De
la flacăra olimpică la flacăra nucleară, o sutime de secundă
General-locotenent
(r) Grigore Stamate, Membru al Fundației Europene Titulescu
07
August 2024
După ce organizatorii Olimpiadei de la Paris au
umbrit, în chip neașteptat, un eveniment atât de important, etalându-și în fața
omenirii stadiul de degradare impus de oculta globalistă - sau de mai știu eu cine - flacăra întrecerii, altădată atât de ardentă,
a început să pălească, sub privirile contrariate ale acelora care au înțeles
exact substratul mesajului satanist. De urmare, controversele aprinse, care au
activat lumea dezbinată de realitatea unui timp de nerecunoscut. În privința
României, ca de fiecare dată în astfel de situații, peste somnul în care a
cufundat-o obediența, s-a așternut muțenia. Ici-colo, doar câte un preot iritat
de nimicnicia împrejurărilor a încercat să ia atitudine; în rest, mai nimic
(meritorie intervenția premierului Marcel Ciolacu față de nepermisa nedreptate
făcută unei tinere gimnaste). Și, poate că așa este cel mai indicat, în
condițiile în care spectrul înspăimântător pândește de dincolo de perdeaua
întunecată a ceții, în dosul căreia unii dintre „elitiști au înțeles să se
exteriorizeze cu o agresivitate de rău augur.
Da, lumea nu mai are răbdare să descâlcească ițele
unor manevre, care vor să dea peste cap bunul mers al societății, sub pretextul
fals al instaurării unei noi ordini, în care - categoric - dezordinea constituie dezideratul suprem.
Multe, foarte multe fenomene se petrec în imediata noastră vecinătate, ca
manifestările obscene, lipsite de sens și de rațiune, să mai suscite interes.
Altceva însă, de o gravitate absolut cardinală, se
dezvoltă în chiar interiorul societății umane: pericolul unui altfel de Război
Mondial, în care pata întunecată a rațiunii este dată de pericolul nuclear. O
realitate extrem de dură, care nu ține seama de niciuna dintre intențiile și
strădaniile decredibilizatei oculte și nici de mult trâmbițata lor „venire a
anticristului”, ci numai și numai de voința lui Dumnezeu. Un Dumnezeu atât de
bun și milostiv, a cărui sfântă înțelegere și milă este îndelung forțată cu
fiecare gest diavolesc, în plus.
Da - vrem sau nu să recunoaștem - lumea, aflată într-o
perpetuă întrecere (cel mai adesea, conflictuală) a ajuns la o răscruce. Și, cu
flacăra olimpică în frunte, se zbate într-o intersecție, dincolo de care se
deschide o înspăimântătoare prăpastie, un hău în imensitatea căruia, străluce o
altfel de flacără: flacăra nucleară, flacăra morții. Despre protagoniști, ca
despre morți: numai de bine, dacă ar mai fi cazul, cu toate declamațiile și
asigurările celor ce se erijează în apărătorii democrației și ai drepturilor
omului (indiferent de sistemul politic de care apațin; interesele lor proprii
constituind, în mai toate cazurile, elementul comun).
Cu siguranță, unii dintre noi vor fi tentați să spună
că mai este foarte mult până atunci; iar alții, că așa ceva nu se va petrece
niciodată, fiind cu neputință. Tot ce se poate! Niciunul dintre noi nu cred că
ar miza o asemenea nenorocire. Din nefericire însă - cu sau fără un Al Treilea
Război Mondial - distanța s-a redus atât de mult, încât, așa, cu maximă
indulgență, o putem rezuma la o sutime de secundă. Asta, ca să ne menținem în
parametrii diferențierilor olimpice; căci, în realitate, n-ar dura nici măcar o
miime de secundă pentru ca pământul să fie pulverizat în spațiul cosmic.
Oricum, la adăpostul ocrotirii sfinte a Domnului, de dorit ar fi ca altfel să
se redrese echilibrul îndeajuns afectat de manevrele unora, care încă se cred
dumnezeii omenirii.
Iată, în continuare, câteva dintre datele, în baza
cărora - cu sinceră și justificată îngrijorare - încercăm să ne argumentăm
afirmațiile, față de care avem o considerație specială. Amploarea arsenalului
nuclear din zilele noastre, departe de a fi impresionantă, este
înspăimântătoare: în urmă cu numai doi ani, în referire la cele nouă puteri
nucleare cunoscute (Statele Unite, Rusia, Marea Britanie, Franţa, China, India,
Pakistan, Israel şi Coreea de Nord) se estima că dețineau aproape 13.000 de
focoase. În prezent, tot ce se poate, să fie și mai multe, căci: „Toate statele
cu arme nucleare își măresc sau își îmbunătățesc arsenalele și majoritatea
susțin retorica nucleară și rolul pe care îl joacă armele nucleare în
strategiile lor militare. Aceasta este o tendință foarte îngrijorătoare”,
declara Wilfred Wan, directorul Programului de arme de distrugere în masă al
Institutului pentru Studierea Problemelor Păcii din Stockholm, (S.I.P.R.I.)
(sursa: Redacția „Hot News”, 13 iunie 2022). Mai mult, în raportul american
„Nuclear Posture Review” din 2022 se
afirmă că atât Rusia, cât și China își dezvoltă arsenalele nucleare, astfel
încât, până în anii 2030, „Statele Unite se vor confrunta, pentru prima dată în
istoria lor, cu două mari puteri nucleare ca și concurenți strategici și
potențiali adversari” (sursa: „HotNews” din 23 iunie 2024).
Față de o asemenea groaznică realitate, putem constata
că numărul acestor focoase nucleare nu mai are nicio relevanță, din moment ce
puterea unui singur focos este de o mie de ori mai puternică decât bomba de la
Hiroșima. Singură Rusia, după câte se spune, ar fi capabilă să distrugă de 448
de ori planeta. Fără comentarii! Totuși, să încercăm o tristă retrospectivă pe
tărâmul dezastruos al morții mondiale.
Potrivit celor mai recente statistici, în lume ar fi
avut loc 3.027 de războaie, având ca rezultat câteva miliarde de pierderi de
vieți omenești (mai mult de jumătate din actuala populație a globului), în
cadrul cărora Al Doilea Război Mondial deține întâietatea cu aproape 85 de
milioane de victime, secondat de Primul Război Mondial cu peste 65 de milioane
de morți.
Dintre toate calamitățile care au lovit omenirea,
războaiele au dominat istoria acesteia, fiind, de departe, cea mai cumplită
dintre toate catastrofele, cu repercusiuni demografice și umanitare de
neimaginat. Iată, de pildă, numai în Marele Război, la „abatorul” de la Verdun
și corespondentul său de pe Somme au fost măcelăriți (de ambele părți)
1.200.000 de victime (răniți, morți, dispăruți, în numai câteva zile). Iar,
dac-ar fi să contabilizăm și cei circa 220.000 de mii de oameni uciși, într-o
singură zi, în atacurile de la Hiroșima și Nagasaki (70.000, într-o clipită),
tabloul dezastrului este, cu adevărat, copleșitor (date la îndemâna oricăruia dintre cei
interesați, care nu mai necesită nicio trimitere în notele de subsol).
Ca urmare, printr-o serie de tratate, acorduri și
convenții, marile puteri - în liniștea de după groaznica furtună - s-au angajat
ca asemenea fenomene să fie stopate ferm, pentru totdeauna. Dar, cum
angajamentele - este cunoscut - se iau în penumbra intereselor, de cum a
licărit o rază de lumină peste pacea mormântală, spectrul unor noi confruntări
nu s-a lăsat prea mult așteptat și, chiar dacă sub alte și alte forme, a
început să-și întindă tentaculele, din ce în ce mai agresiv. Și, uite-așa,
începând cu unele state din Orientul Îndepărtat, cu altele din Orientul
Mijlociu - îndeosebi - amnarul ruginit de prea multă așteptare a început să
scânteieze, în pofida oricăror înțelegeri internaționale și asigurări
diplomatice. De fapt, ca să fim și mai exacți în afirmații, amintim că Tratatul
de interzicere completă a testelor nucleare a fost semnat de Rusia în 1996 și
ratificat în 2000, iar Statele Unite au semnat tratatul în anul 1996, dar nu
l-au ratificat nici până în prezent. Potrivit acelorași informații, în tot
acest complex de nimicire în masă, se pare că Rusia are cel mai mare arsenal
nuclear din lume, cu un total de 5.977 de focoase, cu aproximativ 550 mai multe
decât Statele Unite. De asemenea, China se află în plin proces de extindere a
arsenalului său, prin construcţia a încă 300 de noi depozite de rachete şi mai
multe focoase nucleare care au fost deja alocate forţelor operaţionale (în
2023, Comisia Congresului pentru Poziția Strategică a Statelor Unite a insistat
că expansiunea nucleară a Chinei ar trebui să-i determine pe factorii de
decizie din SUA să „reevalueze dimensiunea și componența forței nucleare
americane”). Marea Britanie a notificat ridicarea plafonul de arme nucleare,
iar Franţa a anunţat lansarea unui program de dezvoltare a celei de a treia
generaţie de rachete balistice submarine cu propulsie nucleară, în timp ce - la
rându-le - India, Pakistanul şi Israelul îşi extind sau îşi modernizează
arsenalele.
