TE
VEDE, TE AUDE
-
Sfantul Ioan din Kronstadt -
De te rogi, de sezi, de umbli, de te culci, de gândesti, vorbesti, te bucuri,
te întristezi, de esti sanatos sau bolnav, de esti acasa sau în ospetie, pe
uscat sau pe apa, fii sigur ca Dumnezeu te vede limpede – cum nu se poate mai
limpede! – ca îti cunoaste gândurile, dorintele, faptele, starile sufletesti,
în fiecare clipa a existentei tale, îti aude mai bine decât cu cel mai fin auz
toate vorbele, îti percepe toate miscarile sufletului, desi nu are vedere si
nici auz, aceste organe omenesti atât de complicate si de aceea imperfecte
(desi noua ni se dovedesc perfecte), fiind El Însusi, în substanta Sa, totul
numai vedere (de aceea L-au si numit grecii Theos) si tot numai auz, mai bine
zis, tot Lumina si Vedere.
Sfantul Ioan din Kronstadt, Viata mea in
Hristos, traducere de Boris Buzila, Ed. Sophia, Bucuresti, 2005, p. 416
PETICUL
-
Sfantul Nicolae Velimirovici -
Peticul cel nou la haina cea veche. Aceasta expresie desemneaza metoda înnoirii
de fatada, necrestine, atunci când omul se schimba doar pe dinafara, croindu-si
în parte ceva nou, însa înlauntrul sau nu se schimba si ramâne la fel ca
înainte. Aceasta se refera la toti cei care cauta sa-si îndrepte starea lor
prin „cârpeala cea veche”, în loc sa se înnoiasca pe sine smerindu-se prin
Mântuitorul Hristos. Asa cum peticul cel nou îndata se desprinde de haina cea
veche, marind numarul jalnicelor zdrente, tot astfel si pacatosii cei vechi
leapada noua învatatura a Domnului, deschizând ranile cele vechi, mai puroinde
si mai grave decât au fost mai înainte ca ele sa fie descoperite.
Sfantul Nicolae Velimirovici, Simboluri si
semne, traducere de Gheorghita Ciocioi, Ed. Sophia, Bucuresti, 2009, p. 57
SEVELE
VESNICE
-
Sfantul Efrem Sirul -
Daca grâul ce hraneste trupurile,
chiar daca cea mai mare parte a lui trupul o leapada
ca gunoi,
e hranit de vazduh si îngrosat de vânt,
cu cât mai mult adierile curate din grânele Raiului
pot revarsa asupra celor duhovnicesti
sevele lor vesnice si hrana lor duhovniceasca.
Binecuvântat Cel care în Raiul Sau va da bucurie
întristarii noastre!
Sfantul Efrem Sirul, Imnele Raiului,
traducere de diac. Ioan I. Ica jr., Ed. Deisis, Sibiu, 2010, p. 83
DORUL
DUPĂ ROMÂNIA FRUMOASĂ
-
PR. JUSTIN PÂRVU -
Destinul neamului nostru
Destinul neamului nostru e legat de munții Rarăului,
de Transilvania, de Basarabia, de Moldova, de osteneala domnitorilor noștri, a
Bisericii, a călugărilor, a creștinilor din toate vremurile. Basarabia a fost
râvnită de masa slavă, Ardealul a fost râvnit de Ungaria și de toți vecinii
noștri „prieteni” dintotdeauna. Pentru că suntem, am fost și rămânem o țară
ortodoxă, născută din viața Sf. Ap. Andrei și dusă mai departe până în zilele
noastre de cuvioșii părinți.
Unde mai este el fiul lui Decebal? Unde mai este
structura aceasta măreață a lui Traian? Te uiți la un muncitor de-al nostru,
cum trăiește amărât cu șapca asta de proletar, mânat dintr-o viață în alta,
dintr-o sărăcie în alta. Nu mai are nici credință, nici speranță, nu mai are
nici istorie, nu mai are nimic din structura din moși-strămoși.
Dragostea românului de altădată
Ce ne rămâne de făcut nouă astăzi pentru toată această
destrămare a noastră? Să ne întoarcem din nou la duhul marilor nevoitori ai
credinței noastre, să ne întoarcem la rugăciunea noastră, la unitatea de
altădată, să ne întoarcem la modestia și la sărăcia de altădată. Era foarte
multă bogăție la ceas de sărăcie. Românul trăia în liniște și avea rugăciunea
lui, postul, biserica lui. Era stăpân pe această moșie de pământ pe care el o
lucra cu sudoare și nevoință. De la mamă, de la bătrâna care torcea cu furca
lână, își făcea și o haină, și o îmbrăcăminte sănătoasă care rezista la toate
anotimpurile. Nu era atâta boală, atâta suferință trupească, pentru că toate
acestea erau făcute cu dragoste.
Cunoașteți bine modelul acela frumos al bucovinenilor,
cu bundițele acelea făcute cu motive extraordinar de frumoase. Acolo, nu era
făcută numai o cusătură ca să treacă timpul. Era dragostea mamei, dragostea
surorii pentru frate, de a-l face cât mai pregătit pentru ziua Învierii, pentru
ziua Nașterii, a Înălțării Domnului. Era o trăire permanentă în această artă a
țăranului nostru. Era sufletul și viața lui.
FIUL
CEL PIERDUT ȘI RISIPITOR
-
SF. ILARION FELEA -
Pilda fiului risipitor - un strigăt de întoarcere la
Dumnezeu
Dintre toate pildele despre pocăinţă, cea mai bogată
în înţelesuri este pilda despre fiul cel pierdut. Cine nu o cunoaşte? Cine nu
s-a întristat când a văzut pe feciorul cel tânăr plecând de acasă şi
risipindu-şi moştenirea părintească? Cine nu a vărsat lacrimi de durere pentru
nenorocirea lui şi lacrimi de bucurie pentru întoarcerea, îndreptarea şi
iertarea lui?...
A se vedea textul evanghelic aici.
Pentru nenumăraţi păcătoşi, pilda aceasta e un strigăt
de întoarcere la Dumnezeu. Mii şi milioane de suflete, citind sau
ascultând pilda aceasta – în care şi-au văzut chiar viaţa lor – au plâns
amar, au cugetat şi s-au recules. S-au smuls din lanţul patimilor lor şi s-au
întors la Dumnezeu, ca să nu-L mai părăsească niciodată.
Tâlcuirea personajelor din pildă
Care e tâlcul acestei preafrumoase pilde? Tatăl e
Dumnezeu. Cei doi fii sunt doi creştini, căci creştinii sunt „fiii” Tatălui
Ceresc şi „fraţi” întreolaltă. Casa părintească e Biserica. Depărtarea de casa
părintească e depărtarea de Biserică. Averea e bogăţia darurilor dumnezeieşti.
Risipirea averii părinteşti e risipirea darurilor primite de la Dumnezeu în Sf.
Botez şi în Sf. Mir. Slujirea la porci e nefericirea şi robirea
sufletului care se lasă stăpânit de patimi cum sunt: beţia, desfrânarea, lenea,
risipa, rea-credinţa, lăcomia, trufia, cu toate surorile lor. Venirea în fire
este deşteptarea cugetului şi aducerea aminte de casa părăsită şi de darurile
pierdute. Întoarcerea acasă e întoarcerea la Biserică şi la Dumnezeu, adică
pocăinţa prin căinţă, mărturisire şi îndreptare.
Strigătul: «greşit-am …» este recunoaşterea şi
mărturisirea păcatului. Îmbrăţişarea şi sărutarea Tatălui este semnul iubirii,
al dezlegării şi al iertării. Haina cea dintâi e haina nevinovăţiei,
haina sfântului Har, în care e îmbrăcat sufletul în taina Sf. Botez şi a Sf.
Mir. Inelul în mână e semnul iubirii nesfârşite a lui Dumnezeu (cum inelul e
fără început şi fără de sfârşit, aşa e şi iubirea lui Dumnezeu faţă de oameni:
fără de margini şi fără de sfârşit).
Încălţămintea este Evanghelia după care trebuie să
trăiască cel ce s-a întors la Dumnezeu, „ca să umble în căile Domnului” (precum
se spune la Sf. Botez). Ospăţul celor din casă este Sf. Cuminecătură, Sf.
Liturghie, sărbătoarea iertării, masa bucuriei gătită celor ce se împacă cu
Dumnezeu.
Fiul cel de al doilea și cârtirea celor dintâi
Fiul al doilea este omul care ţine poruncile lui
Dumnezeu şi se crede drept, dar în inimă e răutăcios, lacom de moştenire şi
fără de iubire frăţească. Dumnezeu îi arată că iertarea păcătoşilor – adică a
fraţilor noştri care se pocăiesc – nu împuţinează „moştenirea”, adică răsplata
celor ce trăiesc în voia şi ascultarea lui Dumnezeu.
Sunt unii oameni care, în loc să tresalte de bucurie
când un păcătos se întoarce pocăit la biserică, bârfesc şi cârtesc. În loc să-l
îmbrăţişeze, cu dragoste, îl întâmpină cu batjocuri, cu glume sau cu mustrări.
Aceştia greşesc amar, ca şi fiul al doilea, care în loc să se bucure, cum se
bucură şi îngerii din cer pentru pocăinţa păcătoşilor, se arată lipsiţi de
iubire frăţească. Se întristează de binele aproapelui şi astfel fac un păcat de
moarte.
Noi toţi se cuvine să ne bucurăm din toată inima, ori
de câte ori un fiu pierdut se întoarce la Dumnezeu, ori de câte ori un păcătos
se pocăieşte. Bineînţeles, nu despărţindu-se de Biserică, ci întorcându-se la
sânul ei de Mamă. Căci pentru cel ce se desparte de Biserica părinţilor şi
moş-strămoşilor săi, „pocăinţa” nu foloseşte la nimic. Este numai o amăgire, o
înşelare, un nou fel de a greşi, o formă nouă de nesupunere şi răzvrătire faţă
de „casa părintească”. Să ştii, iubite cititorule, că unul ca acesta este
eretic, care «s-a abătut şi a căzut în păcat, fiind singur de sine osândit»
(Tit 3: 10-11).
„El ne aşteaptă mereu şi cu dor”
Dumnezeu aşteaptă neîncetat întoarcerea noastră.
Niciodată nu ne pierde din vedere. Când suntem fii răzvrătiţi, când nu facem
altceva decât risipim darurile cu care El ne-a împodobit... Când suntem ameţiţi
de cloroformul sau otrava păcatelor... Când ne petrecem viaţa în beţii,
în dezmierdări, în minciuni, în petreceri cu femei şi cărţi de joc, ca şi
vechii păgâni... Când viaţa noastră e un blestem şi când am uitat cu totul de
Evanghelie şi de Biserică... El ne aşteaptă mereu şi cu dor.
Zece ani a aşteptat un tată pe fiul său, de trei ori
pe zi la gară, în speranţa că se va întoarce acasă. Dumnezeu totdeauna ne
aşteaptă, în casa Sa, cu masa darurilor întinsă, gata de iertare şi de ospăţ.
Întoarce-te, suflete, la odihna ta, la Casa Tatălui
tău. Întoarce-te cu lacrimi de pocăinţă şi vei fi primit cu lacrimi de bucurie.
Spovedeşte-ţi păcatele şi vei primi – prin dezlegare – iertarea. Îndreptează-te
şi niciodată nu uita că „prin îndreptarea celor răi sporeşte numărul celor
buni”.
Dezastrul desfrânării
Căsătorit după lege, «în Hristos şi în Biserică» (Ef.
5:32), «în Domnul» (1 Cor. 7:39), fiul cel rătăcit putea să trăiască fericit,
fie în casa părintească, fie în căminul său familial. Împlinirea dorinţelor şi
chiar a plăcerilor trupeşti este firească, dar numai între marginile
poruncilor, virtuţilor şi ale vieţii religioase şi morale. De aceea cu
înţelepciune Însuşi Dumnezeu a rânduit «ca pază împotriva desfrânărilor,
fiecare bărbat să-şi aibă femeia lui şi fiecare femeie să-şi aibă bărbatul ei»
(1 Cor. 7:2). «Cinstită să fie nunta întru toate şi patul nespurcat. Iar pe
curvari şi pe preacurvari îi va judeca Dumnezeu» (Evr. 13:4). Când trece peste
marginile poruncilor, ale virtuţilor şi ale Tainelor Sfinte, cade în
păcatul desfrânării, care este cea mai întinsă plagă a societăţii păgâne.
Familii nenumărate, averi mari, cetăţi, oraşe, ţări
întregi au fost pierdute din pricina desfrânării. Din «revărsarea desfrâului»
(1 Petr. 4:4) se nasc vaiuri peste vaiuri, dureri peste dureri, drame peste
drame, tragedii peste tragedii. Din pricina desfrânării curg şiroaie de lacrimi
şi bălţi de sânge. Câte dintre acestea ar putea să ne povestească numai
treptele şi sălile de judecată ale judecătoriilor şi ale tribunalelor?!...Prin
desfrânare omul îşi distruge propriul lui cămin familial. Îşi ucide propria lui
fericire şi propriul lui suflet, ca şi fiul rătăcit. Și se alege cu mustrarea
conştiinţei, singura licărire de lumină care i-a mai rămas, după ce a risipit
toate darurile şi bunurile părinteşti.
Puterea pocăinței
În lumina şi în remuşcările conştiinţei, fiul cel
pierdut se vede flămând, sărac, desculţ, vinovat şi nefericit. Culege roadele
neascultării şi ale desfrâului. În amărăciunile păcatului cunoaşte frumuseţea
virtuţii.
Pilda fiului rătăcit ne arată căderea omului prin
desfrânare şi ridicarea lui prin pocăinţă. Fiul rătăcit se întoarce la tatăl
său, omul păcătos la Dumnezeu. Greşeala faţă de tatăl său e greşeala faţă de
Dumnezeu. Poftele şi plăcerile vinovate sunt negura în care se pierde.
Rugăciunea şi spovedania împrăştie negura şi sting văpaia patimilor.
La ivirea zorilor, întunericul piere. La ivirea
pocăinţei, ca în faţa unui răsărit de soare, se stinge noaptea păcatului.
Iubite creştine, păcatele se văd şi strigă. Şi mai ales păcatul desfrânării.
Înfăţişarea înaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor – în case, pe stradă şi în
orice adunări – în haina păcatului, e nedemnă, e ruşinoasă şi păgubitoare. Se
vede şi strigă. De aceea, ascultă şi urmează cuvântul Evangheliei:
„Fugiţi de desfrânare!... Au nu ştiţi că trupurile
voastre sunt mădularele lui Hristos? Lua-voi deci mădularele lui Hristos, ca să
fac din ele mădularele unei desfrânate? Ferească Domnul!... Sau nu ştiţi că
trupul vostru este lăcaşul Duhului Sfânt care locuieşte în voi şi pe care-l
aveţi de la Dumnezeu şi că voi nu sunteţi ai voştri? Căci aţi fost cumpăraţi cu
preţ, răscumpăraţi de Hristos?
«Preamăriţi dar pe Dumnezeu în trupul şi în duhul
vostru, ca unele care sunt ale lui Dumnezeu» (1 Cor. 6:15-20).
(Extras din cartea „Pildele
Mântuitorului”, de Pr. Ilarion V. Felea
--
Pr. Alexandru Stanciulescu - Barda ,
Parohia Malovat , jud. Mehedinti, Romania
tel. 0724 998086
DE
CE RESPINGEM DUREREA
-
MARIN RĂDUCĂ -
Învierea prin suferință
Noi, ca oameni, ne întrebăm de multe ori contrariați:
„De ce, cu cei ce-L caută pe Dumnezeu, se întâmplă lucrurile acestea
nedorite?”. Dar trebuie să le primim pe toate ca din mâna lui Dumnezeu. Păi,
„Câți în Hristos v-ați botezat, în Hristos v-ați și îmbrăcat”. Cei care luptă
pentru Dumnezeu, pentru Hristos, să nu se aștepte la altceva decât la
suferință.
Viața în Hristos este cruce și învierea noastră nu
poate să fie decât prin suferință. Deci, pe noi, suferința ne-a apropiat mai
mult de Dumnezeu. Lumea nu prea poate înțelege lucrul acesta. Omul, ce spune?
„Păi, dacă eu lupt pentru Dumnezeu și eu mi-am dedicat viața lui Dumnezeu, de
ce mi se întâmplă mie lucrurile acestea?”.
În general, omul respinge durerea și totuși suferința
este cea care ne apropie de Dumnezeu. Putem să spunem și așa, că suntem oarecum
pedepsiți pentru păcatele noastre, dar nimic în viața noastră nu ni se întâmplă
fără voia lui Dumnezeu.
Diavolul este acela care e pârâșul nostru dacă
Dumnezeu îi aprobă ca să ne încerce. Ceea ce vedem că se întâmplă în zilele
noastre este pentru că Dumnezeu a îngăduit diavolului să se lege de sufletul
nostru(….).
Că așa de vorbit despre Dumnezeu e foarte ușor, dar ca
să-L trăim pe Dumnezeu, să trăim viața Lui, aceasta este adevărata Teologie, nu
doar scolastica. Putem vorbi foarte frumos despre Dumnezeu, dar dacă nu-L
trăim, nu ajungem la cunoașterea lui Dumnezeu. Așa că vedeți, nu trebuie
neapărat să fim în închisoare ca să ajungem la mântuire, la sfințenie. Depinde
de fiecare cum înțelege, că deși în general suntem cu toții oameni, nu aveam
aceleași caractere.
(Extras din Revista Atitudini Nr. 59
DE
CE NU AVEM PACE?
-
ARHIM. VARNAVA -
De ce nu ne putem liniști?
Nu putem să ne liniștim și să ne desfătăm de pacea lui
Dumnezeu, pentru că am devenit complecși și complicați și, prin urmare,
confuzi. Ne-am pierdut autenticitatea, ne-am pierdut simplitatea inimilor
noastre. Suntem cufundați în gânduri, în patimile noastre și în conflictele
noastre interioare.
Tulburările pe care le avem înlăuntrul nostru le
răspândim, de obicei, și în jurul nostru: acasă, la serviciu, în mediu nostru.
Cu siguranță, sunt multe motive care ne pot justifica
agitația și împrăștierea. Trăim într-o lume care merge într-un ritm frenetic.
Suntem înecați în probleme, avem atâtea griji, suferim nedreptăți, nimănui nu-i
pasă de noi…, trăim în patimi. Răutatea, invidia, gelozia, suspiciunea,
ranchiuna ne mănâncă sufletele. Dar, să fim sinceri! Problemele cotidiene sunt
doar scuza noastră, le invocăm pur și simplu pentru a justifica frământările
noastre interioare profunde care stăpânesc ființa noastră.
„Pacea interioară o aduce și pe cea exterioară. Și
dacă presupunem că ar putea fi în lume o pace exterioară, va fi deficitară și
va fi falsă, dacă ea, pacea – această pasăre sfințită, sau „porumbel”, nu se va
cuibări și în inimile noastre și în viețile noastre.
Vrem pacea lui Hristos?
Mama adevăratei păci este iubirea care determină mila
pentru frații noștri nefericiți, smerenia, râvna, negarea oricărei
deșertăciuni. În timp ce noi suntem egoiști, iubitori de bunăstare și de tot
felul de deșertăciuni, răi, invidioși, depravați, mândri, vicleni, plini
de gânduri… Ιar omul cel plin de griji nu poate fi blând și pașnic.
Nu râvnim pacea lui Hristos. Viața noastră este
frământare, îngrijorare, agonie păcătoasă. Cum vom trăi fără patimile noastre?
Toată această mișcare neîncetată a lumii este generată de patimile noastre.
Dacă înlăturăm din rutina noastră faptele pătimașe, lumea noastră se ofilește,
moare. Ce să facem cu pacea lui Hristos? La ce ne folosește, ne întrebăm.
Totuși, un alt mod de a ne liniști nu există, dacă nu iubim și nu dorim pacea
lui Hristos, dacă nu iubim în primul rând pe Hristos, pe Stăpânul păcii și Evanghelia
Lui” (Binecuvântat refugiu).
Pentru dobândirea păcii lăuntrice, cu siguranță, nu
sunt suficiente inteligența și abilitățile noastre umane. Este nevoie de harul
dumnezeiesc.
Prin Har dobândim pacea
Sfântul Nicolae Cabasila, în Tâlcuirea Sfintei
Liturghii, comentează: „Atunci când preotul se roagă: pentru pacea de sus, nu
se referă doar la dragostea dintre noi, atunci când nu ținem ranchiună unul
față de celălalt, ci și la pacea cu noi înșine, „dacă inima noastră nu ne
osândește” (1 Corinteni 3:21), cum spune Sfântul Apostol Pavel. Căci atunci
când mintea este în freamăt și tulburare, este cu neputință să comunice
cu Dumnezeu. Și precum pacea îi unește pe cei mulți într-un singur om nou, într-un
întreg, tot așa neliniștea îl împrăștie pe unul în mulți, în bucăți. Cum, dar,
se va putea uni cel împrăștiat cu Dumnezeul Cel Unul și simplu?”.
Calea spre eliberarea de patimi și găsirea liniștii
sufletului nostru este deschisă de conștiința propriei păcătoșenii, de
zdrobirea inimii și de pocăința pentru păcatele și căderile noastre. Depășirea
gândirii pervertite a omului celui vechi necesită mult efort, luptă și nevoință
zi de zi, cu conștientizare și discernământ.
Pentru dobândirea păcii lăuntrice, cu siguranță, nu
sunt suficiente inteligența și abilitățile noastre umane. Este nevoie de
harul dumnezeiesc. Dar despre ce har vorbim, atunci când nu cerem și nu
simțim harul? Când toată puterea noastră sufletească, în loc să o îndreptăm
spre căutarea lui Dumnezeu, o consumăm în efortul de a ne înălța propriul „eu”?
Conflicte?
De multe ori apar conflicte chiar și în cercurile
bisericești. Intrăm în competiție și rivalitate prin susținerea îndărătnică a
opiniilor noastre teologice. Nu suntem deschiși să acceptăm poziția diferită a
altora, rămânem în propriile noastre „credințe”.
Nu avem sensibilitatea de a realiza că preocuparea noastră principală ar trebui
să fie construirea păcii și a unității trupului Bisericii. Dacă ceea ce facem
ne pune în opoziție cu ceilalți și strică unitatea, nu ne justifică pe noi,
nici părerile noastre teologice, nici atitudinea noastră ascetică, nici
înaltele noastre virtuți, oricât de adevărate ar părea toate acestea.
Dacă am fi avut „mintea lui Hristos”, am fi gustat cat
de mare binecuvântare este să fim în comuniune cu celălalt, am fi simțit
libertatea pe care ne-o dă puterea de a nu face diferențe păguboase între
primul și al doilea, între cel superior și cel inferior. Am fi înțeles că nu
există ceva mai înalt decât a fi în legătura dragostei cu celălalt. Căci
fratele nostru este viața noastră! Omul smerit nu se compară cu nimeni și nu se
gândește dacă are sau nu, mai multe daruri și virtuți decât altul. El cinstește
pe fiecare om ca fiind chip al lui Dumnezeu.
Trebuie să înțelegem că este o adevărată cădere să nu
prețuim și să nu respectăm fiecare persoană, chiar și pe cel mai mic dintre
frații noștri.
(Mai multe aflați în cartea Părintelui
Varnava, „Fericirile, Răspunsul dat lumii”)
TACEREA
DARURILOR
-
Sfantul Tihon din Zadonsk -
Vezi ca pomul îsi daruieste rodul tuturor, dar tace; fântâna pe toti ne adapa,
dar tace; la fel si celelalte fapturi ale lui Dumnezeu ne aduc folos, însa
ramân tacute. Caci ele asa au fost rânduite de catre Ziditorul si, necuvântând,
propovaduiesc slava si lauda lui Dumnezeu, dându-ne prilej si noua, celor care
le folosim spre trebuinta noastra, sa slavim si sa laudam bunatatea Domnului.
Prin acestea învatam si noi, fapturile cele cuvântatoare, sa ne facem bine unul
altuia, dar sa tacem, sa nu trâmbitam înaintea noastra, sa nu râvnim slavirea
noastra, ci sa cautam slava Ziditorului nostru, de la Care am primit fiinta noi
însine, dimpreuna cu orice lucru bun. Astfel ne învata pe noi Hristos,
Mântuitorul nostru: „Asa sa lumineze lumina voastra înaintea oamenilor, încât
ei sa vada faptele voastre cele bune si sa-L slaveasca pe Tatal vostru cel din
Ceruri” (Matei 5, 16).
Sfantul Tihon din Zadonsk, Dumnezeu in
imprejurarile vietii de zi cu zi, traducere de Olga Bersan, Ed. Sophia,
Bucuresti, 2011, p. 102.
LICARIREA
TABORULUI
-
Fericitul Trifon Turkestanov -
De ce oare zâmbeste faptura întreaga în zilele de praznic? De ce oare atunci se
revarsa în inima o minunata usurare, cu nimic dintre cele ale pamântului
asemanatoare, si însusi vazduhul altarului si al bisericii se face purtator de
lumina. Aceasta e adierea harului Tau, aceasta e licarirea luminii Taborului;
atunci si cerul si pamântul, pe Tine laudându-Te, Îti cânta: Aliluia!
Fericitul Trifon Turkestanov, Cunoasterea
lui Dumnezeu prin mijlocirea firii vazute, traducere de Olga Bersan, Ed.
Sophia, Bucuresti, 2011, cap. Acatist de Multumire „Slava lui Dumnezeu pentru
toate”, p. 133.
AJUTORUL
INFRATITOR
-
Sfantul Tihon din Zadonsk -
Vezi
înca si ca o faptura o ajuta pe alta, iar stihiile cele de sus ajuta celor de
jos. Soarele lumineaza si încalzeste vazduhul si pamântul, iar norii le adapa
deopotriva; vazduhul slujeste drept suflare animalelor; pamântul ne aduce hrana
noua si dobitoacelor noastre. Toate acestea ne învata ca noi, fiind fapturi
cugetatoare, cu atât mai mult trebuie sa ne ajutam unii pe altii: cel bogat –
pe cel sarac, cel cumpatat – pe cel nechibzuit, cel sanatos – pe cel
neputincios, cel slobod – pe cel întemnitat, cel puternic – pe cel necajit, cel
împuternicit – pe cel neajutorat si asa mai departe. Iata de ce cuvintele:
„Ce-mi pasa mie de el?” trebuie sa fie izgonite din mijlocul crestinilor.
Sfantul Tihon din Zadonsk, Dumnezeu in
imprejurarile vietii de zi cu zi, traducere de Olga Bersan, Ed. Sophia,
Bucuresti, 2011, p. 61
SF.
ARSENIE BOCA ȘTIA DINAINTE DATA MORȚII SALE
-
PR. CRĂCIUN -
Întâlnirea cu Pr. Arsenie Boca
În 1958, după ieșirea din pușcărie, m-am dus la
Mănăstirea Prislop, într-o sâmbătă de Florii, împreună cu un coleg de-al meu,
de la Teologie, care îl cunoștea din Vața de Sus, satul natal al părintelui
Arsenie Boca. Deși ne-a văzut și știa că îl căutăm, n-a vorbit cu noi nici
sâmbătă, nici duminică, pentru că tot timpul, în urma lui, roiau cel puțin trei
securiști, pândindu-l ce vorbește și ce predică.
Luni, însă, când ceilalți credincioși au plecat, noi
ne-am găsit dinadins de lucru, la tăiat de lemne. Și părintele Arsenie ne-a
chemat în biserică și am vorbit cu el, ca la spovedanie. Mie mi-a spus să nu mă
călugăresc, iar celuilalt i-a spus: „Tu nu te însori!”. Și într-adevăr, a ajuns
călugăr la Mănăstirea Lainici. Părintele îți citea viața ca-n palmă. Dobândise
o putere atât de mare prin rugăciune, încât străbătea cu privirea și mintea
până în cele mai adânci tainițe sufletești.
Părintele Arsenie își sculptase data morții pe cruce
Cu vremea, devenisem destul de apropiați, mai ales că
soția mea îl cunoștea și ea, încă din tinerețe. Cu un an înainte de a muri, de
pildă, părintele Arsenie m-a chemat la Prislop, împreună cu preoteasa mea, ca
să schimbăm pe îndelete o vorbă. Atunci, am văzut și eu cu ochii mei, crucea de
lemn pe care părintele pusese să i se cioplească data morții, cu șase luni
înainte de a muri. Știuse exact când va merge la Domnul! Iar când a murit,
copiii mei s-au numărat printre cei care i-au săpat groapa.
La Cinciș, părintele Arsenie venea după 1958, când se
reînființase Mănăstirea Prislop care nu-i așa departe de noi. Era cu trei ani
înainte de a se face lacul de acumulare pe râul Cerna, când nu bănuia încă
nimeni că biserica satului va fi înghițită de ape. Biserica aceea era un
monument istoric extraordinar de valoros. Fusese înălțată la 1459, pe vremea
lui Ioan Corvin. Ei, bine, părintele Arsenie a știut cu mult înainte ce se va
întâmpla.
Profeția de la Cinciș
Urcând el, pe dealurile Cincișului, cu soția mea și
alte credincioase, se oprește brusc în fața bisericii din Cinciș. Întinde bâta
pe care o ținea pe un umăr și zice: „Până aici va fi apa peste zona asta!”.
„Cum, părinte, vom muri toți?”, l-au întrebat credincioasele. „Nu moare nimeni.
Biserica moare”, a zis părintele.
După ce biserica a fost înghițită de ape, părintele
Arsenie Boca care a continuat să vină la Cinciș, ne-a poruncit: „Voi să faceți
un muzeu unde să se păstreze frescele care s-au evacuat din biserică! Sunt de
neprețuit!”. Și ne-a mai zis părintele că atunci când facem muzeul, să aibă și
un etaj, unde să fie chilii pentru călugări. O mănăstire mică, însă care să
respecte cu strictețe rânduiala Bisericii noastre ortodoxe. Încât să mai ridice
satul și ținutul acesta, sărăcit în ideal și credință”. Și cum a zis părintele,
așa s-a întâmplat!
(Mai multe mărturii și argumente aflați în
Nr 88 al Revistei Atitudini)
TEAMA
-
Arhiepiscopul Iustinian Chira -
„Nu va temeti!” Acesta este cuvântul care atunci si
acum si pâna la sfârsitul veacurilor da tarie omului sa strabata timpuri si
locuri vitrege, sa cucereasca muntii si valurile marilor, îi da o credinta
nebiruita în triumful dreptatii, libertatii si al vietii. De doua mii de ani
omul a fost eliberat de frica, de singuratate si împreuna cu toti fratii lui a
început sa cânte: „Cu noi este Dumnezeu, întelegeti neamuri si va plecati, caci
cu noi este Dumnezeu” (Isaia 8, 9).
Arhiepiscopul Iustinian Chira, Cuvintele
Parintelui - un ghid al frumusetii launtrice, Ed. Mega, Cluj-Napoca, 2009, p.
128
--
Pr. Alexandru Stanciulescu - Barda ,
Parohia Malovat , jud. Mehedinti, Romania
tel. 0724 998086
BARCA
-
Sfantul Simeon din Dajbabe -
Leaga-ti barca
mai temeinic când e înnorat sau ploua si roaga-te mai cu râvna când esti în
necaz si napadit de gânduri, astfel ca apa sa nu-ti duca barca si deznadejdea
sa nu te copleseasca.
Sfantul Simeon din Dajbabe, The Orthodox
Word, nr. 271-72, traducere de Laura Marcean, Ed. St. Herman, Platina, SUA,
2010, cap. Selected Verses from the Treasury of St. Symeon’s , p. 37-53
FARISEUL
ȘI VAMEȘUL
-
SF. IALRION FELEA -
Este credincios omul care se laudă cu virtuțile?
Pentru oamenii care îşi închipuie că sunt drepţi şi
dispreţuiesc pe ceilalţi, Mântuitorul spune pilda următoare.. (a se vedea Lc.
18:9-14).
Pentru toţi oamenii, biserica trebuie să fie locul
sfânt de închinare lui Dumnezeu. În locaşul ei, ca şi acasă, creştinul e dator
să se roage cu căldură şi cu smerenie, cu credinţă şi cu sinceritate. Omul cu
adevărat religios este acela care îşi deplânge păcatele, nu care se laudă cu
virtuţile sale. Cine dispreţuieşte pe alt om, este un trufaş şi omul trufaş e
urâciunea lui Dumnezeu (Lc. 16:15).
Fariseul din parabolă se crede om ales şi desăvârşit.
De aceea chiar şi în Biserică trece semeţ, cu capul pe sus. Se înalţă în slavă,
deasupra tuturor oamenilor, fie păgâni fie iudei. Dispreţuieşte gloata
poporului şi pe sine se laudă.
Cum se comportă un fariseu
Când se roagă, el nu are nimic de cerut de la
Dumnezeu; nimic pentru ce să mulţumească lui Dumnezeu sau să-L preamărească.
Faţă de Dumnezeu e mândru şi lăudăros; faţă de oameni e dispreţuitor şi
făţarnic. Din astfel de pricini el nu numai că nu are niciun folos că merge la
biserică, unde se roagă cu făţărnicie, dar ajunge prilej de sminteală pentru
ceilalţi credincioşi. Făţărnicia lui tulbură simţământul religios al
adevăraţilor creştini, care se roagă din inimă, cu evlavie, în smerenie. De
aceea, Iisus Hristos ne dă pe fariseu ca pildă rea şi pe vameş ca pildă bună de
urmat la rugăciune în Sfânta Biserică.
Mândria este izvorul tuturor păcatelor; smerenia e
temelia tuturor virtuţilor. Un înţelept spune că omul din mândrie minte, din
mândrie risipeşte, din mândrie se ceartă, din mândrie urăşte, pizmuieşte şi se
răzbună. Mândria ucide pocăinţa, blândeţea, iubirea şi sfinţenia din suflet.
Din mândrie Lucifer a pierdut cerul şi Adam raiul. În mândrie, capetele sunt ca
spicele: cu cât sunt mai goale, cu atât sunt mai trufaşe. În smerenie,
dimpotrivă: cu cât sunt mai pline, sunt mai plecate.
Puterea smereniei
Smerenia îndreaptă privirile spre rănile sufletului şi
inima spre pocăinţă. Ne face sinceri cu noi, cu aproapele şi cu Dumnezeu;
acasă, în societate şi în Sfânta Biserică. Smerenia e virtute de creştin;
mândria e purtare făţarnică, păgânească. Chiar şi între păgâni au fost câţiva
înţelepţi, care au ştiut să înfrunte mândria şi să laude smerenia.
Iată un exemplu. Filosoful Socrate, văzând pe
Alcibiade că se mândreşte cu avuţiile şi pe alţii îi dispreţuieşte, îi arată o
hartă cu toate ţările pământului şi-i zice: „Dragul meu Alcibiade, te rog caută
pe hartă ţara noastră”. După ce Alcibiade o caută şi i-o arată, Socrate îi zice
din nou. „Acum te rog, caută şi-mi arată moşiile tale”. Alcibiade caută, dar nu
le poate arăta. Atunci înţeleptul Socrate îi grăieşte: „De ce te mândreşti
aşadar cu ceea ce nu poţi afla în nicio parte a pământului?”.
S-a întrebat un bătrân: „Când dobândeşte sufletul
smerenia?”. Şi a răspuns: „Când se îngrijeşte de răutăţile sale”.
Zis-a alt bătrân: „Cel ce are smerenie, smereşte pe
draci; iar cel ce nu are smerenie, se batjocoreşte de draci” (Patericul).
Mândria osândeşte, smerenia mântuieşte.
(Preluat din cartea „Pildele
Mântuitorului”, Preot Ilarion V. Felea)
RASARITUL
LUNII
-
Sfantul Ioan din Kronstadt -
Ce mi-a trecut prin minte în timpul unei plimbari,
când am admirat un rasarit de luna. Domnul zice: Facutu-le-am toate câte sunt
ca sa va fiu pe plac. V-am creat dupa chipul si asemanarea Mea; am pus
luminatori pentru voi soarele, luna si stelele; pentru voi am facut pamântul cu
toate roadele lui; am raspândit aerul, ca sa-l respirati; v-am dat focul sa va
luminati, sa va încalziti si sa va gatiti mâncarea; v-am dat tot felul de
bucate gustoase si bauturi felurite; v-am dat priceperea de a face tesaturi de multe
feluri, v-am dat si materiale ca sa va faceti haine; v-am dat aurul, argintul,
arama si alte metale aflate în maruntaiele pamântului ca sa faceti din ele
monede si alte obiecte. V-am adunat într-o societate bine alcatuita, v-am dat
Împarat, pe potriva inimii Mele, unsul Meu, chipul Meu pe pamânt. Vi l-am dat
pe Fiul Meu, Unul-Nascut, Care S-a dat mortii, dupa vointa Sa, pentru a Se face
voua mâncare si bautura; v-am dat Biserica pamânteasca, de El întemeiata, al
carei Cap este. Ce dati în schimbul bunatatilor Mele? Cu ce le rasplatiti? Cu
nerecunostinta, uitându-Ma, respingându-Ma, nesocotindu-Mi poruncile. „O, neam
necredincios si îndaratnic, pâna când voi fi cu voi? Pâna când va voi suferi pe
voi?” (Matei 17, 17).
Sfantul Ioan din Kronstadt, Viata mea
in Hristos, traducere de Boris Buzila, Ed. Sophia, Bucuresti, 2005, p.
139.
Văd
calea salvării şi nu pot să fac nimic
-
IOAN IANOLIDE -
„Mi-e
cugetul smerit”
Iubite
Părinte Benedict,
Sunt
la Cozia.
Iisus
este în mormânt!
Aşteptăm
Învierea!
Agonia prelungită duce la deznădejde. În chinurile ce
nu se mai termină, mă întreb cu disperare: cu ce am greşit, Doamne? Ce trebuie
să facem, Doamne? Cum ne vom mântui, Doamne? Năvălesc mulţime de gânduri ce-mi
zic că departe este creştinătatea de Hristos.
Mi-e cugetul smerit, căci cu adevărat mă simt ca cel
mai ticălos om.
„Clocoteşte dragostea de oameni în mine”
Văd calea salvării şi nu pot să fac nimic. Nu-mi e
îngăduit nimic. Şi clocoteşte dragostea de oameni în mine.
Şi tac, şi suspin, şi plâng. În mormânt, viu mă aflu,
e beznă, în mine e lumină. În lume e vrajbă, în Biserică e pustiu, mănăstirea
se sfarmă, poporul aprinde lumânări, copiii stau uimiţi în faţa tainei.
Păcatele mocnesc, minţile sunt rătăcite, ard trupurile de patimi. Geme pământul
de răul oamenilor. Suferă firea de patimile noastre, şi mă simt epuizat, slab,
netrebnic.
Vibrează dorurile sfinte în trup jilav, stă omul viu
în pământul reavăn. Duhul Sfânt e înmormântat cu mine, în tină, în păcat,
jelesc, cer cu disperare, nu de la oameni, ci de la Dumnezeu, cer Înviere!
„Numai duhul arde în mine”
E răul atât de adânc în veac, încât e necesară o
intervenţie divină. Nu mai există punct fix pentru conştiinţe. Nu mai există
bună-credinţă în oameni. Dezastrul rânjeşte în toată strălucirea civilizaţiei
secolului XX.
Forţe colosale stau gata să sfarme planeta. Duhuri
învrăjbite îi stăpânesc pe oameni. Lume fără Dumnezeu!
Stau mic, tăcut, izolat în chilia în care sunt tolerat
puţin timp, în Cozia. Numai duhul arde în mine şi-mi chinuie sufletul şi
mintea. Mă rog, simt, trăiesc, atât mi-a mai rămas.
Am dorit să-mi îndeplinesc datoria de creştin şi de
om, acum am ajuns să-mi cer sfârşitul de cuviinţă. Dumnezeu, El singur, va şti
ce să facă, cu lumea şi cu robul său cel mai netrebnic, Ioan.
Iubite Părinte Benedict, Hristos a înviat!
E speranţa lumii aici şi în eternitate!
Bucuria Învierii s-o purtaţi până la strămutarea
obştească.
Vă îmbrăţişez cu toată dragostea.
Ioan I.
Sâmbăta Patimilor
7 Mai 1983
DE
CE A DISPĂRUT FORȚA RUGĂCIUNII
-
PR. JUSTIN -
Ce ni se cere?
De aceea, și nouă la ora aceasta, ni se cere foarte
multă nevoință, ni se cere foarte multă unitate și multă rugăciune. Dacă a fost
nevoie de multă rugăciune în țara aceasta, apoi acum, la anii aceștia, se cere
îndoit sau întreit. Rugăciunea era mult mai primită înainte pentru că era mult
mai puternică și aveam curățenia copiilor. Pe vremea mea, într-o biserică,
jumătate erau copii. În școală, erau vreo 220. Acum sunt cam 60-70. Intrai în
biserică, erau numai copii. Când spuneau un Tatăl nostru, rugăciunea lor
pătrundea până în adâncul cerului. Ei bine, această forță a rugăciunii a
dispărut la ora asta. Nu mai este acea forță, nu mai este baza rugăciunii care
să ne dea acea îndrăzneală.
De ce nu mai ies sfinți?
De aceea, ni se cuvine nouă, mai ales călugărilor,
mănăstirilor, să fim atenți pentru că chemarea noastră este foarte înaltă. Nu
vă pierdeți timpul cu lucruri de nimic! Fiți atenți la clopotul care sună, la
toaca care bate! Mergeți la biserică cu toată străduința, mergeți la o Utrenie,
la o Liturghie, pentru că trebuie să formăm elementul de bază al viitorului
neamului nostru. Lumea nu mai așteaptă nimic altceva decât să vadă sfinți. Și
ei nu ies. Ea ar vrea să vadă oleacă mai multă nevoință, mai multă străduință
din partea noastră. Despre monahism, elita aceasta a societății, Patriarhul
Nicodim Munteanu spunea că este „armata de elită a Ortodoxiei”. Dar ea trebuie
să fie și la înălțimea ei de nevoință și de rugăciune.
(Continuare în Revista Atitudini Nr. 89)
IMPULSUL
TICALOS
-
Sfantul Sofronie Saharov -
Sa presupunem ca numai odata în întreg cursul existentei mele am avut un impuls
ticalos, de moment, spre crima. Pâna când nu voi alunga aceasta idee din inima
mea printr-un act de cainta, ea va ramâne în mine ca o pata întunecata cu
neputinta de ascuns. ,,Caci nimic nu este acoperit care sa nu se descopere, si
nimic ascuns care sa nu fie cunoscut” (Luca 12, 2).
Sfantul Sofronie Saharov, Rugaciunea -
experienta Vietii Vesnice, traducere de diac. Ioan I. Ica jr., Ed. Deisis,
Sibiu, 2007, p. 93
AMURGUL
-
Arhiepiscopul Iustinian Chira -
Amurgul
este ca o sarbatoare permanenta, o reminiscenta a întâlnirii lui Dumnezeu cu
Adam. Oricare dintre noi, simte în amurg ceva, ca o mângâiere, ca o adiere care
pluteste în atmosfera, care tulbura, te misca, te face mai gânditor, mai
întelept, mai bun.
Arhiepiscopul Iustinian Chira, Cuvintele
Parintelui - un ghid al frumusetii launtrice, Ed. Mega, Cluj-Napoca, 2009, p.
9-10
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu