Al
Florin ŢENE
GLORIE
LIMBII ROMÂNE
Mi-e dat
să-mi rostesc gândurile
să visez
în Limba
Română,
fiecare
cuvânt un fagure,
ca mierea
luminii în degetarul macilor,
ca vârsta
arborilor în cercuri,
în fiecare
din ele trudeşte un străbun,
veghează o
baladă.
Patria Limbii
Române e Istoria
acestor
plaiuri păscute de Mioriţa,
modelate de
doine
şi fiecare
cuvânt al ei a fost cioplit
cu grijă
la izvoarele
dorului.
Ea nu poate
fi mutată,
cum nu se
poate înstrăina fântâna
de izvoare.
Am spart
coaja de nucă
a cuvântului
şi peste înţelesuri am dat
de bine,
dulci ca mierea,de ducă
şi ură,
avea gust de
zgură
dar şi de
păcat,
simţeam
eminesciană vibraţie,
înţelepciunea
lui Pann din gură în gură
era în
sămânţa gata de germinaţie.
Am spart
coaja seminţei cuvântului
şi-am dat
peste altă sămânţă,
un alt
înţeles, o altă cărare,
o altă
speranţă,
o clanţă
pentru o
altă,
o altă...
până rămâne
măduva Limbii
Române.
În fiecare
cuvânt e un oier,
un ţăran
care face
holda să cânte
imnurile
acestui pământ
scrise cu
plugul pe nepieritoarele pergamente
ale
brazdelor.
Rostiţi un
cuvânt în limba noastră
şi veţi simţi
şi gustul
mierii
şi vânturile
veacurilor
şi mirosul
câmpiilor.
Rostiţi un
cuvânt în Limba Română
şi veţi auzi
mângâierile
mamei
şi vorbele
tatei grele ca piatra
din temelia
casei.
Ascultaţi un
ţăran vorbind ogorului
şi veţi vedea
cum trec cuvintele
din hrisoave
în versurile eminesciene
precum ploaia
în rădăcini.
Aceasta este
eternitatea ei,
gloria ei
de a fi mereu
ca frunzele
pe o cetină seculară.
----------------------------------------
Al Florin ŢENE
Cluj-Napoca
31 August 2013
(de Ziua Limbii
Române)
Dumnezeu,
Țara Maicii
Domnului o mirunge….
Mi-e dor pe-un
ștergar de turta arămie
Pusă de
țărancă în țest să crească
De trilul
coborât din înalt de ciocârlie
În
Transilvania, Moldova și Țara Românească.
E anotimpul
când satul îl colind
Și-l
înveșnicesc în vers pentru mâine,
Prin
centenarul acesta suferind
Mă întorc
acasă pe-o punte de pâine.
Ziua scrie
cu lumină în brazde poezie
Holda aurie mai
trece și-n povești,
Iar poemul
scris cu brațul ridică-n chindie
Imn Transilvaniei, Moldovei și Țării Românești.
Izvoarele
susură imnuri sub nuci
Iar ceasul
bate secundă de popas
Pe când
ascult cânt de guguștuci
Și dorul
nestins în vers rămas.
Mi-e dor pe
ștergar de turta arămie
Pusă de
țărancă în țest să crească
De trilul
coborât din înalt de ciocârlie
În
Transilvania, Moldova și Țara Românească.
Prin
răscrucea de veac trec cirezi,
Dinspre
ogradă urlă un câine,
Sunt singur
și tu mă visezi
Întorcându-mă
în Țară pe-o punte de pâine.
Ziua scrie
cu lumină în brazde poezie
Holda aurie
mai trece și-n povești,
Iar poemul
scris cu brațul ridică-n chindie
Imn Transilvaniei, Moldovei și Țării
Românești.
Caut în
Biblie vibrații de iubire
Și munții
memoriei în noapte dor
Când sfinții
îmi toarnă argint în potire
Nopțile albe
își pun la vis tricolor
Din
albastru aerului scriu acum
Călare
pe-o lună roșie ce curge
Deasupra
galbenului holdei pe drum
Dumnezeu,
Țara Maicii Domnului o mirunge….
Mi-e dor pe
ștergar de turta arămie
Pusă de
țărancă în țest să crească
De trilul
coborât din înalt de ciocârlie
În
Transilvania, Moldova și Țara Românească.
Al.Florin
Țene
EMINESCU, CA VEŞNICIA CERULUI
Dor de Eminescu
Au curs atâtea verbe pe pagini de poveste
Cum
curge Oltul de veacuri prin Carpaţi
Şi
dorul si-a cioplit cuvintele pe creste
Cum
iubirea trece de la părinţi în fraţi.
De
atâta dor zăpezile cern poeme în brazde
Şi
cuvintele lui se fac stele pe cer de ape,
Paginile, în clipe ancestrale, ne sunt gazde,
Şi,
pe neştiute vin din veşnicie să
se-adape.
Îmi
este dor de Eminescu pe înserate
Când
îi citesc versul pe genunchi de iubită,
Construiesc
din metafore cu migală palate
Şi
alături de el cad iarăşi în ispită…
Eminescu
Eminescu, cetatea limbii
române
cu toate turnurile
Carpaţilor
modelate de balade
în care îşi au adăpost
Decebalus per Scorilor,
Mircea cel Bătrân,
toţi bărbaţii înmuguriţi
pe acest pământ.
Eminescu planetă
luminoasă
în jurul căruia
gravitează astrele cuvintelor
laminate de
înţelepciunea poporului
scrise pe hrisovul
brazdelor cu plugul.
Eminescu cetate cu toate
punţile lăsate
să intre armata
îndrăgostiţilor
cu pletele argintate de
stele
şi braţele pline cu
roadele cîmpiilor
întinse în inima
noastră.
Eminescu paşi de aur ce
se aud trecând
din istorie în limba
noastră
şi luând forma
cuvintelor
ce ne leagă
precum iubirea, precum
aerul
de acest pământ dulce
ca limba română
precum Eminescu.
Ca aerul şi seva, EMINESCU…
Îi aud paşii venind dinspre lumină
Şi
foşnetul stelelor în părul LUI
Când
plopii fără soţ îl aşteaptă să vină
La
fereastra unde dorul s-a aprins în gutui.
Coborâd
dinspre Carpaţi îI aud uneori
Cu
fruntea împodobită de gânduri
Pe
cărări de-argint şi flori
De
tei presărate rânduri, rânduri.
Îi
aud glasul venind dinspre trecut
Dulce
ca mierea cuvintelor străbune
Când
este veacul şoaptă de-nceput
Şi
luna vibrează iubirea pe strune.
Doinesc
tulnice pe poteci de munte
În
balade prelungind chemarea
Aşternută
peste veacuri punte
Pe
care să vină odată cu zarea.
Din
poeme se desprinde, spre el venim,
Ca
aerul şi seva ce-n arbori suie,
În
fiecare dintre noi îl regăsim
Cioplit
în inimi veşnică statuie.
Dor
Îmi este dor de
câmpul înflorat pe
cămăşi de in
De roata horei jucată la fântână
De fetele
ce-aduc din vii în doniuţe pelin
Când îşi
mână ciobanul oile la stână.
De palma
aspră ce-nfige plugu-adânc
Întorcând
brazda recoltei viitoare,
Mi-e dor de
ţăranul cu plosca la oblânc
Umplută cu
apa rece rece la izvoare.
Îmi este dor
de pasul lui apăsat pe hotar
Când
cumpăneşte ploaia în privire
De braţele
vânjoase ce pun în car
Rodul
crescut din marea iubire.
Mi-e dor de
cumpăna ce coboară din cer
În ciutură
apa rece şi curată,
De roţile
încinse cu verghetele de fier
Pe uliţa
satului de ploaie arată.
De vorba
ţăranului, înţeleaptă, mi-a dor,
Spusă cu
asprimea mierei de labine.
Pădurea în
care n-a intrat topor
Aşteaptă
anotimpul, care, nu mai vine!
Al.Florin
ŢENE
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu