INSPIRE US ALL
Dimitrie Grama – Sandra
Holmes Kennedy – Liliana Popa – Delsol Chantal – Doina Boriceanu – Ioan
Miclău-Gepianu
DIMITRIE GRAMA
How are you, my friend?
Doing well beside your amazingly
literar productivity?
I love everything you produce and you
inspire us all!
SANDRA HOLMES
KENNEDY
Vă mulțumim
că ați acceptat cererea mea de a fi prietenul tău. Sunt Sandra Holmes Kennedy.
Sunt din SUA și sunt un ofițer militar superior al Armatei Statelor Unite aici,
în Afganistan. Frumusețea ta mi-a atras atenția ... ești frumos. Vreau sa fiu
prietenul tau. Sunt o văduvă! Soțul meu a fost din România. Curând voi veni în
România pentru vacanța mea. Am fost în România acum 9 ani. Esti casatorit?
Lucrezi sau esti pensionar? Aveţi copii?
LILIANA POPA
Mi-o dați pe
doamna în excursie la Cozia ? Mi-o dați pe doamna în excursie la Cozia ?Vrei să
vii cu mine ? La Cozia de vineri pănă marți, invitata mea. Ne duce un prieten
cu mașina, merge la Cluj, la întoarcere ne culege de la Cozia și ne aduce la
București.... - V-as da-o eu, dar abia
am tinut-o trei zile la Ramnic - are alergie de afara... - offfff ... Aveam
atitea de vorbit...eu sint istoric de arta. Pentru 30 ma treceti pe afis
*
Într-o
grădină cu nuci, gutui și meri atemporali au intrat rând pe rând scriitori,
actori, artiști într-o liniște adusă din alte grădini, din alte case......
Poetul Gellu Naum îi aștepta acasă la el...Pe scara de lemn străjuită la
capetele balustradei de două pisici sculptate au urcat și au recitat într-o
"căldură glaciară" cum ar fi spus Gellu Naum poeți care l-au cunoscut
sau nu....Pe scara devenită "Scara pe care urcă și coboară poeți".În
livada poetului Gellu Naum se pășe...ște cu emoție, o lumină specială mîngîie
copacii, iarba, florile, poeții veniți să mai respire clipe cu el, cei care
l-au cunoscut sau să îi asculte versurile. În colțul unei camere așteaptă
Apolodor. Un panou cu chei , biroul, călimări, ochelari, oglinzi fac din casa
memorială Gellu Naum un muzeu viu în care Gellu și Lyggia Naum trăiesc în
continuare așteptînd poeții în casa lor. Și întotdeauna pe 4 august revin la
Comana să recite, să asculte poezie, să mîngîie pisica, poate urmașă a celei pe
care Gellu Naum o mîngîia....
*
In aceasta
seara, am fost spectator la deLEAR-ul teatral bucurestean, cu actorul Mihai
Constantin (fiul celebrului sau tata) si alti actori dedati unui show burlesc
dintr-o duminica aproape nesfanta (ma refer, deci, la ziua votarii): Monica
Davidescu, Lari Georgescu (un actor bun, cumpatat, distribuit, sper, din
greseala), Marius Manole (un actor spiridus, cu prea multe roluri de duzina si
atat de putine roluri memorabile) etc. De la tomberoane si aruncari in apa ale
personajelor, juisari corporale, si pana la urlete, accente proaste, alunecari
pe scena, escaladarea scaunelor din sala (v. Marius Manole) nu au fost nevoie
decat de 3h si jumatate si multe ocheade si oftaturi ale spectatorilor! In
concluzie, nu numai cladirile ar trebui sa aiba bulina rosie, ci si aceste
spectacole cu regizori straini, in care, din pacate, actorii romani joaca
prost, lamentabil, trist si fortat. Recomand "Livada cu visini", dupa
a carei vizionare este usor sa devii melancolic si dornic sa iti imaginezi
trecuturi marete si autentice, cu actori care aveau o dubla greutate: a trupului
material, dar si a spiritului artistic etern. Livada cu visini HQ Regia: Cornel
Todea | Actori: George Constantin, Gina Patrichi, Virgil Ogăşanu, Fory Etterle,
Dan Nuţu, Rodica Popescu Bitănescu, Tamara
*
Ordinea
sufletului Astăzi mă situez în devans Pe creasta prezentului în flăcări. Voi
răsări concludentă din văpaie. Când se strică ordinea sufletului Aduni lumina
ce ți-a mi rămas Și o păstrezi în suflet Dar obligatoriu și în ochi. Căci
fiecare suflet are pașii lui, Cu ritmuri personale Dezamăgirea de azi e mai
intensă decât durerea de ieri, Colţ de umbră, Pe care mintea îl refuză. Ginduri
in gri ? În alb și negru ? Pulbere cenușie ce Biciuie pământul.... În mileniu
III gândurile Sânt tot în culori Cu sau fără voia cuiva. Vor să își facă loc
Într-o împărăție Unde grădinile, casele,oamenii au o singură culoare ! Mă
îndrept spre apus, Mereu spre lumină, E nevoie e orizonturi limpezi Să poț să
respir, Să pot gândi cu sufletul, Să pot să respir cu spiritul Sub un petec de
cer Acum trebuie să ne grăbim Toți trei. Lumina Își apleacă fruntea Spre
cealaltă parte a Pământului. (DEVANSÁ, devansez, vb. I. Tranz. 1. A întrece pe
cineva, a o lua cuiva înainte; a depăși. 2. A săvârși sau a face să se petreacă
ceva mai devreme decât era normal sau prevăzut; a grăbi (o acțiune, un fapt)
DELSOL CHANTAL
Un vrai débat sur
l'immigration ?
Pourquoi
est-il impossible en Europe d'avoir un vrai débat sur l'immigration?
TRIBUNE -
Plutôt que de nier la réalité de la crise migratoire, nos gouvernants devraient
poser les cadres d'un dialogue apaisé, argumente la philosophe.
Les pays
d'Europe centrale ont ces derniers temps développé leurs points de vue sur la
question de l'immigration. Il est dommage qu'on les reçoive seulement en les
traitant de barbares. Impossible en Europe de l'Ouest d'avoir un débat sur
l'immigration, car une seule affirmation est recevable : l'obligation morale
que nous avons, en tant que culture humaniste, d'accueillir les démunis
frappant à notre porte. Modérer cette affirmation ou la mettre en cause n'est
pas politiquement correct. Nos gouvernants, Macron ou Merkel, ne limitent
l'ouverture que dans le but affiché d'éviter la montée des courants populistes.
Ce qui manque ici, sur la question critique la plus inquiétante et primordiale
depuis la Seconde Guerre mondiale, c'est la possibilité de débattre.
Viktor Orban
s'est exprimé là-dessus le 16 juin dernier à l'occasion de l'anniversaire de la
mort de Helmut Kohl. Il fait appel à l'un des plus importants symboles dans la
culture centre-européenne : le rempart de la chrétienté. Ces pays ont été en
effet, dans l'histoire, ceux qui stoppent les invasions barbares et par là,
situation géographique oblige, protègent l'Europe occidentale. Orban fait le
lien avec ces situations anciennes et suggère que la charité consiste à aider
au développement plutôt qu'à ouvrir les portes. La thèse est bien discutable :
l'aide au développement agit sur le long terme, mais le problème est à très
court terme ; une foule de pauvres, demandant asile, peut-elle être comparée
aux invasions barbares ? Mais enfin l'opinion occidentale ne s'entretient
qu'avec elle-même et, donc, ne discute pas. D'ailleurs, elle ne sait même pas ce
qu'est le "rempart de la chrétienté" et ne veut pas le savoir.
Le texte du
chancelier autrichien Kurtz, soumis aux experts nationaux des vingt-huit pays
de l'Union, est différemment argumenté. Mais bien sûr il a été reçu avec la
même indignation et les mêmes préjugés, sans aucune quête de compréhension.
Le jeune
chancelier autrichien a mis sur la table un autre aspect de la question. Moins
l'accueil que la manière d'accueillir. L'Autriche a reçu proportionnellement
davantage de migrants que la France. Nous ne sommes pas tenus pour autant de le
faire n'importe comment, en donnant aux accueillis toute latitude pour dégrader
cette culture même qui les reçoit. Autrement dit, l'accueil doit se faire
contre exigences réciproques, comme c'est toujours le cas lorsqu'on fait preuve
d'hospitalité.
Or
qu'avons-nous vu depuis quelques années ? Une volonté d'ouvrir grandes les
portes, en Allemagne en 2015, en fermant les yeux sur les problèmes posés et la
nécessité d'en tenir compte.
On a
constamment essayé de faire croire à l'opinion que la population migratoire
était composée de médecins et d'universitaires chassés par les dictatures. Un
événement gravissime comme les viols de Cologne a été traité par les
gouvernements avec une légèreté sidérante. Pendant longtemps il a été
impossible de parler de la différence entre migrants politiques et migrants
économiques, l'idée même de faire un "tri" était aussitôt, par une
comparaison honteuse, assimilée à une sinistre mémoire. Demande-t-on aux
réfugiés accueillis d'adopter la culture du pays d'accueil ? Sans oser toujours
défendre ouvertement le multiculturalisme, nos gouvernants n'osent pas prendre
les mesures positives d'une intégration. L'islamo-gauchisme qui se développe
chez nos élites est devenu expert pour promouvoir les cultures accueillies au
détriment de la nôtre, sans vouloir admettre qu'elles sont en train de détruire
cela même qui légitimait l'accueil…
Le discours
de Kurz est dénigré parce qu'il a dit que parmi ces jeunes migrants
"beaucoup sont tout particulièrement sensibles aux idéologies hostiles à
la liberté, qui prônent la violence" et "ont de manière répétée de
gros problèmes pour vivre dans des sociétés ouvertes". Le fait de proférer
une critique des réfugiés est considéré comme inacceptable. Étant des victimes,
ils sont entièrement innocents, en accord avec le manichéisme ambiant. Plus
encore, énoncer à leur sujet quelque chose de général (même assorti de
précautions comme c'est le cas ici) est insupportable. Quand il s'agit de
groupes à protéger, nul n'a le droit de prononcer une affirmation générale,
faute de se rendre coupable d' "amalgames" ou de "clichés".
Autrement dit on ne peut alors parler que des individus : il faut être
nominaliste. Kurz a l'audace d'oser une généralisation, qui au demeurant ne
fait que décrire la culture de la plupart de ces réfugiés.
Dire que des
musulmans auront plus de mal que nous à vivre dans des sociétés ouvertes, c'est
bien ce que tout le monde sait et voit. Les cultures ont des caractéristiques.
On peut les décrire sans les "essentialiser", mot à la mode pour
accréditer le nominalisme rampant. Leurs dénominations les désignent. Ce n'est
pas un pur hasard si islam signifie soumission, pendant qu'Israël signifie
"celui qui a été fort contre Dieu". Mais il ne faudrait pas le dire.
Pour Kurz,
il est normal, évident, en tant que culture d'accueil, de ne garantir l'asile
"qu'à ceux qui respectent les valeurs de l'UE et les droits et libertés
fondamentales". Nous devons ouvrir la porte, mais n'avons pas le devoir de
laisser nos hôtes dénaturer notre culture. Un véritable humaniste est celui qui
déploie la bienveillance sous le regard de la réalité assumée. C'est bien parce
que les gouvernants n'ont pas admis cela qu'ils se heurtent aujourd'hui à tant
d'oppositions. Le discours de Kurz mériterait davantage que quelques crachats.
Depuis
quelques semaines, le mantra des responsables européens et d'une partie des
médias est qu'il n'y a pas de crise migratoire. Manière de nier la réalité pour
ne pas avoir à la regarder en face. La baisse réelle du nombre d'arrivants
depuis un an ne change rien à l'immense espérance d'Occident dans une Afrique
de plus en plus peuplée, ni ne résout notre incapacité, ici, à intégrer
convenablement les arrivants récents, mais aussi d'anciens arrivants ou même leurs
enfants. Il y a quelque chose de honteux à vouloir nous faire croire que la
situation critique a cessé d'exister, comme si nous étions, nous les électeurs,
de sombres idiots.
Nous n'avons
pas besoin de gouvernants humanitaristes et pleurnichards, aux yeux bandés.
Nous avons besoin de gouvernants humanistes aux yeux ouverts, capables
d'exigence dans leur bienveillance même. Ce n'est pas en dissimulant les
caractéristiques de la culture musulmane, pour ne pas "faire
d'amalgame" et pour ne pas "discriminer", qu'on répondra
décemment à cette situation critique.
Paru dans Le Figaro, 3 août 2018
*
DOINA BORICEANU
AȘTEPTÂND
PE O PRISPĂ DE GÂND
o nălucă
se apucă
să spele ploile
cu taină de stele.
luna scrie rotocoale,
smalț de noapte peste ochii-mi,
trupul meu în sudoarea verii
și-o fereastră-n colț inimii.
ia-mă, ia-mă în gândul tău
și răsuflă prin mine,
poartă-mă!
imaginea mea îți stă bine!
gândurile-mi calcă cetăți
ce sunt călătoare-mprejurări
nu găsesc însă locu-ți de azi, de
ieri.
vâltoarea zilei se stinge în înserare
până la ultim picur de suflare.
îmi cred și nu ochilor
dar îmi aduci vântul
să mă înfășor
și susur de frunze se face păsări,
și șoapta-ți cum pălește,
se duce să se culce,
și-n gânduri cresc brațe
și atâta mă strângi
că viața mi-o scoți
ca pe o floare
închisă în culoare de vești.
nimic
nu pare a rămâne,
privesc cu mirările nebune
deși se-arată-a fi doar oblojite
strune...
le doare
unde-ai fi stârnind tu departele...
nimic nu mai apare,
pe mâinile-ți doar pulberi
să-mi aprindă drumuri.
se amestecă clipele dezordinii,
amețeala vine să m-atingă
cu mâini de mamă vitregă.
vreau scara s-o urc
dar treapta gâlcevitele mi-o smulg
și atunci simt cum tu
pui în locu-i umărul.
și lasă loc de povești...
neștiutul se cuibărește sub frunze
de neînțelesuri dornice,
și culege la cuvinte.
mă cheamă lumi neadunate omenește la
geam,
dar și azi tu ești tot ce am...
deșertul își smulge iască smocurile
să nu mai crească gânduri din cămile,
iar cămile încâlcite în plasa
văzduhului
cu ochii deschiși neobosiți
despicând vigoarea nisipului...
lumea din nisip intră pe ușă...
nisipul se pustiește din nerostită
plăcere
căci astea sunt rostuirile-i pe
lume...
rămâne fără iluzii
că am fi acolo dar umbra noastră vine
aleargă peste dune și văluritele
ca și cum le-ar șoapta sufla în
tainică orbire.
dă-mi voie să mă gândesc la tine.
aburul care s-a stors din munte
îmi îmbrățișează dăruite vremile.
am trecut pe la tine...
casa se lăsase într-o pustie
pe-o parte, ca zadarnică,
în jur se pierduse fiecare stradă.
nu erai acasă
o clămpănită fereastră
fără închis oblon...
intru și adorm
pe rogojini împletite din ce-am ținut
iubiri
și dragostele de-s pălite, mai știi?
un surâs șiret
pășind discret
în colț de zi
peste buze degetele tale ca vii...
și unde-s pomii aurii
și africani flamboaianții
pe sub care neînțelegând
nimicul se purta cu noi
de parcă teatru jucând.
te iubesc ca și ieri
numai că azi ploile
mi-au luat cu ele
ce țineam cu tine îmbrățișările.
și-o nălucă
zvârlugă
șterge de pulberi stelele.
luminoasele de la tine se întind
simt cum mă cuprind
dar totu-i o trecere
grabnică și nespusului de rece.
iar din pământ de gând
a înflorit un răsărit
ca și cum ai fi venit.
*
IOAN
MICLĂU-GEPIANU
SEARA
PE CRIȘ
Amorțit suna în turlă clopotul cel de
aramă,
Iar pe fruntea-i luminoasă
ziua-ntinde a ei maramă,
Neguri cenușii s-ardica legând văile
de cer,
Luna-i o suveică-n nouri, țesand raze
in eter;
Vapori alburii ca perle se-mpreun
ridicând arc,
Boltuind din nori de-arginturi o
cunună sclipitoare,
Pe sub care curge Crișul, al
Bihorului monarc!
De pe măguri înserarea tainic
hainele-și adună,
Le închee-n bumbi de stele, le
coase-n raze de lună,
A ei sânuri ard duioase strânse de
aprinsul soare,
Căci de veacuri nu-ncetase cu-a lui
foc să se măsoare!
Numai Crișul o mangaie, numai el o
racorește,
Când cu valul său de ceață înrouat
și-nmiresmat,
O cuprinde peste umeri cu răcori o
învelește.
Vin atunci fluturi cu aripi de argint
și aur alb,
Cobor stelele pe raze, dulci icoane
de se scald,
Vin în umbre-nfășurate pe sub sălcii
dragi fecioare,
De cobor și bat in valuri cu-a lor
rumene picioare,
Vin voinici de sânge dacic, aducând
doina pe buze,
Se scufund sub valul molcom, numai
ochii țin afară,
Ori fac tumbe ca delfinii, zânele să
le amuze.
E moment solemn când ninge pulberii
de raze-n roi,
Iar din sfere ancestrale vin
noptaticele ploi,
Ce pe Criș se schimbă-n bură și în
strat de nestemate,
Când în turlă miezul nopții limba
clopotului bate.
Atunci îngerii din ceruri se adun de
stau pe maluri,
Să admire cum pe unde valurile ridic
spume,
Cum se rostogol ca focul și ca albele
cristaluri.
Dintr-o salcie pletoasă zâna Dochia
apare,
Părul ei in cozi pe spate reflecta în
luna mare,
Auriu fuior de raze vălurind în
valuri repezi;
Cygnus de îndată cheamă a lui cârd
albiu de lebezi,
Ca să tragă iar pe unde cu-a lor
aripi, mâni de pene,
Acea barcă ușurie, acea mistică
gândire,
Unde Dochia adună farmecele ardelene.
Și se-nșir, ca stele-n ceruri, umbre
albe și duioase,
Peste-al apei curgătoare piept de
unde răcoroase!
Doar din când în când trec umbra
vre-unei suspendate punte;
Zâna iar visa-n plăcere acel loc
umplut cu nuferi
Si cu lotuși lacrimi albe, roze, cum
mai le e felul,
De ridic în aer miros, ce te-oprește
să mai suferi!
Băi din vremuri pleistocene și din
vechiul Terțiar,
Cu-ape calde ce ies molcom gâlgâie
spre Peța iar!
Se-nspaimântă însa Zâna, când spre
craterul Betfiei
A ei ochi căprii i-ardică…, e acolo
noaptea firei…,
Astfel iute-ndeamnă valul, ocolind
printre păduri,
Ce-s bătrâne ca și vremea cea de-a
pururi curgătoare,
Printre stânci acoperite cu mantale
lungi de muri.
Iese la câmpie numai o secundă să
respire,
Și iar maluri ridicate cu stânci
negre-l strâng subțire!
Sus in cer se-mpreun ramuri, dedesubt plutesc răcori,
Aici paserile-au raiul, aici cresc
străvezii flori!
Aici Dochia oprește a ei barcă de
petale,
Lebedelor dând degrabă chipul lor cel
de fecioare,
De-și acoper boiul fraged cu-al
pânzeturilor poale!
Cerbii scapăr din copite, iar al
coarnelor lor ramuri,
Ridicând umbre înalte joacă peste
verzi tufaruri,
Undeva prin huci si ruguri ca un dor
tăinuitor,
Sta perechea să asculte răgetul de
căprior…
Și cum luna-și trage-argintul prin
boltirile de fagi,
O cetate părea valea, cu icoane pe
tot locul,
Unde vin de se închină inimile celor
dragi!
Doar aci crescu Românul, alta lume el
nu știe,
Și de-ar fi, la ce să-și piardă
liniștea prin pribegie;
Nicăieri n-a dat Divinul lirei
melodii mai sfinte,
Cum se-aud in codrii noștrii, le-am
dori și în morminte!
Cântul holdelor câmpiei e ca marea
cea întinsă,
De doinesc când ritmic mișcă valurile
lor de spice,
Un covor țesut cu mâna, cât e zarea
necuprinsă.
Iar văratica-nnoptare-i cum spun
basmele mai vechi,
Când din ceruri ursitoare coborau
perechi, perechi,
De se-nghesuiau la geamuri, la
născuți s-aducă sorți,
Invelite-n giulgiul nopții pluteau
line peste porți;
Trupul le era lumină, numai vorba
omenească,
L-ai lor droști trăgeau zefirii cei
cu coamele vâlvoi,
Dar opreau numai pe unde erau îngeri
să se nască!
Doar in zori se-nturnau iute pe
cărările de soare,
Unde viața-și are moara sufletelor
dătătoare;
Tot de-aici atârnă soarta astei lumi
atât de mare,
Ce se-ncrede și se-nnalță mai presus
de-albastra zare;
Basmul spune mai departe, căci de
raze găunos,
De-ar fi soarele sa-ndure vreo
schimbare nedorită,
Toate-averile adunate ar fi fără
vr-un folos!
Sus in cumpăna de noapte luna-i
piatra de argint,
Sfărmând pulberi ancestrale, boiul
Crișului cuprind,
Cu lumini răsfrânte-n ape, ca-n
oglinde fermecate,
Iar in turla Catedralei limba clopotului bate
Viu,
și-i semn că scena amintirilor se-așterne
Spre odihna meritată: oameni, flori,
zane, poeti,
Inveliți în raze calde, luncile
le-aștern de perne!
Dorm si păsările-n pace, legănate-n
crengi frunzoase,
Dar ușor, căci cum crap zorii, ele
reâncep voioase,
Purpuriuri și concerte de aceeași
repetare,
Deși parcă mereu alte, au de-apururi
desfătare!
Omul le ascultă lacom, parcă-s din
etern ieșite,
Melodii în limbi ascunse, ce doar
Domnul le cunoaște,
Și par cântece de leagan, din vechi
vremuri auzite!
Doar munteanul numai, încă, învelit
in noaptea sură,
Calcă treptele de piatră iar
izvoarele murmură,
De-a lui inimă-mbunează, cu plăcere
urcă-n munte,
Unde peste-o vale verde ridicată e o
punte,
Ce se termină in pragul celui vechi
castel de veacuri,
Și de veacuri deasemeni a lui umbră
și-o răsfrânge,
Jos la rădăcina stâncei, unde Dochia
stă pe lacuri!
Insule cețoase, grele, încărcate de
parfumuri,
Curg prin noaptea liniștită ca și
niște dese fumuri,
Tot mai jos le-apasă cerul, le
strivesc pe muchi de dealuri,
Le înghesuie-n dumbrave și-n desișul
gros de ramuri,
Orice colț al zarii large, unde
firea-i în visare,
Căci o Lege e de-apururi și-n a cărei
paragrafe,
Dăltuită e cu secoli marea grije ce
ne-o are!
Tolbă de averi e-Naltul, stoc de lumi
îngrămădite,
Ce se mișc etern închise, de meteori
prăfuite,
Dorm sub pulberea luminii și a nopții
cea eterne;
Numai timpul cu-ngrozire câte-un
tremor mai așterne,
Ori crăpând în mii de așchii câte-o
stea o vezi cum pică,
Amintind de acel înger, ce pe Domnul
supărase,
Pentru-acea deșertăciune de-a fi
mare-n lumea mică!
Numai Crișul e același leagăn
dulcelor plăceri,
Unde-s veșnic ghioceii, veșnic dalbe
primăveri!
Sufletul născut acolo nu e chip să se
desprindă,
Ci mai mult se lasă-n voia dorurilor
să-l cuprindă,
Cu cât timpul zboară iute spre-a
imensului hotare,
Cu-atâtt inima se leagă ca pământu-n
rădăcină,
Ca și valul prins de raza strălucirii
de la Soare!
Ioan Miclău-Gepianul
2016
Publicat de George Anca la 8/06/2018
http://georgeanca.blogspot.com/
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu