Irina Lucia Mihalca - Poezia
/prezentare pentru secțiunea din antologia „Cercul Poeților”,
volumul II, Editura Colorama, Cluj-Napoca/
Revanșa eului
liric marchează, dincolo de fardarea unei realități căreia i se explorează
marota identității, o încremenire în semn. În semnul duratei, mai cu seamă,
fiindcă retragerile nu diseminează nostalgii, cum destui cred și din păcate
cred că așa trebuie să se exprime în scrisul literar, ci ascund posibile
deschideri simbolice.
La Irina Lucia
Mihalca, lumina e zidire lirică, majestate ființială, punct și contrapunct.
Asemeni
dansului fotogramelor pe ecranul-iluzie freudian, totul alunecă într-un parcurs
ascendent, viziunile sunt ficțiuni, fascinație și deopotrivă experimentări. Dar
sinele pozitiv e și în esența lucrurilor, ele se pot reinventa, memoria ne
conține, perversă e numai minciuna realității. Poezia aceasta încalcă, am zice
că programat, scenariul spectacolului din real, pune voalul pudibonderiei acolo
unde nu mai este nevoie decât de depășirea mesageriei idealităților, ea,
idealitatea inspiră un alt miracol („Străbaţi
furtuna deşertului în căutatea celei care/ ţi-a răscolit visele noapte de
noapte,/cascadă curgând/în carnaţia coapselor/răsucite din unda de dragoste.”),
poveste de dragoste fără sfârșit.
Blazonul
acestei poezii pare să fie iubirea, viața e o simplă diatribă, doar dragostea e
frisonul fonognomonic. Nu există rateuri în acest imagism de efecte, trama
ideatică fiind și ea un proiect vizionar. Demitizările, mereu surprinzând
incasant zona acestor confesiuni abisale despre „construcția” universului din
sentimente și emoții, aur ființial, soare și surâs, sunt parte dintr-un discurs
interogativ bine pus la punct.
Reveriile convertesc meditația în vis frenetic,
eul evocă, uneori emoțional-sarcastic, până și memoria puberă, filiera
clasicizantă e însă foarte bine voalată și modernitatea acestei lirici arată o
prospețime de invidiat între candidații de promoție la un podium al celor mai
buni dintre cei mai buni.
Autoarea este
protagonista unui metadiscurs, iar metaforizarea e mai degrabă
concentraționară. Inconfundabilă, însă, pare poetica subsumabilă, stilul
pulsează aluvionări de imaginar, asimilări în interiorul discursului. Totul
înseamnă un elaborat anti-utopic, polifoniile consacră un happening de răscumpărări
ale ființei în relația cu universalul.
Modalitatea
aceasta lirică descinde din expresionismul interbelic, dar ținuta de-acum arată
o componentă dialogică foarte clară. Policromia discursivă arată în Irina Lucia
Mihalca o poetă imprevizibilă și de aceea foarte originală doar că re-vizitarea
melancoliilor nu e o simplă reverență grației, ci un debușeu al explorărilor
sentimentului. Lirică a armoniilor celeste și a volutelor hymnice ale
elementelor (și elementarului), poezia aceasta vine să sugereze puternic o
gnoză, a reveriilor calme, cuminți, jurnal afectiv de liniște interioară, de
ceremonial inițiatic al cuvintelor debranșate de la colocvialul esenței,
înluminând piedestalul timpului, durabilul.
Infinitatea lumilor posibile se
„cântărește”, ar zice eul liric, prin poem. Întors spre sine, eul se
(auto)extrage din propria singurătate, este un eu multiplicându-și esența.
Fiindcă numai dintr-un unu apocrif, (d)enunțul limitelor își are începutul,
precum orice ieșire din labirint nu face decât descarcerează utopia, o șterge
cu aceeași grație de iluzoriu și, mise en
abîme, purifică discursul, înlătură primejdiile debranșării de la
ispitirile modernismului liric.
Iată de ce, bunăoară,
distingem în insolitul scenariu al poeziei Irinei Lucia Mihalca, și paragrafe
în care inocularea perfidă a melancoliei între anti-teze nu e decât o
gesticulație de frondă puțin relaxativă și fără exces convențional. Asta nu
înseamnă că atipicul e aici autenticul; dimpotrivă, lirica nu este una
computațională, cum o întâlnim la colegele promoției sale, iar imagismul
coerențelor nu este siluit în vreun fel de edulcorări de sezon. Poezia aceasta
are un corpus al ei bine articulat, seamănă cu o poveste care nu se mai
termină, dar o poveste frumoasă.
Marja de
manevră a eului e aceeași insolitare, ca un „secret” al experienței, peste
idealurile ființei, studiul gesturilor prin edificarea versului fiind resortul
unei de-codificări în simbolistica realului. Miraje pot fi, deci, viața și
dragostea, dar lirismul vibrant e argumentul pretextual, focalizează
vulnerabilul, redistribuie uimiri și impresii, erudiție și grație, metafore și
„diviziuni” ale imaginarului precum așteptarea, stare de bază. Avem o poetă interesantă
și acesta e un lucru foarte important dacă mai vrem să credem în destinul
poeziei noastre.
Ionel Bota
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu