Poemul-cu-un-singur-locuitor
Marelui etnograf din
est, Dan Ravaru
~*~
În orașul meu trăiește cu adevărat un
singur locuitor.
El nu are o casă anume.
Casa lui evul mediu contemporan
în
care cruciadele creștine au devenit
războaie cu teroriști
ori
anecdote geniale despre cel de-al
doilea sex
la BBC și radio Erevan
eu țin foarte mult la dânsul
ne iubim metafizic
până dincolo de nori
din această pricină locuitorii din
poemele vecine
au început să ne numească aerieni
deși am averrtizat în nenumărate
rânduri
că nu suntem îngeri și că numai
printr-un miracol îi vom putea lua
după noi
el este iubit de toate femeile de pe
scara
neterminată din epoca de aur
de toate femeile nenăscute și foarte
frumoase
aidoma magicianului care a cucerit
marele premiu
la Monte Carlo sub privirile
înnebunite
ale prințesei Stephanie în fața
căreia orgasmul
nu poate fi simulat prin iluzie
ori imaginație imperială
el merge ușor șchiopătând
rănit mortal de cultura română mai cu
seamă
el este poezia din mâna tremurândă a
fetei
de șaisprezece-șaptesprezece ani
prelinsă sub formă de tort
fără să bată la ușă
lumea lui Caragiale
înaintează desculță
într-o zi o puștoaică i-a adus un mic
animal
învelit într-un poem delicat
prietenul meu l-a luat în mână
s-a uitat o clipă la el
și atunci brusc a
împlinit vârsta lui Goethe
avea numai un trup, un singur trup
pentru care toate femeile din oraș
s-au aruncat în râul lui Heraclit
și unele chiar au devenit mai
inteligente
înotând pe sub apă din recunoștință
ori pur și simplu ca o resurecție
a eternului feminine
așa cum se încheie Faust și
comunismul
,,mereu în sus”cum spunea Goethe
și
prietenul meu când vorbea despre zei.
~*~
(Cătalin al
Doamnei, din vol. Apocalipsa după
Kosovo, editura Timpul, Iași, 2003, prefața: Gina Modoranu-Afrăsinei)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu