Paradoxul şi
savoarea poemelor lui Girel Barbu
Prin generozitatea poetului Girel Barbu, a ajuns la mine (în
format electronic) una din cărţile domniei sale, intitulată „Zgomot şi tăcere”, tipărită la Editura Rafet, din Râmnicu-Sărat, 2017, sub
egida Uniunii Scriitorilor Europeni de Limba Română (USELR) şi a Asociaţiei
pentru Civilizaţia Ortodoxă (ASCIOR), urmând a fi lansată, împreună cu alte
volume, la mijlocul lunii cadourilor, la Buzău. Frumos dar pentru minunaţii
buzoieni, iubitori ai poeziei, literaturii, culturii şi spiritualităţi.
Volumul de versuri mi-a atras atenţia, în primul rând, prin
diviziunea titlului în două noţiuni
contradictorii, „zgomot” şi „tăcere”, două cuvinte alăturate glăsuiesc
tainic în tonuri antinomice, exprimând, în fapt, vocea paradoxului în
literatură. Abordarea paradoxistă în literatura română este frecventă în poezia
lui Nichita Stănescu, Marin Sorescu..., vorbindu-se însă de o mişcare literară,
numită paradoxism, după anii `80, al cărui fondator este matematicianul Florentin
Smarandache. Deşi dicţionarul limbii române defineşte paradoxul
şi în sensul de ciudăţenie, nepotrivire,
citind cartea, cu bucurie am constat că acest titlu se potriveşte „mănuşă”
conţinutului. Este tocmai ceea ce-i conferă expresivitate cărţii, şi-i oferă autorului
posibilitatea de a se manifesta lejer de la început până la sfârşit, de la alfa la omega..., respectând
corectitudinea sensurilor cuvintelor şi rosturilor imaginilor. La Girel
Barbu, compoziţia paradoxală continuă şi în interiorul poemelor, o dihotomie
sprinţară şi sobră, în aceeaşi măsură, provoacă
cititorul să se implice, să ia parte şi să simtă emoţiile trăite de autor, dar
şi să recompună gânduri şi reprezentări: „Hai
să inventăm un joc / Tu fii apă, eu sunt foc, / Tu fii pom, eu umbra ta / Și așa ne-om completa.” sau „Urlă
valea, sună cîinii, / Gropile mănîncă drumul / Se-amărăște prețul pîinii, / Dintr-o lege iese fumul.”
Cartea cuprinde catrene şi radif-uri, două specii lirice,
cu vechime seculară şi adânci rădăcini
în istoria popoarelor. Întrucât primul capitol al cărţii este dedicat
catrenului, pentru început voi face câteva referiri la acestă specie literară.
Gândul mă duce, fără să-mi fi propus, la Omar Khayyam (secolele 11-12).
Matematician, fizician, astronom şi medic, scriitor de limbă arabă, lasă
omenirii circa 250 de catrene, purtătoare de izul melancoliei, dezamăgirii,
scepticismui, prin care defăimează şi condamnă viaţa frivolă, egoistă,
nedreaptă. Pentru ilustrarea tematicii bogate şi variate abordate în strofe a
câte patru versuri, aş aminti şi faptul că „Profeţiile” vestite ale medicului
şi farmacistului francez, Nostradamus
(secolul 16) au fost scrise în catren. În România,
catrenul este întâlnit şi în poezia populară, exemplu de catren tulburător: „Doamne, Doamne, mult zic Doamne. / Dumnezeu
pare că doarme / Cu capul pe-o mănăstire / Şi de nimeni n-are ştire”. În literatura modernă şi contemporană de la noi, mulţi
poeţi au scris catrene; aş menţiona doar doi corifei ai liricii româneşti:
Mihai Eminescu şi Lucian Blaga, catrenul având
un loc special în sistemul gândirii lor filozofice.
Stilul lapidar
al catrenului nu permite opulenţă de imagini sau de procedee stilistice ample,
ci impune selectarea unui lexic potrivit
pentru a desemna anumite stări. Însă, deşi cu osatură
fixă, catrenul are libertate de acţiune. După voia, harul şi inspiraţia autorului,
într-un tempo alert ori doar sugerat, se revarsă spre cititor o multitudine de
emoţii şi imagini sugestive. Întâlnim în poemele lui Girel Barbu gânduri, reflecţii,
sfaturi morale..., care dau poemelor sale adâncime şi limpezime. Catrenele
poetului buzoian sunt o suită de monologuri interioare, exprimă o anumită atitudine poetică, un anumit discurs
şi instituie o reacţie specifică. Astfel apare o întrebare fireasca: să fie vorba despre zgomotul lumii sau despre zgomotul din
interiorul poetului (al nostru), ecou al trăiriilor paradoxale adâncindu-l
(-ne) în tăcere pentru a nu mai auzi ţipătul grijilor, frustrărilor,
neîmplinirilor, aşteptărilor? Încercăm să înţelegem din carte răspunsul
autorului, iar în ceea ce ne priveşte pe fiecare dintre noi, autorul ne invită
discret la introspecţie.
Paradoxal, catrenul nu supravieţuieşte prin formă mai
mult decât prin fond şi limbaj. Eul poetic este excedat de limitele autoimpuse,
de constrângerile prefabricate. Prin tonul senin şi
relaxat al exprimării, induce cititorului o stare de bine. Se adresează unui
bazin de cititori foarte generos, format din „adolescenţi” de toate vârstele. „Acţiunea” volumului „Zgomot şi tăcere” se petrece acum şi
aici, ne ajută să trăim clipa, cu bucuriile şi încercările sale, iar atunci
când ne este sprijin, s-o luăm cu noi la drum lung.
Girel Barbu scrie catren clasic, strofe în patru versuri,
cu rimă împerecheată (1-2, 3-4): „Mor pe
prispa vieţii mele / Fluturi albi căzuţi din stele / Și pe ramul unui gînd / Cîntă mugurii pe rînd!”, dar şi cu rimă
încrucişată (1-3, 2-4 „Să te visez nu am
curaj / Și-aşa îmi poartă lumea pică... / Mai bine intru în sevraj
/ Decît să te iubesc cu frică!”; uneori întâlnim
şi poeme cu monorimă (1-2-3-4): „Plouă peste lume
mărunt și fierbinte / Plouă înapoi, plouă înainte / O ploaie ce
rămîne-n minte / Pe mine mă udă pîn` la cuvinte.”
Autorul realizează
translaţii de planuri, de valori, schimbă perspective, părăseşte universuri şi
compune altele noi. Compune clipa şi infinitul, întâmplarea şi necesitatea,
libertatea şi fatalitatea, ceea ce îi permite să iniţieze un joc rafinat, subtil al contrastelor, iar eul liric multiplicându-se
tot în atâtea ipostaze. Fin observator al profilului moral al omului
contemporan, într-un număr restrâns de cuvinte şi versuri crează imagini măreţe
ale naturii umane. Un catren de o mare frumuseţe artistică prin paradoxul
ideilor şi contrapunerea a două afirmaţii, aserţiuni, percepţii fecunde crează
o imagine sublimă a lacrimilor care „curg râzând”: „Lacrimile rîd cînd curg / Din al ochiului amurg / Și se-mping şi sar ca iezii / De pe stîncile amiezii„.”
Întâlnim în catrenele lui Girel Barbu cele mai de soi
valori ale omului şi omenirii: credinţa, iubirea, familia, cultura,
spiritualitatea... Existenţa omului este doar o trecere prin timp: „M-am uitat în mine Doamne / Și-am văzut un ghem de toamne / Care viața mi-o înșiră / Și pe moarte o inspiră”. Filosofic şi spiritual, Girel
Barbu înţelege corect raportul omului cu Divinitatea, văzut ca o armonie şi
unitate a „stropului cu universul”: „Eu sunt ce sunt, mai mult nimic / Sunt fiul
ploii cel mai mic, / Un pas în lungul lumii mers / Un strop plăpînd în Univers”.
Iar în această divină comuniune, înfrăţire: „De faci un pas înspre Iisus / El face-o sută înspre tine / Și oricît ar fi el de sus / La-ntîlnire Domnul vine!” descoperi că esenţa vieţii pe pământ este căutarea lui
Dumnezeu, şi celui care Îl caută, i se arată în trei sfinte ipostaze, în Sfânta
Treime: „Trei în cer și pe pămînt, / Una sunteți din vechime: /
Tatăl, Fiul, Duhul Sfînt / Mai pe scurt – Sfînta Treime.”
Nu lipsesc din lirica lui Girel Barbu nici părinţii, bunicii,
familia, pomeniţi şi slăviţi cu respectul cuvenit, recunoscându-li-se meritele,
rostul şi sensul existenţei acestora. De apreciat acest lucru, deoarece, din
păcate, familia este în pericol de a i se deprecia valoarea lăuntrică,
dătătoare de viaţă şi care asigură continuitatea lumii. Pentru autor, familia: „Tata cioplea doine în porți / Și le-mpărțea pe la morți / Seara privea
luna pînă cînd / Ne vedea pe toți luminînd.”, „Mama aducea
fîntîna pe cobiliță / Și-o deșerta surîzînd în cofiță / Primăvara
culegea, atît, o viorea / Și pădurea toată se lua după ea”, iar „Bunica îmi împletea mănuși din fuioare de fum, / Bunicul îmi întindea sub tălpile
goale, drum / Mama îmi ducea sufletul de mînă pe piscul uimirii / Tata mă lua
cu el la arat pe cîmpul iubirii”.
Aşa cum se simte legat de familie, observăm în versurile
sale că muza autorului, încă înmiresmată de parfumul de altă dată, îl readuce
pe poet în perioada tinereţii, din care-şi aminteşte cu drag, poate prima
iubire sau iubirea mult dorită şi ne-mplinită, invocând-o să-i asculte dorul,
purtător al sentimentelor sale: „Vino
mîndro cînd te chem / Să te-adorm într-un poem / Să te dorm în somn fierbinte /
Pe un pat plin de cuvinte.”
Desluşit şi transparent, catrenul lui Girel Barbu dezvăluie
faptul că iubirea este corolarul vieţii sale. De data aceasta îşi exprimă
nemărginita dragoste pentru „nemuritorul” Eminescu: „Eminescu e un sfînt, / Peste "rîu" şi "ram"
stăpîn, / Purtătorul de cuvînt / Al poporului român!” şi, implicit
faţă de poporul român, a cărui efigie, icoană, expresie sfântă, este „Luceafărul”
poeziei noastre.
Timpul trece fără să-l observăm sau, noi ne trecem prin
timp, fără să conşientizăm şi să acceptăm acest lucru. Autorul ne reaminteşte
că suntem purtaţi pe braţele anilor frumoşi spre tristeţea şi melancolia
toamnei „Mă dor frunzele cînd cad, mă dor
/ În toamna asta sunt durerea lor / Aud cuvintele prin poezii cum mor / Și merele cum se-nroșesc în jar de dor.”,
spre sfârşitul implacabil şi, ca orice om, se îngrijorează,
deoarece: „Trăiesc un anotimp-apocalipsă:
/ În fiecare dimineaţă la izvor / Observ o cofă şi un înger lipsă / E îngeraşul
nostru păzitor.”
Un catren de o remarcabilă gingăşie, cu o profundă
semnificaţie în sufletul românului adevărat : ”Astăzi pe la răsărit / Ploaia s-a oprit la schit / Și-a intrat la spovedit / La un brad călugărit.” Rar ne este dat să citim asemenea metafore superbe:
„ploaie la spovedit” şi „brad călugărit”, iar noi, oamenii, fiind precum
stropii de ploaie, rătăcitori printre brazii sfinţiţi, uneori fără să le vedem
frumuseţea şi măreţia.
Pe ogorul creaţiei literare de astăzi are loc, mai mult
ca oricând o internaţionalizare a genurilor şi speciilor literare. Nu mai este
nicio îngrădire în acest sens şi, aş putea da exemplu scrierea de poeme în stil
nipon (haiku, senryu, tanka, renga, haibun...). Prin „pofta” de inedit a lui
Girel Barbu, facem cunoştinţă cu poemul
în stil persan, numit „radif”, de
altfel, foarte puţin abordat în literatura română. „Mea culpa”, eu nu am
cunoştinţă de acest poem, mărturisesc şi faptul că nu am găsit nici informaţii
despre regulile de alcătuire a acestuia. Ceea ce este însă important, este
faptul că sunt fascinată, citind această carte.
Şi, dacă scrierea de poeme în stilul altor literaturi a
făcut paşi considerabili, cred că este un risc, deloc de dorit, deloc de
neglijat, deloc fertil în ceea ce priveşte gustul cititorilor pentru literatura
în stil exotic, lucru care se poate corecta prin întâlniri cu publicul, lansări
şi prezentări de carte...
Dacă ar fi să mai pomenim un paradox al cărţii lui Girel
Barbu, este acela între bucuria de a trăi şi tristeţea lumii de azi, între
atitudinea mult prea îndrăzneaţă faţă de anumite lucruri, situaţii şi cea
rezervată faţă de altele. Şi, dacă în prima parte a volumului, am întâlnit
ironia doar tangenţial, acel ac fin dar ascuţit al umorului românesc, în cel
de-al doilea capitol de poeme de sorginte persană, sarcasmul, persiflarea, ilaritatea sunt la ele acasă. Temele acestor
poezii sunt luate din viaţa cotidiană, din adâncimea satului şi lărgimea oraşului,
viaţa de familie cu beteşugurile ei, omul cu „defectele” sale, răutăţi, invidii
ale bărbaţilor şi femeilor, deopotrivă... Toate aceste faţete prezentate de
autor, ne-aduc zâmbetul pe buze, însă, uneori generează şi câte-o grimasă
nedorită.
Astăzi, ascensiunea în viaţă,
în carieră nu mai este rodul unei pregătiri temeinice, educaţii substanţiale şi
destoinice, ci unii, ajung în fruntea ierarhiei sociale, politice pe baza
unor „Calcule greşite”: <Om cu patru
facultăţi / "cu prestanţă" /
Şi cu zeci de calităţi, / "bun de clanţă" / Mi se pare cam sinistru /
C-a ajuns doar Prim-ministru / "în ultima instanţă".>
Gura slobodă a
femeii de la ţară, meliţa de serviciu, stând pe banca de la poartă sau mergând
cu vreo surată pe uiţele satului spre alte meliţe ori, paradoxal, chiar spre
biserică, pentru a toca mai abitir viaţa
comunităţii este personaj al radif-urilor. Şi, nu vorbim doar de un „Unicat” în acest sens. Titlul
acestui radif este o ironie, pentru că, aşa cum se ştie, sunt multe copii
fidele ale acestui „prototip” uman la ţară: <Dintre damele din sat, / "frumuşele" / E o piesă unicat, / "de
trei stele" / Ca un înger la statură, / Dar a dracului de gură / "în
corul de iele".>
Şi, parcă n-ar fi de ajuns clevetitul, aparent nevinovat.
Chiar dacă vremea trece şi regimurile politice se succed, năravurile unora, spun
nu şi nu transformării în mai bine, ele rămân şi cresc exponenţial,
manifestându-se mai abundent ca niciodată: „Reprofilare” : <Fost-a Nina
turnătoare, "la Tractorul", Acum s-a reprofilat, "odorul"
De trei luni e ţesătoare... Ţese intrigi la Palat "ăsta-i viitorul!">
Consecinţa firească a
acestor atitudini, nu poate fi decât „Trădare”, şi, parcă ce-i mai absurd, este
vorba de înşelare, chiar şi în dragoste: <Îl iubise de flăcău
"pentru ce?" / Era tînăr şi deştept / "ei, şi ce!" / Şi-a
strîns-o la pieptul său, / Pînă cînd l-a tras în piept / "avea de
ce".>
La noi, minciuna are picioare lungi, lungi de tot, altfel
cum s-ar explica atâtea şi_atâtea „Promisiuni
electorale”: <Vă bag apă, cablu, gaze, / „s-o credeți voi!” / Vă bag la
dispensar raze, / „vai de voi” / (Iar la urmă-abia șoptit): / „Și pe unde ați ieșit!” / „în lume
asta voi”.>
Simplu, ca bună ziua, putem
să ne dăm seama că nu este vorba de înşelare, de „tras în piept” doar la nivel individual, de cuplu, ci acestea se
multiplică la nivelul întregii vieţii „De la noi”: <Nu v-aşteptaţi la
lucruri mari / "dragi români" / De la domnii cu osînză/ "bieţi
români" / Au mai fost pe-aici Văcari / Şi n-au făcut, nicio brânză / "pentru
români">
Autorul, surprinde în vers şi un alt flagel, care macină dintotdeauna
omul şi societatea, în general, iar cea românească, cu mult mai mult, prin
lipsa măsurii în „Bahică”: <De laşi vinul să decidă / "e păcat" / După ce-ai pierdut măsura / "ce
păcat!" / Încep ochii să se-nchidă / Şi să se dezlege gura / "te
culci împăcat?">
Acestea şi multe alte fapte reprobabile ne-au condus să
constatăm şi să trăim „Tristul adevăr”: <Citind raportul de ţară/ "a cîta oară?" / Situaţia e clară /
"UE ne-arătară": / Pe cuprinsul ţării mele,/ Sărăcia-i de trei stele,
/ "problemă amară".> Unul dintre efectele globalizării este şi
faptul că România beneficiază de un tratament
inegal şi părtinitor pe plan european, dar acelaşi tablou, fiinţează şi se
extinde şi în interiorul ţării; între România şi românul simplu, nu-i nicio diferenţă,
doar umilire şi sărăcie, oricât am dori să apară şi pentru noi soarele cu raze
sub forma unor „Revendicări”: <După legea asta
nouă / "care lege?" / Stă-n genunchi Ion şi strigă: / "o să-l
lege" - / Daţi-mi coasta ruptă-n două / Şi codrul de mămăligă /
"se-nţelege!">
Şi, parcă n-ar fi fost de ajuns, de când am intrat „În Europa”, lucrurile nu se
opresc la condiţiile primare de viaţă ale omului: <Economia de piaţă
cere / "ca în UE" / Marfa să stea la vedere / "aşa-i în UE"
/ De-aia acum pe trotuare / Fetele stau cu marfa-n soare / "spre UE">,
ci putem vorbi chiar de o avalanşă de „PROSTITUŢIE comunitară". Cu un umor amar, autorul
conchide că am ajuns în mod stupid în
postura de a fi „Regulaţi cu acte”: <Cînd trăiam în
dictatură, / "dovedit cu acte" / Ne vîrau căluşu-n gură,/ "acoperiţi de acte" / Astăzi, s-a
decis prin vot,/ Să ne pună pumnu-n bot,
/ "regulaţi cu acte".>Fără
echivoc, între regulă şi regulat este o legătură mârşavă, biunivocă în
paradoxul ei, pentru că doar acolo unde nu-i regulă, cineva poate fi „regulat”. Ne întrebăm, oare, pe când regula şi legea va şi la noi
una dreaptă şi va fi şi respectată?
Nici în lumea scriitoricească, lucrurile nu sunt întru totul
roz; autorul dezvăluie dedesubturi nu tocmai de apreciat, dar de luat în seamă
şi „De ţinut minte” şi, pe cât posibil de a nu mai fi repetate: <Aşa este-n literatură / "ţineţi
minte" / Nu de-acum, de ani de zile / "spre luare-aminte"/ Poeţii,
scot "porumbi" din gură / Iar criticii scot acvile / "vă aduc
aminte...">
Citind o carte atât de frumoasă, cu un mesaj atât de clar
şi la ţintă, tare mă tem să nu-mi iasă şi mie din condei vreo „acvilă” sau, doamne fereşte, cine ştie ce altă „înaripată” inexactă şi nedemnă, acest lucru fiind o impietate
pentru o asemenea lucrare, scrisă cu suflet curat şi minte trează. Mă opresc
aici, dorindu-i autorului să-şi ţină muza aproape şi mereu trează (subiecte sunt
berechet), întru împletirea talentului
cu umorul, dând sensul meritat scriiturii sale.
A scrie poeme cu formă fixă este mult mai greu decât a
scrie poezie. Dacă poezia, în sens larg, este „bidiviul”, „nărăvaş” din fire, îl laşi
întotdeauna liber, ba mai mult decât atât, din când în când îi dai şi câte un
pinten pentru a-şi deschide aripile şi mai mult
şi a zbura pe culmi nebănuite, poemul
cu structură fixă este „poneiul cuminte”,
mereu strunit cu grijă. Uneori, eşti tentat să-l slobozi din frâu, să-i
lărgeşti zăbala şi să-i mângăi cu tandreţe grumazul, însă încorsetat de reguli,
este nevoie de inteligenţă şi îndemânare în a-i strânge căpăstrul cu cumpătare
şi parcimonie pentru a nu-i ştirbi din frumuseţea
galopului. Poetul Girel Barbu, un „clăreţ” dibaci printre obstacolele de formă
ale poemelor sale, ştie să dea culoare fondului acestora prin limbaj, imagini,
figuri de stil, astfel încât emoţia să ajungă la cititor. Se remarcă în planul
creaţiei lirice a autorului deschiderea, elanul, verva şi fierberea lăuntrică spre
revelarea unui conţinut individualizat, ceea ce-i asigură originalitatea în
abordarea mai multor genuri şi specii literare. Forma scurtă a poemelor lui
Girel Barbu nu condiţionează amplitudinea mesajului şi nici nemărginirea
imaginilor şi trăirilor. Acestea capătă valoare prin forţa disocierii şi
expresivitatea exprimării. Poemele sale sunt crochiuri ale unui tablou uriaş,
numit viaţă, cu tot ceea ce presupune aceasta, însufleţită discret de
„cuminţenia” românului de la munte. Catrenele şi radif-urile, preţioase în sine, sunt scrise
cu perspicacitate şi sensibilitate, indiferent dacă abordează subiecte comune
ori explorează zone virgine. Prin distilarea esenţelor, aspecte ascunse
spiritului nostru, Girel Barbu adăugă noi valenţe câmpului literar buzoian şi
naţional, dovedind că scrierea lirică în care paradoxul este temelia, grinda de
susţinere, are trăinicie şi savoare.
Cu strălucirea-i intrinsecă, fiecare nestemată lirică din
volumul „Zgomot şi tăcere”, prinde
şi mai mult contur vizual şi afectiv şi prin cuvântul celor cinci
personalităţi, semnatare ale materialelor pre- şi post-faţă, aşezate strategic
precum străjerii unei comori: Roxelana Radu, Marin Ifrim, Petre Rotaru-Colti,
Diana Ciugureanu-Zlatan şi Ioan Nicolae Muşat.
Cinste autorului şi recenzorilor, lectură plăcută cititorilor!
Vasilica Grigoraş
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu