sâmbătă, 14 noiembrie 2026

Maria Diana Popescu - Nu are nici anvergura unui lider, nici viclenia unui politician veros, e doar o jucărie cu arc

 



Nu are nici anvergura unui lider, nici viclenia unui politician veros, e doar o jucărie cu arc

Maria Diana Popescu

Editoriale

12 Noiembrie 2026

 

România n-a avut norocul unui moment de grație după lovitura de stat din 1989. Istoria nu i-a rezervat privilegiul de a fi condusă de oameni de stat, ci de personaje sinistre care au confundat funcția cu vocația și puterea cu măreția. Destinul național a încăput pe mîna unor conducători care au făcut din mediocritate o constantă și din trădare o politică de stat. De cînd la conducere a venit cu trotineta actualul președinte, România traversează momente dramatice, dar presărate cu atîta ironie, încît pînă și cronicarii cei mai îngăduitori ai vremii sînt nevoiți să-și dezinfecteze pana în oțet înainte de a consemna faptele. În debusolarea aceasta mondială, în care națiunile își ascut instinctele de supraviețuire și își negociază la sînge fiecare firimitură de suveranitate, la Palatul Cotroceni s-a instalat o liniște de bibliotecă prăfuită, tulburată doar de declicul aparatelor de fotografiat și de foșnetul mapelor aduse de la Bruxelles. Avem, în sfîrșit, președintele pe care ni l-am imaginat în cele mai palide coșmaruri administrative: un personaj care pare mereu surprins că se află în încăpere, un fel de elev premiant la gafe, rătăcit din greșeală în cabinetul de criză al unei țări aflate la răscruce de vînturi. Nicușor nu conduce România. O privește cu o curiozitate detașată, ca pe o ecuație nerezolvată pe care, din lipsă de cretă și de curaj, preferă să o lase pe tabla altora. Dacă ar fi să măsurăm performanța prezidențială după numărul de cadre fotografice în care șeful statului afișează acel zîmbet rătăcit, de parcă ar cere scuze că ocupă spațiu în obiectiv, am fi deja o superputere continentală. Preocuparea supremă a actualului locatar de la Cotroceni nu este buzunarul românului, nici factura care sufocă gospodăriile, nici exodul celor care mai știu să țină o mistrie sau un bisturiu în mînă.

Marea miză a mandatului său este alinierea perfectă la dunga pantalonilor impusă de cancelariile occidentale. S-a instaurat la vîrful statului o formă de slugărnicie elevată, lustruită cu discursuri despre „angajamente europene” și „solidaritate necondiționată” cu războaiele unor interese străine. Cînd vine vorba despre bunăstarea propriului popor, președintele manifestă o amnezie selectivă, de o eleganță glacială. În schimb, cînd sună telefonul de la centru, întreaga administrație prezidențială intră într-o stare de alertă febrilă, gata să execute ordinele înainte ca acestea să fie măcar traduse integral. Este fascinant să privești cum un om care a promis rigoare și calcul rece se topește ca un cub de gheață în soare imediat ce zărește un comisar european pe covorul roșu, într-un balet diplomatic al sarcinilor pentru țară. Momentul de apogeu al acestei comedii amare s-a consumat chiar sub ochii noștri, odată cu descinderea la București a Ursulei von der Leyen. Dacă în capitala Bulgariei, oameni cu sînge patriotic și cu simțul umorului agricol mult mai dezvoltat - au întîmpinat-o pe Ursula cu o ploaie de ouă și legume proaspete, semn al unei nemulțumiri populare imposibil de mascat, la București protocolul a atins cote de o docilitate și plecăciune istorică.

Diferența de temperatură civică dintre cele două maluri ale Dunării este grăitoare. Acolo unde bulgarii au aruncat cu roșii și ouă, transformînd piața publică într-o tarabă a revoltei legitime, administrația noastră prezidențială a pregătit o coregrafie a umilinței voluntare. Nicușor nu doar că a întins covorul roșu, dar a părut gata să-l și scuture personal de orice fir de praf care ar fi putut deranja tocurile oaspetelui. Privirea lui, fixată cu o devoțiune aproape mistică asupra musafirei de la Bruxelles, trăda emoția unui debutant care a prins un autograf de la idolul său, nicidecum fermitatea unui șef de stat chemat să apere interesele a nouăsprezece milioane de oameni.

În timp ce Ursula își derula caseta bine cunoscută - un șir interminabil de platitudini diplomatice, fraze circulare golite de orice conținut concret, dar presărate cu laude generoase la adresa „partenerului exemplar”- președintele României executa un veritabil balet al aprobării. Dădea din cap cu ritmicitatea unei jucării cu arc, făcînd temenele invizibile la fiecare pauză de respirație a oaspetelui. Parcă vedeai cum, în spatele frunții sale încruntate de efortul de a nu greși protocolul, se derula un singur gînd: „Oare am zîmbit destul de convingător? Oare am părut suficient de ascultător?” Și, ca orice gazdă copleșită de complexul inferiorității, nu s-a mulțumit să ofere doar politețuri. A pus pe masă tot ce i s-a cerut, și chiar peste. Fără ezitare, fără negociere, fără măcar o umbră de întrebare retorică. Resurse strategice, angajamente financiare pe termen lung, cote de sacrificiu economic și cedări de suveranitate - toate au fost împinse spre centrul mesei cu generozitatea inconștientă a unui copil de grădiniță care își golește ghiozdanul și își împarte pachețelul cu colegul mai mare, doar-doar va primi o mîngîiere pe creștet și o bulină roșie pe caiet. În schimbul unor discursuri care nu țin nici de foame, nici de cald, România a semnat în alb cecuri pe care le vor plăti și nepoții noștri. Și, evident, totul s-a consumat în cel mai pur stil autocratic: fără a întreba poporul, fără a concepe măcar ideea unui plebiscit, pentru că, nu-i așa, ce pricepe cetățeanul de rînd din marile jocuri geopolitice? Cetățeanul este bun doar să aplaude de pe margine și să achite nota de plată a acestor generozități diplomatice.

Generozitate fără margini pentru toată lumea, mai puțin pentru ai tăi. Această risipă de bunăvoință are, totuși, o regulă de fier: ea se oprește brusc la granițele interesului național. Președintele dă cu două mîini. Dă Ucrainei, dă fondurilor comune, dă proiectelor externe, dă garanții și sprijin tuturor celor care bat la poarta Palatului Cotroceni cu o agendă străină. Singurii care pleacă cu mîna goală de la această mare împărțeală sînt chiar românii. Este o performanță rară să transformi o țară întreagă într-o anexă caritabilă a vecinilor și a aliaților, în timp ce propriii cetățeni sînt tratați ca niște chiriași incomozi, care fac prea mult zgomot cînd li se strînge cureaua. Amețit și fîstîcit de aburii unei puteri pe care nu știe să o poarte, manevrat cu finețe de acea „securitate de casă” care i-a netezit drumul și îi scrie acum punctajele pe cartonașe, Nicușor pare captiv într-un rol care îl depășește din toate punctele de vedere. Nu are nici anvergura unui lider, nici viclenia unui politician veros, nici măcar instinctul de conservare al unui administrator onest. Este doar un executant docil, un funcționar superior căruia i s-a dat o ștampilă prea mare pentru palma lui, într-o democrație de carton, care primește aviz negativ și într-o libertate a sărăciei în care se mai cere încă cu dosar cu șină.

Dar ironia devine cu adevărat tăioasă - de-a dreptul chirurgicală - atunci cînd privim modul în care acest campion al valorilor europene înțelege drepturile și libertățile fundamentale acasă. Cît timp se află în fața microfoanelor occidentale, președintele este un teoretician neobosit al democrației de pe hîrtie, al statului de drept și al libertății de exprimare. Cînd însă cetățenii români își cer dreptul elementar de a ieși în stradă pentru a-și striga nemulțumirile, discursul se schimbă brusc în limbaj de lemn administrativ, rece ca o ușă de arhivă. Recentul „aviz negativ” dat unui marș de protest organizat în Capitală pentru drepturile și libertățile cetățenești este o capodoperă a ipocriziei instituționalizate. Este de un comic amar să observi cum un om care și-a clădit întreaga carieră politică pe asfaltul încins al protestelor, care a transformat strada în rampă de lansare și care invoca odinioară dreptul sacru al cetățeanului de a-și striga revolta, descoperă brusc, odată ajuns în fotoliile moi ale puterii, virtuțile ordinii publice și ale interdicției birocratice. Sub pretexte tehnice de o subtilitate ridicolă - ba că se suprapune traseul cu o lucrare imaginară la canalizare, ba că nu corespunde un paragraf din cerere, ba că se tulbură liniștea bulevardelor pe unde trec coloanele oficiale - dreptul constituțional la protest a fost pus sub lacăt cu o ștampilă. Libertatea de exprimare a devenit o marfă perisabilă care se acordă doar pe bază de dosar cu șină și numai dacă lozincile sînt aprobate în prealabil de cenzorii de serviciu. Dacă oamenii ies în stradă ca să aplaude directivele europene sau să susțină cauze externe, bulevardele se deschid larg, jandarmeria devine ghid turistic, iar televiziunile transmit evenimentul ca pe o sărbătoare a spiritului civic. Dacă însă românii vor să mărșăluiască pentru propriile drepturi, pentru libertățile lor ciuntite și împotriva sărăcirii sistematice, brusc apar „riscurile de securitate” și se trage oblonul „avizului negativ”. Este o democrație cu sens unic: ai voie să fii liber doar atît timp cît libertatea ta nu deranjează somnul liniștit al celor de la Cotroceni și nu strică decorul impecabil pregătit pentru următoarea vizită oficială.

 










Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu