Nu are nici anvergura unui lider, nici viclenia unui
politician veros, e doar o jucărie cu arc
Maria Diana
Popescu
Editoriale
12 Noiembrie 2026
România n-a avut norocul unui
moment de grație după lovitura de stat din 1989. Istoria nu i-a rezervat
privilegiul de a fi condusă de oameni de stat, ci de personaje sinistre care au
confundat funcția cu vocația și puterea cu măreția. Destinul național a încăput
pe mîna unor conducători care au făcut din mediocritate o constantă și din
trădare o politică de stat. De cînd la conducere a venit cu trotineta actualul
președinte, România traversează momente dramatice, dar presărate cu atîta
ironie, încît pînă și cronicarii cei mai îngăduitori ai vremii sînt nevoiți
să-și dezinfecteze pana în oțet înainte de a consemna faptele. În debusolarea
aceasta mondială, în care națiunile își ascut instinctele de supraviețuire și
își negociază la sînge fiecare firimitură de suveranitate, la Palatul Cotroceni
s-a instalat o liniște de bibliotecă prăfuită, tulburată doar de declicul
aparatelor de fotografiat și de foșnetul mapelor aduse de la Bruxelles. Avem,
în sfîrșit, președintele pe care ni l-am imaginat în cele mai palide coșmaruri
administrative: un personaj care pare mereu surprins că se află în încăpere, un
fel de elev premiant la gafe, rătăcit din greșeală în cabinetul de criză al
unei țări aflate la răscruce de vînturi. Nicușor nu conduce România. O privește
cu o curiozitate detașată, ca pe o ecuație nerezolvată pe care, din lipsă de
cretă și de curaj, preferă să o lase pe tabla altora. Dacă ar fi să măsurăm
performanța prezidențială după numărul de cadre fotografice în care șeful
statului afișează acel zîmbet rătăcit, de parcă ar cere scuze că ocupă spațiu
în obiectiv, am fi deja o superputere continentală. Preocuparea supremă a
actualului locatar de la Cotroceni nu este buzunarul românului, nici factura
care sufocă gospodăriile, nici exodul celor care mai știu să țină o mistrie sau
un bisturiu în mînă.
Marea miză a mandatului său este
alinierea perfectă la dunga pantalonilor impusă de cancelariile occidentale.
S-a instaurat la vîrful statului o formă de slugărnicie elevată, lustruită cu
discursuri despre „angajamente europene” și „solidaritate necondiționată” cu
războaiele unor interese străine. Cînd vine vorba despre bunăstarea propriului
popor, președintele manifestă o amnezie selectivă, de o eleganță glacială. În
schimb, cînd sună telefonul de la centru, întreaga administrație prezidențială
intră într-o stare de alertă febrilă, gata să execute ordinele înainte ca
acestea să fie măcar traduse integral. Este fascinant să privești cum un om
care a promis rigoare și calcul rece se topește ca un cub de gheață în soare
imediat ce zărește un comisar european pe covorul roșu, într-un balet
diplomatic al sarcinilor pentru țară. Momentul de apogeu al acestei comedii
amare s-a consumat chiar sub ochii noștri, odată cu descinderea la București a
Ursulei von der Leyen. Dacă în capitala Bulgariei, oameni cu sînge patriotic și
cu simțul umorului agricol mult mai dezvoltat - au întîmpinat-o pe Ursula cu o
ploaie de ouă și legume proaspete, semn al unei nemulțumiri populare imposibil
de mascat, la București protocolul a atins cote de o docilitate și plecăciune
istorică.
Diferența de temperatură civică
dintre cele două maluri ale Dunării este grăitoare. Acolo unde bulgarii au
aruncat cu roșii și ouă, transformînd piața publică într-o tarabă a revoltei
legitime, administrația noastră prezidențială a pregătit o coregrafie a
umilinței voluntare. Nicușor nu doar că a întins covorul roșu, dar a părut gata
să-l și scuture personal de orice fir de praf care ar fi putut deranja tocurile
oaspetelui. Privirea lui, fixată cu o devoțiune aproape mistică asupra
musafirei de la Bruxelles, trăda emoția unui debutant care a prins un autograf
de la idolul său, nicidecum fermitatea unui șef de stat chemat să apere
interesele a nouăsprezece milioane de oameni.
În timp ce Ursula își derula
caseta bine cunoscută - un șir interminabil de platitudini diplomatice, fraze
circulare golite de orice conținut concret, dar presărate cu laude generoase la
adresa „partenerului exemplar”- președintele României executa un veritabil
balet al aprobării. Dădea din cap cu ritmicitatea unei jucării cu arc, făcînd
temenele invizibile la fiecare pauză de respirație a oaspetelui. Parcă vedeai
cum, în spatele frunții sale încruntate de efortul de a nu greși protocolul, se
derula un singur gînd: „Oare am zîmbit destul de convingător? Oare am părut
suficient de ascultător?” Și, ca orice gazdă copleșită de complexul
inferiorității, nu s-a mulțumit să ofere doar politețuri. A pus pe masă tot ce
i s-a cerut, și chiar peste. Fără ezitare, fără negociere, fără măcar o umbră
de întrebare retorică. Resurse strategice, angajamente financiare pe termen
lung, cote de sacrificiu economic și cedări de suveranitate - toate au fost
împinse spre centrul mesei cu generozitatea inconștientă a unui copil de grădiniță
care își golește ghiozdanul și își împarte pachețelul cu colegul mai mare,
doar-doar va primi o mîngîiere pe creștet și o bulină roșie pe caiet. În
schimbul unor discursuri care nu țin nici de foame, nici de cald, România a
semnat în alb cecuri pe care le vor plăti și nepoții noștri. Și, evident, totul
s-a consumat în cel mai pur stil autocratic: fără a întreba poporul, fără a
concepe măcar ideea unui plebiscit, pentru că, nu-i așa, ce pricepe cetățeanul
de rînd din marile jocuri geopolitice? Cetățeanul este bun doar să aplaude de
pe margine și să achite nota de plată a acestor generozități diplomatice.
Generozitate fără margini pentru
toată lumea, mai puțin pentru ai tăi. Această risipă de bunăvoință are, totuși,
o regulă de fier: ea se oprește brusc la granițele interesului național.
Președintele dă cu două mîini. Dă Ucrainei, dă fondurilor comune, dă
proiectelor externe, dă garanții și sprijin tuturor celor care bat la poarta
Palatului Cotroceni cu o agendă străină. Singurii care pleacă cu mîna goală de
la această mare împărțeală sînt chiar românii. Este o performanță rară să
transformi o țară întreagă într-o anexă caritabilă a vecinilor și a aliaților,
în timp ce propriii cetățeni sînt tratați ca niște chiriași incomozi, care fac
prea mult zgomot cînd li se strînge cureaua. Amețit și fîstîcit de aburii unei
puteri pe care nu știe să o poarte, manevrat cu finețe de acea „securitate de
casă” care i-a netezit drumul și îi scrie acum punctajele pe cartonașe, Nicușor
pare captiv într-un rol care îl depășește din toate punctele de vedere. Nu are
nici anvergura unui lider, nici viclenia unui politician veros, nici măcar
instinctul de conservare al unui administrator onest. Este doar un executant
docil, un funcționar superior căruia i s-a dat o ștampilă prea mare pentru
palma lui, într-o democrație de carton, care primește aviz negativ și într-o
libertate a sărăciei în care se mai cere încă cu dosar cu șină.
Dar ironia devine cu adevărat
tăioasă - de-a dreptul chirurgicală - atunci cînd privim modul în care acest
campion al valorilor europene înțelege drepturile și libertățile fundamentale
acasă. Cît timp se află în fața microfoanelor occidentale, președintele este un
teoretician neobosit al democrației de pe hîrtie, al statului de drept și al
libertății de exprimare. Cînd însă cetățenii români își cer dreptul elementar
de a ieși în stradă pentru a-și striga nemulțumirile, discursul se schimbă
brusc în limbaj de lemn administrativ, rece ca o ușă de arhivă. Recentul „aviz
negativ” dat unui marș de protest organizat în Capitală pentru drepturile și
libertățile cetățenești este o capodoperă a ipocriziei instituționalizate. Este
de un comic amar să observi cum un om care și-a clădit întreaga carieră
politică pe asfaltul încins al protestelor, care a transformat strada în rampă
de lansare și care invoca odinioară dreptul sacru al cetățeanului de a-și
striga revolta, descoperă brusc, odată ajuns în fotoliile moi ale puterii,
virtuțile ordinii publice și ale interdicției birocratice. Sub pretexte tehnice
de o subtilitate ridicolă - ba că se suprapune traseul cu o lucrare imaginară
la canalizare, ba că nu corespunde un paragraf din cerere, ba că se tulbură
liniștea bulevardelor pe unde trec coloanele oficiale - dreptul constituțional
la protest a fost pus sub lacăt cu o ștampilă. Libertatea de exprimare a
devenit o marfă perisabilă care se acordă doar pe bază de dosar cu șină și
numai dacă lozincile sînt aprobate în prealabil de cenzorii de serviciu. Dacă
oamenii ies în stradă ca să aplaude directivele europene sau să susțină cauze
externe, bulevardele se deschid larg, jandarmeria devine ghid turistic, iar
televiziunile transmit evenimentul ca pe o sărbătoare a spiritului civic. Dacă
însă românii vor să mărșăluiască pentru propriile drepturi, pentru libertățile
lor ciuntite și împotriva sărăcirii sistematice, brusc apar „riscurile de
securitate” și se trage oblonul „avizului negativ”. Este o democrație cu sens
unic: ai voie să fii liber doar atît timp cît libertatea ta nu deranjează
somnul liniștit al celor de la Cotroceni și nu strică decorul impecabil
pregătit pentru următoarea vizită oficială.

Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu