ce în ce mai mult spre Berlin, nu spre Roma.

 

În pofida neînţelegerilor dintre Reich-ul nazist şi Italia fascistă privind expansiunea spre centrul Europei şi în Balcani, primordială pentru ambele state totalitare a rămas relaţia Axa Berlin-Roma, întâlnirile la vârf devenind din ce în ce mai amicale.

 

După câştigarea definitivă a Italiei la politica germană, Hitler a intensificat relaţiile cu Marea Britanie, încercând să-şi asigure spatele pentru ofensiva pe care avea să o declanşeze spre estul Europei.

 

- Un rol important în acest sens l-a avut noul ambasador englez la Berlin, Neville Henderson, care la prezentarea scrisorilor de acreditare (30 aprilie 1937) i-a făcut cunoscut lui Hitler convingerea că între cele două ţări nu există nici o problemă care să nu poată fi rezolvată prin bunăvoinţă mutuală şi colaborare paşnică.

Într-un asemenea context, Führer-ul a cerut generalului Werner von Blomberg, ministrul de Război, să treacă la definitivarea planului de mobilizare a armatei pe anul 1937/1938, incluzând în conţinutul său variante care să vizeze ocuparea Austriei şi a Cehoslovaciei.

La 24 iunie 1937, generalul german a trimis comandanţilor celor trei genuri de armă - uscat, marină şi aviaţie - directiva de mobilizare pentru anul 1937/1938.

-  „Situaţia politică – se preciza în document -, în general justifică supoziţia după care Germania nu are a se teme de vreun atac din nici o parte. Nici puterile occidentale, nici Rusia nu doresc război şi, de altfel, nici nu sunt pregătite. Totuşi situaţia mondială instabilă din punct de vedere politic, care nu exclude incidente neprevăzute, obligă forţele armate germane să continue fără întrerupere pregătirea lor pentru război, în scopul de a face posibilă exploatarea militară a ocaziilor politice favorabile în cazul în care ele ar surveni. Ca urmare pregătirile forţelor armate în cazul unui război posibil în perioada de mobilizare 1937/1938, trebuie continuate în acest spirit".

Ipoteze preconizate:

- planul „Rott"- referitor la Vestul Europei;

- planul „Grünn" - privind Cehoslovacia, care ,,trebuie eliminată de la început şi ocupată";

- planul „Otto" - intervenţie armată în Austria;

- planul ,„Richard” - intervenţie în războiul civil din Spania.

În acel moment atenţia a fost îndreptată spre planul „Otto".

 

La scurt timp, guvernul german a reînnoit (18 iunie 1937) acordul naval semnat anterior cu guvernul britanc şi a invitat la Berlin un reprezentant al Londrei pentru a discuta direct perspectiva relaţiilor germano-engleze.

 

- Sosit în capitala Reich-ului, lordul Edward Halifax, adjunctul lui Anthony Eden, şeful Foreign Office-ului şi prieten cu noul prim-ministru britanic Neville Chamberlain (de la 28 mai 1937), a salutat de la început, în timpul întâlnirii cu Hitler (19 noiembrie 1937) „posibilitatea de a ajunge la o mai bună înţelegere reciprocă între Anglia şi Germania" şi a apreciat că o pace durabilă în Europa s-ar putea realiza doar printr-o deplină înţelegere între cele patru mari puteri: Germania, Marea Britanie, Franţa şi Italia.

 

- Referindu-se la revizuirea tratatelor, reprezentantul guvernului britanic a susţinut că „erorile dictatului de la Versailles trebuie să fie îndreptate", că Marea Britanie nu consideră că „statu-quo-ul trebuie să rămână în vigoare în orice condiţii".

 

- În urma insistenţelor Führer-ului de a se concretiza unele probleme privind revizuirile, lordul Edward Halifax a considerat că în modificările ce se impuneau a fi aduse şi Cehoslovaciei, dar nu prin metode dure, ci printr-o evoluţie paşnică.

 

Convins că Anglia nu va interveni în politica est-europeană a Reich-ului şi că Franţa nu va reacţiona fără aprobarea Angliei, Hitler a decis să-şi pună planurile agresive în acţiune.

 

- Terenul a fost pregătit şi prin semnarea Pactului antikomintern, la 25 noiembrie 1936, între Germania şi Japonia, care avea şi o anexă secretă ce prevedea consultare şi sprijin reciproc în cazul în care una dintre părţi ar fi fost atacată. Până la declanşarea celui de-al doilea război mondial, la acest pact aveau să adere Italia - 6 noiembrie 1937, Ungaria şi statul Manciko - 24 februarie 1939 şi Spania - 27 februarie 1939.