Dacă însumăm și cele aproximativ 100 de arme nucleare
B61 nestrategice desfășurate de SUA în cinci țări europene (Italia, Germania,
Turcia, Belgia și Țările de Jos), pe lângă cele încă 100, care se află între
granițele proprii, precum și cele aproximativ 1.558 de focoase nucleare
nestrategice ale Rusiei (experții având serioase îndoieli că, din pricina
secretului, numărul ar pute fi cu mult mai mare), tabloul materialului nuclear
acumulat numai în aceste două state este și mai îngrijorător (sursa: Bulletin of
the Atomic Scientists, 2024).
Încă din primăvara acestui an, „Agenția Reuters” -
reiterând că Rusia are cel mai mare depozit nuclear din lume - informa, că
președintele Putin a avertizat Occidentul că, pe fondul escaladării războiului
din Ucraina, „Rusia este pregătită din punct de vedere tehnic pentru un război
nuclear”. De altfel, însăși Federația Oamenilor de Știință Americani (F.A.S.),
tot în acest an, se exprima în sensul că Putin ar controla circa 5.580 de
focoase nucleare, dintre care 1.710 focoase strategice sunt deja desfășurate:
870 pe rachete balistice terestre, 640 pe rachete balistice, care pot fi
lansate de pe submarine și posibil 200 în bazele de bombardiere grele (cu
mențiunea că și aceste date sunt expuse în limitele permise de aceleași
rețineri).
În fine, dar nu în ultimul rând, nici SUA nu sunt mai
prejos, cu toată strădania Administrației Biden de a „diminua” realizările în
domeniu (din aceleași motive de securitate), cunoscut fiind că S.U.A. - deși,
după unii ar fi pe locul doi în lume -credem că sunt cam pe același nivel cu
Rusia. Desigur, numărul exact de focoase nucleare, pe care îl deține fiecare
dintre cele nouă state posesoare este, categoric, imprecis, din rațiunile
precizate, chiar și atunci când datele ne sunt respective ne sunt puse la dispoziție
de Asociația de Control a Armelor și
Federației Cercetătorilor Americani, care sunt destul de prudente în
estimare. Totuși, așa, cu titlu de informare, amintim că Franța ar deține circa
300 de focoase nucleare, Marea Britanie circa 215, China peste 270, Pakistanul
și India, între 130-140, Coreea de Nord, circa 20, iar Israelul, peste 80. Ceea
ce - după cum concluzionează experți - oricum, nu ar mai conta.
În astfel de
circumstanțe, numărul de focoase - indiscutabil, foarte important - devine
dependent nemijlocit de mijlocul de transport la țintă. Și, în acest scop,
fiecare dintre competitori încearcă, tehnic, să-l devanseze pe celălalt, în
speranța că numai depărtarea de locul de lansare, le poate asigura siguranța
corespunzătoare (asigura, nu și garanta însă). Așa au apărut rachetele
balistice intercontinentale, care s-au alăturat celor mai moderne avioane de
bombardament și vânătoare, depășindu-le în performanță.
Noul sistem rusesc de rachete „Sarmat” a trecut la
faza „Satan-2” (RS-28), care poate transporta până la 16 focoase nucleare, pe o
distanță de acțiune de 18.000 de km, față de a cărei eficacitate rușii susțin
că ar putea distruge o suprafață de dimensiunea Franței. „Noua rachetă este
capabilă să lovească ținte la distanțe lungi folosind o varietate de
traiectorii de zbor. Racheta «Sarmat» are caracteristici unice, care îi permit
să depășească orice sisteme de apărare antirachetă existente în lume. «Sarmat» este
cea mai puternică rachetă cu cea mai mare distanță din lume până la atingerea
țintelor, ceea ce va spori semnificativ puterea de luptă a forțelor nucleare
strategice ale țării noastre”, susține ministerul rus al Apărării (sursa:
„Europa Liberă România”, articolul: Putin a testat racheta nucleară balistică
„Satan 2”, cu capacitate nucleară „fără egal în lume”).
Dar, nici americanii nu s-au lăsat mai prejos și,
imediat și-au anunțat intenția de a crea o nouă variantă a bombei nucleare
gravitaționale americane, denumită B61-13. Noua variantă de focos este necesară
pentru a oferi „opțiuni suplimentare împotriva anumitor ținte militare mai
dificile și cu suprafețe mari”. Să nu-i omitem însă nici pe nord-coreeni, care,
anul trecut, au lansat experimental o nouă racheta din ciclul „Hwasong-17”
considerată de experții lor, ca fiind „arma strategică cea mai puternică din lume”
şi care constituie „un salt magnific înainte către dezvoltarea tehnologiei
montării unor ogive nucleare pe rachete balistice”. Cât privește Israelul, se
spune, că anul acesta și-a deschis. pentru întâia oară, adăpostul subteran
nuclear, supranumit, „Buncărul Apocalipsei”, în timp ce Iranul își amplasează
în apropierea graniței de vest disponibilitățile nucleare. O situație extrem de
încordată, care poate oricând scăpa de sub control.
Probabil, mulți se vor întreba de ce, într-un asemenea
context, evităm să vorbim și despre aviația care, neîndoios, își are rolul său,
hotărâtor, în oricare dintre teatrele de operațiuni tactic-operative. În primul
rând, pentru că, în cazul folosirii armelor nucleare, nu mai putem vorbi de o
astfel de segmentare, întreaga planetă fiind identificată cu teatrul de război.
În al doilea rând, trebuie să ținem seama de vulnerabilitatea crescută a
acestora în situația mijloacelor de apărare antiaeriană, ca și de caracteristicile
tehnice ale acestora, îndeosebi viteza de croazieră. Deși, tot atât de adevărat
este că, cel puțin în cazul câtorva aparate americane de tipul F-35 Lightning
II în versiunea F-35A (aeronava care domină
U.S.Air Force, cu viteza sa de 1,6 mach) și F-22 Raptor (cu capacități și disponibilități
neegalate nici măcar de F-35, capabil să atingă 2,2 mach), B-21 Raider (primul
avion militar de generația a 6-a din lume”,
considerat cel mai avansat bombardier invizibil al SUA, ca și TU-160 al
rușilor (considerat cel mai mare avion de luptă din lume și cel mai mare
supersonic din istorie), respectiv SU-57 (înălțime de zbor, 18 km, pe o rază de
3.000km, cu viteză dublă sunetului) și Tu-114 (cel mai rapid avion cu elice din
lume, singurul bombardier strategic operațional echipat cu turbo-propulsoare.
Dar și atâtea altele cu performanțe apropiate, capabile să transporte și să
lanseze rachete aer-aer ghidate prin radar sau cu infraroșu (ghidaj termic),
rachete aer-sol fără ghidaj, bombe convenționale, bombe cu dispersie etc.
Marina Statelor Unite (U.S. Navy), azi este o putere
navală supremă, cu o flotă puternică de portavioane cu propulsie nucleară, o
flotă mare de distrugătoare și o flotă semnificativă de submarine (cel mai
puternic și nou portavion american U.S.S. Gerald R. Ford CVN-78). Deloc
surprinzător, China cu cele trei portavioane operaționale: „Liaoning”,
„Shandong” și „Fujian” și cu un al patrulea în faza de proiectare, este cea
care secondează S.U.A., fiind urmată de portavionul „Charles-de-Gaulle”, cea
mai importantă navă a flotei franceze. Rusia încă se mândrește cu portavionul
„Amiral Kuznețov” și cu o serie de nave echipate cu rachete de croazieră și
asigură Occidentul că, în curând, va fi dat în exploatare un superportavion
masiv de 100.000 de tone, „Storm II”. Deocamdată însă, totul se rezumă la cele
mai complicate simulări pe calculator, în baza cărora fiecare protagonist în
domeniu își revendică întâietatea.
Deloc de neglijat sunt submarinele purtătoare de
rachete cu focoase nucleare, care împânzesc mările și oceanele lumii și pot fi
oricând puse în stare operațională (6 din cele nouă puteri nucleare au în
dotare așa ceva: S.U.A., Rusia, China, Franța, Anglia și India). Între acestea,
evidențiem submarinul nuclear (U.S.S.) „Hyman G. Rickover” de tip Virginia, ce
aparține variantei Block IV (înarmat cu rachete „Tomahawk” și torpile „MK48
ADCAP”, au capacitatea de a angaja rachete balistice), la care se adugă submarinele
din clasa Ohio (pot atinge viteze de peste 30 de noduri și pot transporta până
la 154 de rachete „Tomahawk”, precum și focoase nucleare Trident II D-5 cu o
rază de acțiune de aproximativ 6.500 de mile marine și până la 12 focoase per
rachetă), submarinul rus de clasă „Borei-A” (înarmat cu 16 rachete balistice
intercontinentale (I.C.B.M.) și torpile de 553 mm) și submarinele S.L.B.M.
(înarmate cu aproximativ opt rachete Multiple Independently-Tgetable Reentry
Vehicle (M.I.R.V.), care pot facilita lansarea mai multor focoase în același
timp), submarinele britanice din clasa Vanguard (înarmate cu rachete Trident II
D5 cu focoase M.I.R.V., operează pe reactoare nucleare și au capacitatea de a
angaja rachete balistice), submarinul francez „Suffren”, din clasa Barracuda
(înarmat cu rachete de croazieră care pot fi lansate prin tuburi torpile etc.)
Inconvenientele principale ale acestora fiind mobilitatea redusă, chiar și față
de submarinele clasice, zgomotul și vibrațiile, care le fac să fie detectate de
la mare distanță.
Potrivit Institutului pentru Studierea Problemelor
Păcii din Stockholm (S.I.P.R.I.), puterile nucleare sporesc continuu numărul
focoaselor dislocate. Astfel, din totalul mondial de 12.512 focoase din
ianuarie 2024, aproximativ 9.576 se aflau în stocuri militare pentru utilizare
potențială, înregistrându-se o creștere cu 86 de focoase față de ianuarie
trecut. Dintre acestea, aproximativ 3.844 de focoase au fost deja dislocate pe
rachete și avioane, iar aproximativ 2.000 (mai toate deținute de Statele Unite
și Rusia) erau în alertă maximă, adică erau montate pe rachete sau dislocate în
baze aeriene cu bombardiere strategice.
Oricum, cum lesne se poate observa, în raport de sursa
de informare, unele date sunt departe de a fi „oficiale”, iar discrepanțele
rezidă în grija fiecărui deținător de a se expune numai atât cât consideră
necesar. Peste toate acestea,
suprapunându-se capacitatea reală de penetrare a spionajului militar,
care, intenționat și în raport de interesele pe care le deservește, lasă să
„scape” doar atât cât se convine, cu dublu scop: a înspăimânta sau, dimpotrivă,
de a induce în eroare adversarii; adevărul fiind, mai totdeauna undeva, pe la
mijloc.
Față de toate cele, atât de succint prezentate, există
vreo minte normală care să mai creadă că reprezentanții ocultei satanice și
colaboraționiștii lor din cele mai înalte straturi sociale au vreo șansă să se
strecoare printre furcile cărora singuri le-au ascuțit colții?! Niciodată. Din
simplul considerent că acea infimă diferență dintre flacăra vieții - flacăra
olimpică, dacă vreți - și flacăra morții -
în context, flacăra nucleară - nu le este și nu le va fi niciodată la
îndemână. Și-atunci, pentru ce atâta îndârjire ca să distrugă omenirea, fie și
așa printr-o exagerată selecție? Acest atribut suprem, îl are numai Bunul și
Atotputernicul Dumnezeu, Creatorul, Unicul care are în puterea Sa sfântă
latitudinea de a hotârî când, cum și dacă va veni vreodată sfârșitul lumii. În
rest, vorba înțeleaptă a Ecleziastului (sursa: Biblia, Ecleziastul, cap.12,
pct.8): Deșertăciunea deșertăciunilor! Iar, pentru noi, pentru „turma”
omenească - partea cuminte și recunoscătoare și, deopotrivă, partea aceea
zbuciumată, rea și nerecunoscătoare - subzistă sau ar trebui să subziste
aceeași fundamentală întrebare: Quo vadis humanitate?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu