„...avem in limba noastra un concept
special pentru
libertate: neatarnare.”
O adevărată creionare istorică, dând
multe răspunsuri, citat din Constantin
Noica
Constantin Noica
(n. 12 iulie 1909,
Vitănești, județul Teleorman - d. 4 decembrie 1987, Păltiniș, județul Sibiu)
„Am încercat
să arăt unui om de cultură francez că avem în limba noastră un concept special
pentru libertate: neatârnare. Străinului i s-a părut simplu să replice că-l au
mai toate limbile şi în primul rând limba franceză, cu indépendance. Dar
cuvântul nostru nu înseamnă numai ne pas dépendre, ci şi: ne pas pendre, să nu
atârni – am spus – şi atunci ceva se schimbă în ideea de libertate, sau ea se
îmbogăţeşte cu un sens nou.
Libertatea
obişnuită se sparge repede în „libertăţi”, pierzându-şi astfel tăria, oricâtă
îndreptăţire ar păstra în pulverizarea ei; pe când neatârnarea n-are plural, în
chip firesc. Şi ea spune ceva de care nici libertăţile, nici libertatea nu ştiu
îndeajuns. Spune întâi, ca şi ele, să nu atârni de alţii (ceea ce nu este uşor,
chiar într-un regim de libertate, căci pe căi neştiute ceilalţi, cu gândurile
lor exprimate şi tipărite, pot să te subjuge şi să te pună în stare de
atârnare); şi mai spune ceva unic: să nu atârni, să fii uşor, să fii liber abia
astfel. Asta-mi aminteşte – a răspuns ironic străinul – de vorba unui mare
avocat francez despre România dintre cele două războaie, cu prilejul unui
proces făcut de firme străine: “nous sommes aux portes de l’Orient, oû tout
este pris à la légère”. Da, nous sommes aux portes de l’Orient, am recunoscut.
Sântem la porţile acestui Orient care, întâi cu Asia Mică, apoi cu Grecia, cu
Ierusalimul şi din nou cu Asia Mică (Siria), cu Alexandria şi în fine cu
Bizanţul, a dat aproape totul lumii apusene. Să admitem că este aşa, a replicat
el; că din Răsăritul Apropiat şi cel european vine greutatea culturii europene.
Dar ce-i cu uşurătatea d-voastră? Aţi dat cu ea ceva lumii? Este asta o bună
aşezare în realul istoriei?
În realul
istoriei, nu – a trebuit să admit -; dar este ceva în posibilul istoriei. Dacă
preferaţi, am stat prea des prost cu timpul istoriei, în care n-am obţinut
decât un “din când în când”, spre deosebire chiar de unele popoare vecine, care
au obţinut în el afirmări mai puternice şi mai durabile; dar stăm bine cu
spaţiul, pe arcul acesta al Carpaţilor, pe unde au trecut atâtea seminţii şi
unde una singură, cu pecetea romană pe ea, a rămas locului, cu posibilul ei.
Occidentalii
au dus realul istoric până la limitele lui: au trimis realul politic până în
pragul prăbuşirii Europei (francezii cu vanitatea napoleoniană, englezii cu
divizarea Europei, germanii cu trei războaie demente); au pătruns în realul
cunoaşterii ştiinţifice până la “scepticism” şi au ajuns cu realul culturii
umaniste până la “absurd”. Peste toate, sau laolaltă cu ele, au ajuns, cu
realul civilizaţiei tehnice, până la punctul la care se întrabă singuri dacă
Terra va supravieţui. Aţi fost prea gravi, toţi. N-aţi avut uşurătate. “Lumea
este a mea” a spus omul modern, şi a făcut în consecinţă marile lui isprăvi,
acum îndoielnice pentru d-voastră.“
INTRODUCERE LA INTRAREA ROMÂNIEI ÎN
CONŞTIINŢA EUROPEANĂ
Din volumul
SIMPLE INTRODUCERI LA BUNĂTATEA
TIMPULUI NOSTRU
CONSTANTIN NOICA
Editura HUMANITAS; Bucureşti, 1992
Cu respect,
Valentin-Nicolae Bercă
Sursa: Melania Rusu
Echipa de fotbal a Frantei
Echipa de
fotbal a Frantei in 1959
Echipa de
fotbal a Frantei in 2008
NEMURIREA - Arhiepiscopul Iustinian
Chira
Dorul de
nemurire arde în sufletul fiecarui om. Fiecare tânar, mai ales, doreste sa
realizeze în viata lucruri mari, lucruri bune, care sa înfrunte timpul si sa
cucereasca eternitatea. Nefericita ar fi viata noastra de fiinta cugetatoare,
care aspira, care gândeste, care iubeste, daca viata s-ar reduce doar la atât
cât ne da pamântul, daca nu ne-ar astepta cerul, infinitul, nesfârsitul,
stralucitul locas plin de lumina, de slava si de frumusete negraita. Privesc uimit
în adâncul eternitatii, în adâncul vietii vesnice care-mi sta în fata. Acest
adânc m-ar înfiora, m-ar înspaimânta daca nu as cunoaste ca Dumnezeu este
Stapânul, ca Iisus Hristos este Domn peste Cer si pamânt, peste timp si
eternitate.
Arhiepiscopul Iustinian Chira,
Cuvintele Parintelui - un ghid al frumusetii launtrice, Ed. Mega, Cluj-Napoca,
2009, p. 135
Asemănarea cu Dumnezeu
11.12.17 by Pr. Al.
Stanciulescu-Barda
Asemănarea cu Dumnezeu
În prima
carte a Bibliei, Facerea, se vorbește despre creația lumii în general și a
omului în special. Dumnezeu a vrut să-l creeze pe om ,,după chipul și
asemănarea noastră”. În prima fază l-a creat însă ,,după chipul Său”, adică i-a
dat suflet. Înainte de a-i da și ,,asemănarea”, l-a pus la încercare, la
examenul ascultării, examen pe care omul nu l-a trecut. Drept urmare, nu i-a mai
dat și ,,asemănarea”, ci aceasta a rămas ca o aspirație, ca un ideal pentru om.
Despre aceasta aș vrea să vă vorbesc acum.
,,Chipul lui
Dumnezeu” în om este sufletul. Omul este singura viețuitoare de pe pământ, care
deține această comoară. Sufletul este spiritual și nemuritor. El nu intră sub
percepția simțurilor noastre trupești, dar îi putem vedea formele sale de
manifestare: rațiunea, voința și sentimentele. Datorită sufletului, omul este
superior tuturor viețuitoarelor de pe pământ. Datorită sufletului, omul este
capabil de creație și progres. Datorită sufletului, el este creatorul culturii
și civilizației, stăpânește pământul, cunoaște o bună parte din tainele lumii
înconjurătoare, vagabondează printre stele. Datorită sufletului, moartea nu mai
are putere asupra omului în întregimea lui, ci devine o poartă de trecere
dintr-o lume în altă lume. Datorită sufletului, omul este nemuritor.
,,Asemănarea”
cu Dumnezeu a rămas, așa cum am spus, o aspirație, un ideal, un obiectiv pentru
om în lumea aceasta. Ea înseamnă sfințenia, desăvârșirea, veșnicia. Ea este
câștigată de om prin eforturi personale unite cu harul sau energia lui
Dumnezeu. Este posibilă? Sigur că da! Este la îndemâna oricui? Da, dar nu
oricine se învrednicește s-o câștige, s-o cucerească. Dumnezeu nu obligă pe
nimeni să-i semene; nu obligă pe nimeni să intre în rai; nu oprește pe nimeni
să intre în iad. Fiecare are dreptul și libertatea să aleagă unde se duce și ce
să facă. Voia liberă a omului și Dumnezeu o respectă. Ca să înțelegem mai bine,
putem să facem o paralelă: preotul îi învață pe credincioși cuvântul
Evangheliei și preceptele moralei creștine. Nu obligă, însă, pe nimeni să vină
la biserică; nu oprește pe nimeni să se ducă la cârciumă! Fiecare decide cu
privire la viața și comportarea sa!
Dacă cineva
vrea să atingă această performanță extraordinară a vieții creștine de a fi
,,asemenea” cu Dumnezeu, trebuie s-o pornească de la ,,alfabetul” vieții
religios-morale. El trebuie să creadă numai în Dumnezeu, creatorul și
conducătorul lumii, sfințitorul și dătătorul de viață, mântuitorul și
judecătorul lumii. Banul, averea și plăcerea capătă valoare minoră pentru el,
sunt mijloace de existență, ci nu ideal de viață. Omul acela nu se duce la
vrăjitoare și fermecătoare, nu se ia după horoscoape, nu cochetează cu cei de
alte religii, nu se duce la adunările sectarilor. Omul acela nu face din ban,
din minge, din alcool, din tutun, din droguri, din vile, din mașini și alte
bunuri lumești aspirația și bucuria vieții lui. El Îl are pe Dumnezeu în
sufletul lui și-I este de ajuns. Omul acela nu înjură și nu drăcuie de cele
sfinte: de Dumnezeu, de Hristos, de biserică, de cruce, de grijanie, de icoană
și altele asemenea. Nu dăruiește celui rău nimic din cele din cer și cele de pe
pământ. Întâi gândește și apoi vorbește. E conștient că pe unde-i iese cuvântul
îi iese și sufletul și de aceea este foarte atent la ce vorbește. Trăncăneala,
bârfa, glumele deșănțate, pârâciunile n-au ce căuta în gura lui. El socotește
că dacă vorbește cu Dumnezeu îi este de ajuns. El rostește în gândul lui sau în
șoaptă o rugăciune, fiind conștient că nimic nu-i este mai de preț decât
vorbirea cu Dumnezeu. Pentru omul acela sărbătorile sunt zile sfinte, popasuri
în care se poate apropia mai mult de Dumnezeu. Se pregătește cu grijă, sufletește
și trupește, se duce la biserică, participă la slujbă, urmărește cu atenție
rugăciunile și cântările rostite acolo, se spovedește, se împărtășește cât mai
des.
Omul acela
își iubește părinții și-i ajută. Niciodată nu se va auzi că i-a bătut, că i-a
alungat din casă, că nu le-a dat să mănânce, că i-a ținut în frig, că nu-i
iubește și nu-i respectă. Omul acela nu face rău nimănui: nu ucide, nu bate, nu
înjură, nu invidiază, nu bârfește, nu pârăște, nu blestemă, nu se judecă prin
tribunale. Dacă cineva îi face rău, el îi face bine. Dacă cineva îl înjură sau
îl bate, el se roagă pentru acela. Răspunde la ură cu iubire, la încrâncenare
cu iertare, răspunde la invidie cu dărnicie, la nedreptate cu răbdare. Știe că
acolo, sus, este un Judecător Suprem, care le știe pe toate și le judecă după a
Sa dreptate. Nu-și aruncă pruncii la tomberon, ci-i primește ca pe darurile ce
Dumnezeu le-a făcut familiei sale. Se îngrijește de educația copiilor săi în
spiritul învățăturii creștine. Nu-și distruge trupul cu tot felul de otrăvuri,
precum alcoolul, tutunul, drogurile și altele asemenea. Omul acela e în stare
să moară de foame decât să fure o bucată de pâine de la cineva. Se mulțumește
cu strictul necesar, cu o căsuță modestă, merge cu autobuzul sau pe jos, se
lipsește de multe plăceri ale lumii acesteia, dar este atent ca nu cumva să
vatăme cu ceva pe semenul său, să-l lipsească de un bun sau un drept. Omul
acela știe să se înfrâneze, să-și stăpânească pornirile de tot felul ale
poftelor trupului. El își are familia sa și își vede de ea, nu sparge casa
altuia. Nu jură niciodată pe strâmb împotriva semenului său prin instanțe, pe
stradă și-n mahala, nu-l bârfește pe acesta, nu minte. Nu poftește bunurile
altuia, ci-și vede de mult-puținul ce-l are.
Omul acela
iubește pe Dumnezeu mai presus decât orice, Îl adoră, și pe semenii săi ca pe
sine însuși. El are credință puternică în Dumnezeu și nădejde neclintită. El
face dreptate de câte ori are prilejul, duce o viață cumpătată, fără excese.
Postul este ceva obișnuit pentru el, ca și rugăciunea, ca și faptele bune. Își
rânduiește viața cu înțelepciune, conștient fiind că este călător prin această
lume. Are ca grijă centrală a vieții lui mântuirea sufletului său. El își
mărturisește cu curaj credința și religia lui, chiar dacă este nevoie să sufere
pentru aceasta, să meargă în temniță, să fie ucis. Pentru nimic în lume nu-și
abandonează credința părinților, moșilor și strămoșilor săi, ba dimpotrivă:
prin cuvânt, scris și faptă o propovăduiește tuturor, încearcă să atragă pe cât
mai mulți la credința cea adevărată, creștină-ortodoxă; îi ajută și pe ei să
pășească pe drumul mântuirii. Omul acela are inima curată de păcat, pentru că
se spovedește și se împărtășește cât mai des, pentru că se ferește de păcat ca
de foc. Este modest, smerit, nu se laudă, nu se mândrește, respectă pe toți și
pe toate. El găsește întotdeauna puterea și resursele de a ajuta pe cel aflat
în suferință și în nevoie. Se socotește pe sine ca ,,samarinean” din Evanghelie
pentru fratele său omul. El are pace cu sine și cu cei din jur; el se
străduiește să facă pace între alții. Se roagă pentru pacea lumii. E blând și
bun, fața lui iradiază zâmbet, dragoste și bunătate. Găsește pentru fiecare
câte un cuvânt de mângâiere, de încurajare, de îndrumare. Găsește timp să dea o
mână de ajutor celor ce au nevoie și nu rămâne indiferent față de suferința și
nevoia celor din jurul său.
Astfel de
oameni nu sunt apariții stranii, singulare. Dimpotrivă, ei sunt foarte necesari
în lumea aceasta. Ei pot să fie drojdia care dospește toată frământătura lumii
acesteia atât de îndepărtate de Dumnezeu. Ei pot fi sămânța lumii de mâine, în
care împărăția lui Dumnezeu să se instaureze aici pe pământ. Ei pot fi puntea
de legătură dintre Dumnezeu și lumea de rând. Pentru copiii nevinovați, pentru
rugăciunile și viața unor astfel de oameni mai ține Dumnezeu lumea. Ei pot fi
asemenea celor zece drepți, care ar fi salvat cetățile Sodoma și Gomora de la
pieire.
Când vezi un
asemenea om, începi să crezi că ,,asemănarea” cu Dumnezeu este posibilă chiar
aici pe pământ, în viața aceasta. Este la îndemâna oricui, fiindcă, fie vorba
între noi, nici nu este greu să fii un asemenea om, mai ales că și Dumnezeu te
ajută, dacă vede că te străduiești să fii ca El. Fiecare poate să încerce să
fie astfel, dacă vrea. Important este să începi. E ca la sport. Unii fac
gimnastică de înviorare, alții sport de performanță. Fiecare cât poate.
Dumnezeu cântărește inima și dragostea fiecăruia. Chiar dacă nu poți tu muta
muntele, important este să încerci să-l muți și să te stăruiești pentru aceasta
din toate puterile tale. ,,Ceea ce este cu neputință la oameni, este cu putință
la Dumnezeu” ne încuraja Mântuitorul.
www.omniscop.ro
Sursa: Pr. Al. Stanciulescu-Barda
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu