Mircea Dorin Istrate - Nostalgie - Știința cea de carte - Prețul libertății

 

Nostalgie

 

Nostalgia e tristețea după ceva mai plăcut,

Ce de-acum pentru vecie a rămas în cel trecut,

E frumosul, bucuria, ce trăitu-ai cândva,

În alt timp al vieții tale, în alt loc, pe-altundeva.

 

E clipita luminoasă, raiul vieții cel piedut,

E o dulce-nfiorare care vine din trecut,

E trăirea ce ai vrea-o să te-ncerce înc-odată,

Când iubire-adevărată ți-a stârnit-o un drag de fată.

 

Te-au vrăjit într-o clipită chip frumos cu ochi albaștri

Ce pe cerul minții tale străluceau precum cei aștri,

Iar o strânsă-mbrățișare era ziua cea de Mai,

Și cea dulce sărutare, era poarta unui rai.

 

Totul pusu-l-ai ca taină într-o țandără de gând,

Ce acum, la bătrânețe o re-nvii din când în când,

Ea se face lăcrimare și-un suspin din suflet scos

Cu o lacrimă ce-i pusă, pe mai toate câte-au fost

 

Mircea Dorin Istrate

 

***

 

 

 

Știința cea de carte

 

De ai carte, ai și parte! Un dicton ce-i perimat,

Astăzi, de îmi ai în preajmă doar vreun neam mai așezat

Într-un jilț de la putere, cu o slujbă mai bănoasă,

Sugi și tu la țâța țării, ducând viață norocoasă.

 

Și-apoi tu, un neica nimeni, râzi de cei care învață,

Slugi să -ți fie poate ție, zi de zi, întreaga viață,

Ce să facă ei cu cartea și cu mintea ascuțită,

Dacă oase rod într-una, într-o viață împuțit?

 

Peste tot în jurul nostru, cartea n-are prețuire,

E-un pustiu de neștiință, Doamne feri, nenorocire,

Dacă cel de la putere e cumva vreun prostăvan,

Nenorocul e cât casa și se duce totu-n van.

*

Fără știința cea de carte, viața stă mereu pe loc,

Ea o duce înainte și o umple de noroc,

Cu deștepții îmi treci marea, iar cu proștii te îneci,

Că așa a fost intruna, și-o rămâne așa în veci.

 

Mircea Dorin Istrate

 

***

 

 

 

Prețul libertății

 

Ne mai ceartă încă uni, că prea mult ne mărețim,

Cu vitejii noști, străbunii, cei cu care ne fălim,

Că aici au fost de-a pururi, veșniciți pe astă vatră,

De la malul cel de mare, pân’ la munții cei de piatră.

 

Că, netemători de moarte n-aveau frică de dușmani,

Și că lei erau în lupte, tot căliți n-atâția ani,

Când mereu pe la hotare năvăleau neamuri străine,

Mulți ca spicele în lanuri, ori ca roiuri de albine,

Ce doreau moșia asta facă-și-o mereu a lor

Și-apoi aurul și sarea, mierea dulce ce o vor,

Să le facă viața bună în acest culcuș de rai,

Veșnicită, liniștită, ca o dulce zi de mai.

*

De la munte pân’ la mare, glia noastră-i insfințită

De vitejii ceia care, dat-au jertfă mărețită

Viața lor, ca neamul ăsta, liber fie pe sub soare,

Cât va ține veșnicia peste-a noastre vechi hotare,

Țină minte ei, urmașii, că cea sfântă libertate

Are preț mai scump ca toate, fără ea nimic se poate.

 

Mircea Dorin Istrate

 

***