Ion Andreitã - Satul din coltul ochiului

 

Satul din coltul ochiului

Ion Andreitã, – pãlmas cu condeiul –

 

JURNAL PUR SI SIMPLU , …Adicã satul aflat acolo, la coada ochiului, cum se mai spune, ascuns cuminte în coltisorul lui. Satul în care te-ai nãscut si-ai nãdãjduit; satul tãu, desigur, dar, în egalã mãsurã, satul nostru, românesc, care te/ne însoteste totdeauna, oriunde si oricând, la bine si la rãu – si care nu te pãrãseste niciodatã. E de ajuns sã întorci capul – si de dupã umãr rãsare, palpitã, se-naltã, freamãtã o lume întreagã, urmându-te cu întelegere si sinceritate.

Satul din coltul ochiului – o sintagmã sugeratã de buna mea prietenã, scriitoarea Magda Ursache. Un înteles asupra cãruia voi reflecta mai pe larg, în paginile prietenoasei reviste „Sud”.

Acasã

 

Acasã n-am mai fost de mult

si asta-i tot poveste veche,

De când prin vaiere ascult

Chemarea fãrã de pereche

 

La umbrã de pãmânt

si oase Trag plopii cerul spre apus,

Mãrgeluieste satu-n case –

si lunã nu-i, nici stele nu-s

 

În Noptile de Sânziene

Ies oasele la dans în zori

Pe-nmiresmatele poiene –

si saltã flãcãri pe comori

 

Vin zâne blonde, zâne albe

si mândre fete de-mpãrati

Cu pieptul legãnat în salbe –

si vin haiducii înzãuati

 

Toti sorociti la dansul mortii

De pe tãrâm pe alt tãrâm,

Stingheri ursându-li-se sortii –

Cu totii singuri si de fum

 

Ci numai eu, pãcat lumesc,

Tresar si-acum, cu fata-ntoarsã

Spre satu-n care întâlnesc

Doar iarba vestedã si arsã. „

 

Si au dat domniei mele calul”

Privesc în sufletul satului meu – departe, cât mai departe. Chipuri usor neclare, decupate dintrun timp fumuriu, se limpezesc treptat, pe mãsurã ce se apropie. Pâlcuri-pâlcuri – în clipa cum le prinde ochiul meu, ori cum au fost ele surprinse în clipe mai vechi. Case strãjuite de arbori cu frunza subtire, pãduri fremãtând în murmurul pârâurilor albastre, oameni cu obraz frumos si gesturi blânde se perindã prin fata mea, se opresc în raza ochiului, parcã spre a saluta, si se petrec, lãsând locul altor si altor pâlcuri ce se desprind din fumul timpului. Încerc sã identific locul si momentul. Satul meu, asa cum îl stiu, si-l stiu bine – în el m-am nãscut, am crescut, am învãtat alfabetul si sã respect oamenii, mi-am luat atestatul de 18 ani si n-am uitat niciodatã, oriunde am plecat dupã aceea, cei sapte ani de-acasã – satul acesta, zic, de pe valea enigmaticului Iminog, este cuprins între cele patru puncte cardinale, care aici se numesc Pitulata si Balomirul, Coada Oblegului si Cornul Caprei. Caut aceste puncta si nu reusesc sã le depistez, sã stiu unde mã aflu, cine sunt – si pe ce mã bazez. …si continui sã cobor – tot mai adânc – în sufletul satului meu. si încep sã se limpezeascã imaginile, sã capete contururi exacte. Iatã, se lumineazã un sigiliu domnesc, aplicat pe cearã rosie. Citesc: „Din mila lui Dumnezeu, Io Basarab Voievod si domn a toatã tara Ungrovlahiei. Dã domnia mea aceastã poruncã a domniei mele… sã le fie satul… Mirilesti… Deci, le-am dat domnia mea, ca sã le fie ocinã si de ohabã si de nimeni atins, dupã spusa domniei mele. si mi-au dat un cal, pentru cã le-au fost vechi ocine”. „S-a scris la 6985 (1477) luna iunie, zile 30". Este actul de atestare (repet: în anul 1477) a satului Mierlesti (pe atunci, Mirilesti) – component al comunei Perieti, locul meu natal – pe care domnitorul Basarab cel Bãtrân-Laiotã îl semna si-l întãrea cu sigiliul sãu. Multe ar fi de spus în legãturã cu acest document si personajele sale. În primul rând, cã acesti strãmosi ai mei erau oameni harnici si avuti, mosneni stãpâni pe brazda lor de pãmânt, mãritã uneori prin danii domnesti, ca urmare a eroismului sãvârsit în lupte, alãturi de Voievod, alteori prin înrudiri sau cumpãrare. Da, dar ceea ce impresioneazã în acest document este acea consemnare de la sfârsitul lui: „si mi-au dat un cal”… Mãrturisesc cã sunt surprins; personal, aud pentru prima oarã o asemenea întâmplare; citesc pentru prima oarã un astfel de înscris pe un act oficial. Sã fie vorba doar pentru faptul cã strãmosii mei erau nu numai avuti, ci si generosi? Tot ce e posibil. Pentru cã, nu mult dupã aceastã datã – 77 de ani înseamnã o clipã în istorie; dar poate lãsa si o amprentã dãinuitoare – în anul 7044 (1536) iulie 10 zile tot în legãturã cu Mirilestii (si alte asezãri megiese) se întocmeste (pãstrat pânã la noi!) încã un act: „Din mila lui Dumnezeu, Io Radu Voievod si domn a toatã tara Ungrovlahiei, fiul marelui si prea bunului Radu Voievod. Dî domnia mea aceastã poruncã a domniei mele lui… cu fiii sãi, câti Dumnezeu îi va lãsa, ca sã-i fie ocinã în Mirilesti… si au dat domniei mele calul”. si, atunci, te întrebi: Nu cumva gestul darului a devenit un obicei, o cutumã? si de ce cal? când puteau oferi si altceva: un taur de rasã, de pildã, un cârd de vaci cu lapte, o turmã de oi tigaie? Dar ei, tãranii aceia vechi, din satul meu vechi, au optat pentru cal – pentru cã acest animal era cel mai aproape de sufletul si nevoile lor, la plug, la cãrutã, dar mai ales era nelipsit în luptele de apãrare a gliei strãmosesti: totdeauna alãturi, om si cal, un singur trup, la chemarea domnitorului. Care domnitor stia sã aprecieze, sã pretuiascã, sã plãteascã si sã rãsplãteascã. În anul 1597, de exemplu (la patru ani de când a fost atestat si satul Perieti) însusi Mihai Viteazul dã o carte în care ureazã sãnãtate ostenilor sãi si aratã si ce leafã vor primi cei care se înroleazã în oastea sa: …„care osteni vor sã slujeascã cu slujbã si vor sã vinã sã fie lângã domnia mea sã slujeascã, iar milostivirea voastrã asa sã stiti, care osteni vor fi cu cai, cãlãras, iar domnia mea va plãti leafã osteanului, iar pentru un cal câte 5 taleri pe lunã; iar care va fi iuzbasã ostenilor, iar domnia mea îi va plãti pentru un cal câte 5 taleri pe lunã si pentru masã iar câte 15 taleri. si cãpitanilor, care va fi cãpitan, iarãsi le voi plãti domnia mea leafã, pentru un cal câte 5 taleri si pentru masã 50 de taleri pe lunã”. Înteleaptã judecata Voievodului, dupã tratamentul aplicat cailor: egal si generos, acelasi pentru toti, indiferent de cine îl încalecã, ostean simplu sau cãpitan. Pentru cã el, Voievodul Mihai, a înteles si iubit ca nimeni altul aceastã minune a lui Dumnezeu numitã cal – prieten, frate, sfânt jertfitor. Ceea ce a intrat si s-a pãstrat si-n cântec. Cântec popular, pe care l-a cules scriitorul Vasile Alecsandri – si l-a publicat în volumul „Poezii populare ale românilor” – din care citez:

„Auzit-ati de-un oltean,

De-un oltean, de-un craiovean

Ce nu-i pasã de sultan?

Auzit-ati de-un viteaz

Care vesnic sade treaz

Cât e tara la necaz?

Auzit-ati de-un Mihai

Ce sare pe sapte cai

De strigã Stambulul vai?

El e domnul cel vestit

Care-n lume a venit

Pe luptat si biruit.

Spuie râul cel oltean,

Spuie valul dunãrean

si codrul cãlugãrean

Câte lupte au privit,

Câte osti au mistuit,

Câte oase-au înãlbit!

Multi ca frunzele de brad,

Ca nisipul de pe vad,

Ca gemetele din iad!

Spuie corbii muntilor

si fiarele codrilor

Care-a fost nutreþul lor?

Fost-au lesuri tãtãresti

si turcesti si unguresti

Date-n sãbii românesti!

Alelei! Mihai, Mihai!

Cãci de noi milã nu ai,

Sã ne scapi de-amar si vai”.

 

În legãturã cu acest cântec, Vasile Alecsandri noteazã: „Acest cântec l-am gãsit scris într-o psaltire foarte veche din biblioteca mãnãstirii Neamtului. Dedesubtul cântecului erau urmãtoarele cuvinte scrise cu slovã cãlugãreascã: „Scrisu-s-au acest viers bãtrân de mine, ieromonahul Paisie, credincios rob al lui Dumnezeu, iar eu l-am auzit si l-am învãtat de la rãposatul bunul meu, Stoian Jolde armãselul”.

 

 

 

Sursa: PR-F