România, a cincea putere diplomatică a lumii (4)
General Br.
(r) Aurel I. Rogojan
02 Noiembrie 2026
Politica externă a
României în perioada 1965-1989. Refuzul de a rupe relațiile diplomatice cu
Israelul - a doua sfidare a Moscovei
In același an, 1967, Bucureștiul
refuză să se conformeze directivei Moscovei privind ruperea relațiilor
diplomatice cu Israelul, ca măsură sancționatorie în urma invaziei și
ocupării teritoriilor vecinilor arabi : Fâșia Gaza, Cisiordania, Peninsula
Sinai și Platoul Golan. Dimpotrivă, pentru ca sfidarea să fie evidentă,
Ceaușescu ridică nivelul reprezentării diplomaticea României în
Israel la rang de ambasadă. Cum a fost posibil ca România să fie singura
țară membră a Tratatului de la Varșovia care, în anul 1967, nu a rupt relațiile
diplomatice cu Israelul? Cum a ajuns România punte de legătură între Israel,
Egipt și Organizația pentru Eliberarea Palestinei, „butoiul cu pulbere”
al Orientului Mijlociu? Răspunsuri la aceste întrebări găsim în memoriile
ambasadorului Dumitru Chican (Dumitru Chican, România și Orientul Mijlociu în
oglinzi paralele, Ed. Proema, Baia Mare, 2010).
Lumea arabă din Orientul
Mijlociu extins, aflându-se, în cea mai mare parte, în faţa unor necesităţi
stringente de reconstrucţie economică, de identificare şi reorientare a
priorităţilor de dezvoltare, constituiau o importantă piaţă a afacerilor internaţionale,
în care România a fost, într-o perioadă trecută, un investitor strategic
important. Tehnocraţii consilieri ai conducătorilor României au intuit corect,
cel puţin în anumite perioade, mizele şi oportunităţile legăturilor cu ţările
arabe, dovada cea mai elocventă constituind-o faptul că de la începuturile
relaţiilor cu lumea arabă, din timpul domniei lui Alexandru-Ioan Cuza şi
până în anul 1989, s-a ajuns să întretina, pe diferite perioade, relatii
diplomatice cu 17 state arabe ( 18 dacă avem în vedere Autoritatea Palestiniana
şi recunoasterea de catre România a Statului Palestina) din totalul de 22
de tari membre ale Ligii StatelorArabe, ceea ce
inseamna o acoperire insumata de cca. 90 % a arealului geopolitic al lumii
arabe. Între interesele Israelului şi resursele ţărilor arabe, Ceauşescu a
adoptat o poziţie diferită de cea sovietică. Planul strategic al sovieticilor
era să-şi extindă dominaţia în Orientul Mijlociu asupra ţărilor arabe.
Începuseră cu Egiptul. Aveau acolo, de pe vremea președintelui Gamal
Abdel Nasser, consilieri care hotărau ce să facă egiptenii. Sovieticii aveau,
de asemenea, o influenţă foarte mare şi în Siria.
Primul pas al României diferit de
sovietici a fost poziţia adoptată după „războiul de şase zile" din 1967.
Ceaușescu a aflat despre presiunile făcute de Tito la Moscova, pentru a fi
sprijinit Nasser. Când Tito a făcut propunerea ruperii relaţilor diplomatice cu
Israelul şi Brejnev a dispus în consecinţă, Ceauşescu i-a spus
premierului Maurer „Noi nu rupem relaţiile cu Israelul”. Şi
s-a dat şi un comunicat în acest sens. Toate celelalte state
socialiste europene au lau rupt relaţiile diplomatice cu Israelul. Această
poziţie a avut un ecou nefavorabil în multe ţări arabe pentru România. În
schimb, a avut un ecou extraordinar pentru Occident, America, Israel. În
antamarea relaţiilor cu ţările arabe, România a avut un mare atu în zonă -
industria petrolieră. În anii 1960-1980, România a fost pe locul doi în lume la
exportul pentru utilaj de foraj şi rafinării şi pe locul trei la producţia
echipamentelor de exploatare a ţiţeiului,
Relaţiile României cu ţările
arabe au cunoscut cea mai puternică dezvoltare mai ales prin faptul că România
n-a mai făcut comerţ, ci a realizat acolo obiective foarte importante. În Libia
lucrau în anii 1980 circa 11.000 de români. A construit rafinării în
Iordania şi în Siria, uzine chimice, fabrici de ciment, irigaţii, porturi
maritime, exploatări piscicole. ş.a. Din punct de vedere politic trebuie spus
că, până la urmă, România miza foarte mult pe cartea palestiniană,
care era numitorul comun al ţărilor arabe, altfel lipsită de unitate.
Cauza palestiniană era unicul lor liant. Legătura specială a lui
Ceauşescu cu cu Arafat, cu OEP, cu celelalte organizaţiile palestiniene,
a fost vector foarte important în relaţiile României cu ţările arabe.
Când avea loc o răcire a relaţiilor României cu una dintre ţările arabe, OEP
-ul ajuta foarte mult. Arafat apăra cauza României.
Prima întâlnire dintre Arafat şi Ceauşescu a avut loc la Cairo, în aprilie
1972, cu prilejul viztei sale în Egipt. La Cairo, unde era sediul Ligii
Statelor Arabe, Ceauşescu a mai avut în agendă întîlniri şi cu alţi lideri
zonali. Ceauşescu i-a spus lui Sadat, în aprilie 1972, că soluţia radicală
pentru îmbunătăţirea relaţiilor sale şi libertate în negocieri este să se
despovăreze de consilierii sovietici. La 21 iunie 1977, Menachem Begin devine
prim ministru al Israelului, partidul său Likud ajungând la putere pentru prim
oară de la întemeierea Statului Israel, în anul 1948. Prima sa vizită în
străinătate o efectuează în S.U.A., deoarece preşedintele Carter fiind
animat de dorinţa deblocării procesului de pace între arabi şi evrei,
miza pe dezvoltarea Conferinţei internaţionale de pace de la Geneva
într-un dialog mediat care să ducă la retragerea Israelului din
teritoriile ocupate în anul 1967. Nici Begin şi nici Anwar El Sadat nu agreau
şi nici nu credeau în eficienţa presiunilor venite din partea Administraţiei
de la Washington. Bunăoară, preşedintele egiptean a luat decizia şi a făcut
pregătirile pentru a merge în Israel fără măcar a-i anunţa pe americani.
După vizita la Washington,
premierul Begin a vizitat România, singura ţară din blocul comunist european
care menţinuse şi dezvoltase relaţii normale şi multilaterale cu Israelul. A
fost prilejul cu care premierul israelian a solicitat oficial lui Nicolae
Ceauşescu, cunoscut pentru cordialelele sale relaţii personale şi oficiale cu
preşedintele egiptean Anwar El Sadat, să-l convingă pe acesta să accepte
o întâlnire pesonală, publică sau confidenţială cu şeful Executivului de la Tel
Aviv. Ceea ce preşedintele României nu a întârziat să facă. Ceauşescu a
mobilizat deîndată un dute vino de navete diplomatice între Bucureşti şi
Tel Aviv , pe de o parte, şi Bucureşti - Cairo, Luxor, ori sătucul
Mit Abul -Kom, din delta Nilului, locul de naştere al raisului Anwar El
-Sadat, pe de altă parte, emisari speciali români mijlocind
aranjametele necesare iniţierii contactelor israeliano-egiptene la cel
mai înalt nivel. Rezultatele nu s-au lăsat aşteptate, la începutul lunii
noiembrie 1977, Anwar El Sadat , in drum spre Teheran unde urma să efectueze o
vizită oficială, a făcut o escală la Bucureşti. Întâlnirea cu Nicolae
Ceauşescu la avut loc la Castelul Peleş din Sinaia, într-o zi
geroasă de sfârşit de toamnă.
Convorbirile de la Sinaia,
relatează ambasadorul Dumitru Chican, care era interpretul de limbă arabă al
preşedintelui Nicolae Ceauşescu, dar şi al emisarilor speciali ai acestuia,
„(...) nu au fost atât de oculte şi sofistificate pe cât se încearcă a se
sugera. Discuţiile pe care Anwar El -Sadat şi Nicolae Ceauşescu le-au avut la
Sinaia ar putea fi sintetizate în aceea că liderul egiptean a dorit să şi
alunge cea din urmă umbră de îndoială în ceea ce priveşte şansele de reuşită
care avea să aducă arabilor primul acord de pace cu inamicul de până mai ieri
şi moartea pentru Anwar El Sadat. Acesta din urmă s-a limitat, în
realitate, la reiteraea aproape obsesivă a întrebării: „Sunt, Menachem Begin şi
israelienii, dornici de pace ? Este Menachem Begin gata să se întâlnească
şi să semneze cu mine un tratat de pace între Israel şi Egipt?”.Cunoscându-şi
propriile iniţiative pe lângă premierul israelian şi reacţiile pozitive ale
acestuia la sugestiile ce-i fuseseră avansate, Ceauşescu i-a răspuns: „Da,
Israelul este gata şi este dispus să încheie pacea cu egiptenii!”.
(Va urma)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu