Ioan Miclău-Gepianul - E T E R N U L

E T E R N U L

~*~

O, sfânt Etern, de-ai fi ceva mai clar,

Să nu ne lași pierzării a vieții noastre har,

Ași fi mai optimist și-ași zice mai ușor,

Acestei vieți de taină cuprinsă-n veșnic dor,

Să-și lepede zăvorul din porțile tăriei,

Să pot intra, Stăpâne, in largul veșniciei!

Aș vrea să știu izvorul, să simt miros de mir,

Iar cântul lirei mele să-și afle al său fir,

De unde se inspiră și unde apoi rămâne,

Cand moartea ne îndreaptă spre sânul Tău, Stăpâne!

De ce e mut atâta larg de zare,

Și numai omul are grai și gând de dezlegare!

Iar mările când se retrag pustiu așează vântul,

Tăcere-i peste tot când sub nisip au florile mormântul!

Nomadul umblă cum îl port al vremilor capricii,

Din Sud spre Nord și înapoi, lăsând doar vagi vestigii,

De ce tăcerea-i veșnic val sub razele de soare,

Când frumusețile din jur ne-ntind a lor splendoare!

Simțirea noastra o fi vis, doar viața ne permite,

Ca noi Ființele s-avem cărarea morții infinite?

De unde-avem atat frumos în astă mută lume?

Vom rătăci, vom suferi, durerea ne va spune,

Cum moartea asta-i doar in grai căci pomii nu vorbesc,

Dar cât li-s mugurii de vii prin seva ce-i rodesc!

Oceanele port veșnic vieți, mulțimi de populații,

Planeta chiar icnește viu în zilnice vibrații,

Lumini universale dau imens superb décor!

De ce te-ascunzi, Stăpâne, de bietul Tău popor?

Dar ești în tot ce este, simt sufletu-mi ferice,

In larg Etern al lirei cânt îl las să se ridice!

Cum graiul ni-i de mic folos, ne contopim Naturii,

Căci de milenii tot vorbind ne-am ars si limba gurii;

In creier doar sperăm Etern să pui a Ta lumină,

Să știm cum peste lumi așezi balanța Ta sublimă!

”Pe lemnul crucii-am atârnat acea vestire bună,

Grei de păcate ce-am spera o viată mult mai bună!”

Dar ești în noi Etern, purtăm  duhul din Tine,

De-aceea-ndreptățiți suntem a ne-ndrepta spre Bine,

Prin truda frunți mai avem o șansă de-nnălțare,

Deși e universul mut întins pe spații ancestrale!

Nimic n-a dat fără efort în lunga noastră cale,

Căci tu Etern curgi frământat prin haosul de stele;

Eu te ador căci țin de a Ta sorginte,

Desi-n mișcări ades pe loc, tot mergem înainte!

Și-i tot acest imens un rai umplut de frumuseti,

In care plini de vis si dor purtăm a noastre vieți,

Prin lupte, ghețuri, foc si ploi,

Noi pricepem, simțind că El, Eternul e in noi!

Și noi în Dumnezeu!

~*~

Ioan Miclău-Gepianul

2018