Băieții
de la MIRCEA
By Ion Coja|11 iulie 2014|Publicistică.Varia
Text re-publicat
Băieții
de la MIRCEA
În sunetul polifonic al rapsodiei românești,
dobrogenii aduc și ei un sunet aparte, inconfundabil, alături de moldoveni,
olteni, ardeleni etc. O notă specifică – e vorba de un specific sufletesc și
stilistic, i-ar deosebi, printre dobrogeni, pe constănțeni. La rândul lor,
constănțenii, priviți mai de aproape, intră mai departe sub legea
specificității, și pot fi osebiți pe cartiere, pe mahalele – acesta era
cuvîntul auzit în copilăria mea: mahalaua Coiciu, Tăbăcărie, Palazu, Obor,
Piața Chiliei, Anadolchioi… Când un român, venit de la țară, își cumpăra sau
închiria o casă la Constanța, alegea mai întâi mahalaua, să i se potrivească…
Năvala blocurilor construite după 1960 a stricat această dezvoltare organică,
întemeiată pe subtile afinități și a cam uniformizat orașul. Firește, nu cu
totul!… Dar orice s-ar întâmpla la Constanța, o categorie de constănțeni este
sortită să rămână aparte, osebită de ceilalți: băieții de la Mircea, elevi sau
absolvenți!
Multă vreme Constanța a avut numai două licee: unul de băieți, înființat la
1896, și altul de fete, înființat mult mai târziu… Liceul Mircea cel Bătrân a
devenit astfel locul de selectă grupare a celor mai buni copii ai urbei: la
terminarea liceului, absolvenții se înscriau automat în lumea bună a orașului!
Mulți plecau mai departe, la Universități, și ajungeau în lumea bună a
Bucureștiului sau a altor mari orașe din România! Sau din lume, cu timpul!…
În 1956 Liceul Mircea cel Bătrân a încetat să mai fie „de băieți”! A fost
promoția mea cea care a inaugurat acest sistem… Ne-am prezentat la concursul de
admitere în clasa a VIII-a la Liceul Mircea cel Bătrân și, când s-au dat
rezultatele, ne-am trezit împărțiți în două licee!
Mi-aduc bine aminte că noi, băieții, nu ne-am bucurat că se face „mixtarea”
claselor!… Din mai multe motive, unul fiind și acela că nu se mai puteau face
două echipe de fotbal în fiecare clasă… Plus altele, pe care nu le mai puteam
face în clasă sau în liceu din pricina fetelor, prezente și ele fără voia lor!
Ne-am trezit cu fetele „pe capul nostru” că ne încurcă toate socotelile!
În timp însă, desigur, lucrurile s-au mai schimbat! Iar prima promoție de fete
de la Liceul de băieți, adică promoția mea, 1960, a fost grozavă! Cea mai
grozavă, zice-se!
Pentru mine, care am fost la Mircea încă din clasa I, LMB a fost o instituție,
un concept –pot spune, care mi-a marcat în chip apăsat existența! Eram copil
de-o șchioapă când am auzit prima oară de „băieții de la Mircea”: ne-au intrat
în ogradă, în curte, o ceată de colindători, cu tot ce le șade bine unor
urători serioși: inclusiv un buhai!… Atunci am văzut și auzit prima oară un
buhai – ceea ce le lipsiseră celorlalți colindători care ne mai călcaseră
pragul casei. Iar ceata era un veritabil cor bărbătesc, alcătuit din mai multe
persoane. S-a umplut casa cu ei atunci când maică-mea i-a poftit la un pahar de
vin și o felie de cozonac. Așa am descoperit că printre colindători se afla și
vărul Dorică Baloș: el venise cu toată clasa să ne colinde. A rămas de pomină
în casa noastră acel Plugușor… Plugușorul cu care ne-au colindat băieții de la
Mircea… Aduși de Dorică, Dumnezeu să-l odihnească!
La Mircea, în sala de sport, am văzut și prima piesă de teatru, montată de
aceiași băieți: Trei crai de la Răsărit, a lui Hasdeu, am aflat mult mai târziu
numele autorului, dar titlul piesei și o mulțime de replici le-am reținut în
seara aceea, a reprezentației. Am avut impresia că tot orașul venise în sală,
la spectacol. Firește, m-am aflat în față de tot, șezând turcește în fața
primului rând de bănci, unde luase loc directorul Liceului, domnul Zaharia, și
ceilalți profesori: Caragea, Dragoș, Banu, Datcu, Neacșu, Băleanu! După câțiva
ani, i-am prins și eu: profesori de legendă…
La clasele primare l-am avut învățător pe domnu Zamfir! Fost preot, ca și Ion
Creangă, cu care semăna izbitor!… Am aflat mult mai târziu că i s-a plâns
maică-mii de felul „batjocoritor” în care îl priveam atunci când trebuia să ne
spună vreo minciună, una din minciunile pe care profesorii erau obligați să le
spună de la catedră elevilor, după reforma din 1948. Nu cred că a fost așa!
Reconstitui scena și cred că dimpotrivă, bietul domn Zamfir avea remușcări
pentru minciunile cu care ne pervertea suflețelul și va fi avut sentimentul că
dacă nu toți, măcar unul dintre copii îl simte că minte!… Firește, avea mare
încredere în maică-mea, dacă i s-a putut plânge de mine pentru asta…
Despre amintitele minciuni, nu-i vorbă, eram cam toți conștienți! Mă refer la
noi, băieții de la Mircea. Nu era ușor să ne prostească propaganda vremii,
mincinoasă, dar și prostește făcută, adică sortită să aibă succes numai la
nerozi! Mi-aduc aminte de un episod, la clasa a VII-a A, paralelă cu a mea: la
ora de matematică, cu Marin Chiru, un profesor care nu prea avea ce să caute la
Mircea. Îl vârîse cu de-a sila marele mahăr bolșevic Vasile Vâlcu. Era
complexat săracul că se află la catedră. Fără autoritatea necesară, orele cu
bietul Chiru deveneau ore de bâlci! La una dintre ele, Chiru n-a mai putut
răbda, a trântit catalogul de catedră și a țipat la elevi: Mă, măgarilor, voi
aveți habar cine sunt eu?! Păi eu am înființat prima gospodărie agricolă
colectivă din regiunea Constanța!… Luați pe coarda asta, copiii au tăcut toți,
încremeniți! Și în liniștea care se lăsase se ridică în picioare repetentul
clasei, Ghiuri Moroianu, și începe să aplaude, adăugând: Cinste tovarășului
Chiru! N-a pățit nimic!
Am zis repetentul clasei!… Pe vremea aceea se rămânea repetent ușor! Nu
trebuia, ca azi, să te rogi de profesori ca să nu te treacă clasa!… Puteai avea
și notele cele mai mari la celelalte materii, la una singura dacă o scrânteai,
nu aveai nicio scuză, nicio înțelegere din partea consiliului… Cu un an mai
mare ca noi, ne-am bucurat cu toții când Ghiuri a rămas repetent și a ajuns
colegul nostru. Era încă din clasa a VII-a unul dintre primii jaz-bandiști din
Constanța… Pentru mine, cu această replică, Ghiuri a intrat în istoria
LMB-ului!
Ca și Nicu Lascu, cu încercarea sa de a ajunge la partizanii din munți cu o
gașcă de „derbedei” din mahalaua Ovidiu! I-am spus povestea pe acest site!…
Tot din această istorie face parte și farsa pe care i-au jucat-o băieții
profesorului lor de latină: Blum. Unul dintre elevi – din echipa de teatru, s-a
deghizat, adică și-a schimbat frizura și și-a lăsat mustața să-i crească (ori
și-a pus una falsă!), și-a schimbat și vocea, și când să intre Blum în clasă
s-a pomenit că-l așteaptă „inspectorul” școlar, aflat într-o inspecție
inopinată, așa cum se făceau pe atunci inspecțiile, neanunțate!… Și i-a
precizat domnul inspector că vrea să vadă cum se aliniază predarea limbii
latine la noile indicații de partid!
În clasă, ca niciodată, elevii puși să răspundă, nu mai „știau” nimic, încurcau
conjugările și declinările… Colac peste pupăză, lipsea și cel mai bun latinist
din clasă! De fapt nu lipsea, doar că avansase la gradul de inspector școlar… A
fost nevoit bietul Blum să treacă mai repede la partea a adoua a lecției, adică
să predea, o poezie a lui Horațiu…
După câteva zile, s-a aflat în tot liceul, în tot orașul! Deci și în
cancelarie! Blândul domn Blum s-a supărat foc și a cerut exmatricularea
falsului inspector, chit că-i fusese până atunci elevul cel mai drag!… Situația
s-a calmat când unul dintre profesori și-a adus aminte vorbele cu care Blum a
comentat inspecția: „domnilor colegi, a trebuit să-l scot pe Horațiu democrat
și premergător al materialismului dilectic!” A fost printre primii evrei care
s-au distanțat de noul regim și a plecat în Israel, unde, mi-a povestit
Alexandru Graur, a ajuns academician! La plecarea din Constanța a ținut să se revadă
cu câțiva dintre profesorii cu care fusese coleg și să-și amintească cu plăcere
de farsa băieților… Băieții de la Mircea… A plecat cu amintirea de neșters a
unor năzdrăvani!
Mi-aduc bine aminte de momentul revenirii printre profesori a temutului
Mugioiu!… De franceză! La un moment dat a dispărut, s-a auzit că are niște
probleme cu trecutul său politic, unii ziceau că a fost arestat și închis la
Tataia, dar după câteva luni ne-am pomenit cu el că intră, alături de alți
profesori, în sala de festivități, unde urma să se țină o adunare… Spontan au
început apauzele! Nu era obiceiul să-i aplaudăm pe profesori, toată lumea a
înțeles că era aplaudat Mugioiu, profesorul la care se numărau cei mai mulți
corigenți! Repetenți, nici unul!
Și încă una despre colegialitatea lemebistă! La București, mai mulți colegi de
clasă se întâlnesc să-l bea pe un coleg de-al lor, la Encică acasă!… Encică cel
mare, promoția 1958. Casa plină de lemebiști, de băieți de la Mircea… În toiul
petrecerii, după miezul nopții, sună soneria! Cine o fi? Cine dintre colegii
întârziați la petrecere?! Toți se adună la ușă să vadă cine apare, și rămân
trăzniți văzându-l în ușă pe colegul lor Albany Temo! Albany care „trecuse
fraudulos granița” cu un an în urmă și tocmai despre el vorbeau, fiecare ce
aflase despre Albany, cum se descurcă la New York. Revenise, iată, la
București! Dar sub o identitate falsă!… Nu i-a dat telefon lui Traian Encică,
din prudență, a văzut din stradă că e lumină și a sunat la ușă!
Albany n-a spus ce caută prin București decât după ce s-a încredințat că de
față sunt numai foști colegi de la Mircea! Nebunul de Albany venise să aranjeze
cum s-o scoată din țară, tot pe căi ilegale, pe iubita lui! Era și mai puțină
la trup decât Albany și urma să încapă într-o ascunzătoare imaginată de
inginerul Albany în furgoneta cu care intrase în Țară… Planul i-a reușit, a
scos-o pe fată din Țară, a dus-o în America și după ceva vreme au avut grijă să
divorțeze!…
Care-i morala fabulei? Printre cei douăzeci, poate mai mulți, de băieți de la
Mircea, nu s-a găsit unul măcar care „să toarne”! Era printre ei și un coleg,
Ică „Os”, mare fotbalist, care de câteva luni juca la Dinamo!… Fiecare dintre
ei ar fi pățit-o dacă unul dintre ei ar fi turnat. Ar fi intrat cu toții la
favorizarea infractorului sau alt articol de cod penal bolșevic!… Dar cum să
toarne un lemebist?! Să fii pârâcios era rușinea cea mai mare! Țin minte, când
am mers la școală, tata mi-a pus două condiții: să nu pârăsc colegii și să nu
vin bătut acasă!…
…Promoția mea, de câțiva ani, ne întâlnim lunar la ZORILE, în fiecare ultimă zi
de vineri, care colegi se nimeresc să fie în oraș! Adunarea generală este în
iunie, atunci vin cei mai mulți! Vin și unii profesori! Cel mai obișnuit vine
Traian Lazarovici, latinistul! Cel mai iubit dintre profesorii promoției mele!…
A trecut de 90 de ani și este încă verde!
Las deoparte modestia și povestesc momentul deosebit pe care l-am trăit în
legătură cu domnul profesor Traian Lazarovici: primăvara lui 1960, se apropia
bacalaureatul, pentru prima oară se dădea din nou în formula de odinioară,
dinainte de reformă. Urma să dăm oralul în aceeași zi la toate materiile, vreo
șapte-opt! Iar la scris aveam două probe: limba română și o limbă străină, la
alegere, între franceză, rusă și latină! Am anunțat fiecare la ce limbă vom
susține examenul, scris și oral!… Și ne pomenim că la profesorul cel mai aspru
pe care-l avusesem, la Mugioiu, ne înscriam majoritatea! Câțiva, de sămânță, la
rusă, iar la latină niciunul!…
La clasa de uman de la celălalt liceu aflu că s-au înscris vreo 5-6 elevi, în
frunte cu Corneliu Dida, să dea bacalaureatul la latină!… Nu-mi era greu să mă
pun în locul domnului Lazarovici și să-mi dau seama ce simte!… Cât de
dezamăgit, poate chiar jignit, trebuia să se simtă!… Vine teza de latină,
ultima, și domnul Lazarovici ne scrie pe tablă subiectul: Mea mater, mea pater,
lupus est filium vestrum! Ne-a privit scurt și a zis: Traduceți! S-au auzit
voci: numai atât? Numai atât!
Jumătate din clasă jubila și se grăbea să traducă: Mamă a mea, tată al meu,
lupul este fiul vostru! Ce putea să fie mai simplu?! Câțiva din clasă, inclusiv
subsemnatul, ne-am dat seama că e o capcană. Asemenea traducere se împiedica în
secvențele mea pater, ce căuta femininul mea pe lângă substantivul masculin
pater?!, sau în acuzativul filium. Trebuia filius, ca nume predicativ! Deci eu
am dat altă traducere, dar nicicum cea corectă, care era următoarea: Aleargă
mamă, aleargă tată, lupul îl mănâncă pe fiul vostru! Deh, mea și est erau, și
sunt și azi, forme neregulate de la verbele meor, meari („a alerga”), respectiv
edo-edere („a mânca”)… În latină erau omonime mea, adjectiv și mea, formă de
imperativ, respectiv est, de la cele două verbe. Capcană clasică încă din evul
mediu, cu care domnul Lazarovici și-a rîs de noi, cu blândețea și delicatețea-i
binecunoscută!… Ne-a cam bătut obrazul, eu așa am resimțit acel subiect de
teză!… Și o făcea pe bună dreptate!
Așa că mi-am luat inima în dinți și m-am înscris să dau bacalaureatul la
latină, deși alți colegi erau mai buni ca mine la ltină. Cel mai bun era Șaiu,
Mihai Șainian, despre care am promis colegilor să scriu vreodată un text mai
lung. A fost cel mai înzestrat dintre noi, la mansardă! Adică „la intelect”!Mai
bun decât mine era și Mihai Cazacincu. A prins curaj de la mine și s-a înscris
și el să dea la latină! Eu m-am pus cu burta pe carte și în cât timp ne mai
rămăsese am citit pe ruptelea gramatica lui Bujor și Chiriac! Examenul s-a dat
în aceeași sală, noi, cei de la Mircea, și colegii de la Liceul Mihai Eminescu,
care făcuseră latina cu o doamnă profesoară vestit de severă. (I-am uitat
numele în momentul ăsta… Papadopol, cumva?) Tezele au fost examinate de aceeași
comisie. Eu și Cazacincu am luat note mai mari decât ceilalți! Mi-a făcut
plăcere să-mi închipui cât s-a bucurat și domn Lazarovici…
De ce spun că acela a fost un moment deosebit? Pentru că am trăit atunci un
sentiment rar: de respect pentru mine însumi! Pentru acea personalitate din
alcătuirea noastră multiplă, din mănunchiul de personalități distincte,
probabil cea mai valoroasă, care a avut tăria să se impună în fața impulsului
de a alege calea cea mai comodă: să dau bacalaureatul la franceză, unde nu
aveam nevoie să mai învăț nimic! Am ales altă cale, cea mai grea, ținând seama
și de altul, nu numai de mine!… Mi-am zis că este o mare nedreptate ca în felul
acesta să răspundem profesorului care ne iubise cel mai mult!… În fine, astea
sunt faptele, interpretarea lor fac-o fiecare cum se pricepe! Eu m-am simțit
foarte bine după aceea! Mai ales că în viață am avut parte și de momente când
mi-a fost rușine de mine însumi… Episodul povestit mai sus m-a ajutat să suport
mai ușor „căderile” în propriii mei ochi! Nu puține!
I-am auzit și pe alți lemebiști, mai bătrâni, că se întâlnesc și ei periodic.
Promoția lui Cușa, din vestita familie de machedoni, s-a întâlnit vara asta
după 75 de ani de la terminarea liceului. Și au venit toți: domnul Cușa și încă
un coleg… Ultimi supraviețuitori ai promoției lor!…
În încheiere vreau să ofer colegilor mei de liceu un document istoric: o
circulară dată de Corneliu Zelea Codreanu. O transcriu ca atare:
17
Bucureşti, 16 Octomvrie 1935
CIRCULARĂ
În urma raportului Nr.6 din 16 Septembrie 1935 al Comand. Ajutor Şeitan, Şeful
organizaţiei Constanţa, se citează cu Ordin de zi legionarii: Preotul Cucuetu,
Alexandru Ventonic, student; Răileanu, absolvent Arte şi Meserii; I. Gurducalu
electrician, pentru curajul şi rezistenţa lor.
Plecând, cu o barcă simplă făcută de ei, de la Ungheni, au străbătut Prutul,
Dunărea şi Marea până la Constanţa, trecând cu bine peste toate pericolele
inerente unei astfel de călătorii.
C. Z. C.
Care este legătura cu subiectul, cu băieții de la Mircea? Ar fi următoarea:
trei dintre cei cinci mai sus pomeniți au fost absolvenți ai Liceului Mircea
cel Bătrân din Constanța! Informația o dețin de la Nicolae Roșca, și el
lemebist! Unul dintre cei cinci a fost chiar șef de promoție la Mircea!
Sunt convins că frumoșii constănțeni au pus capăt expediției lor pe plaja
Modern… Plaja, vecinătatea Măriei Sale Marea Neagră, a fost un element
„geografic” care a modelat unitar sufletele elevilor de la Mircea. E foarte
important, în viața de elev, unde te duci atunci când te dă afară din clasă Nae
Rădulescu sau când chiulești la Mugioiu. Noi ne duceam pe malul mării, să ne
saturăm de metafizica orizontului nemărginit, fără să știm că în felul acesta
ne completam studiile, le clădeam o boltă sub care toate să se ordoneze
geometric. Domnul Zaharia, incomparabilul director de liceu, ne atrăsese
atenția că geometria se născuse pe malul mării, din linia perfect dreaptă și-n
același timp curbă a orizontului! Vizibilă numai de pe malul mării, privită de
sus, de la Zorile…
11 iulie 2014
Ion Coja
PS La ultima noastră întâlnire am aflat despre Ovidiu Oprescu, supranumitul
Bebe Tauru, mare constănțean, mare lemebist, dintre cei mai autentici, că, așa
cum lăsase cu limbă de moarte, cenușa i-a fost adusă de la New York la
Constanța și încredințată valurilor de la Digul Mare, la „opt metri”, acolo
unde-i plăcea să se arunce Bebe pe vreme de furtună, când nimeni nu îndrăznea
să facă baie la „opt metri”! Numai el și încă vreo doi-trei nebuni, printre
care și prietenul său Bilă… Le plăcea lor să creadă că marea încă nu a născut
talazul pe care ei să nu-l spargă!
Doamne, ai grijă de robul tău, care nu s-a supus nimănui vreodată, Ovidiu
Oprescu…
**************************************************
Notă: adaug un text mai vechi, despre aceiași băieți de la Mircea, chiar dacă
cei pomeniți mai jos nu au mai terminat liceul Mircea. Dar i-au fost elevi.
Unii chiar repetenți…
**************************************************
Nicu Lascu și partizanii din munți
Partizanii din munţi, care au făcut opoziţie deschisă regimului bolşevic
instalat la putere de ocupantul sovietic, constituie un capitol care
singularizează anti-comunismul românesc. În nicio altă ţară din lagărul
comunist nu s-a mai înregistrat un fenomen asemănător, ca act de rezistenţă.
Suntem încă departe de a fi epuizat cercetarea acestui moment de excelenţă
românească. Bunăoară, ar trebui să avem răspuns la întrebarea cine au fost cei
care au luat calea muntelui şi a codrului? Cine acesta văzut sociologic: ce
profesii, ce vârstă, ce apartenenţă etnică şi religioasă sau politică etc. Din
câte ştiu eu, partizani în munţi, care şi-au riscat viaţa proprie şi libertatea
familiilor, au fost numai etnici români (aici îi includ şi pe aromâni!), niciun
etnic minoritar nu a pus mâna pe armă să apere de ocupantul bolşevic baştina strămoşească.
Detaliu plin de relevanţă în mai multe feluri…
La fel, partizanii au fost numai dintre ortodocşi şi greco-catolici, iar rolul
mănăstirilor şi al stânelor în susţinerea logistică (sic!) a partizanilor a
fost decisiv. Fenomenul a fost posibil numai având sprijinul muntelui, al
codrului, şi al celor care duc viaţă în izolare, la mare depărtare de lume:
ciobanii şi călugării, îndeosebi… Toţi munţii României au fost puşi în valoare,
puşi adică să facă istorie! Ca pe vremea dacilor! Daci inhaerent montibus, nota
cronicarul antic, adică „dacii se ţin tare în munţi”! Cred că acesta,
argumentul partizanii anticomunişti din munţi, poate închide orice discuţie pe
subiectul România este sau nu stat naţional? Când cineva mai contestă primul
articol din Constituţia României, trebuie să înceapă prin a răspunde la
întrebarea de ce numai românii nu au pregetat să se jertfească pentru
neatârnarea acestui stat, a acestui teritoriu, în anii crunţi ai ocupaţiei
bolşevice? De ce pe minoritari îi găsim numai printre colaboratorii noii
puteri? (Fireşte, printre aceşti colaboratori au fost şi destui români. Nu
există popor alcătuit numai din eroi şi martiri!…) De ce dintre minoritari nici
unul nu a pus mâna pe armă să urce voiniceşte în munţi?…
Deşi mi-am trăit acei ani la Constanța, adică în zona cea mai depărtată de
munţi, ecoul rezistenţei din munţi s-a făcut auzit şi acolo, a ajuns şi la
ştiinţa copilului care eram. Mai întâi prin câţiva băieţi mai vârstnici, care
făcuseră armata la trupele de securitate angajate în luptele cu partizanii.
Lăsaţi la vatră, aceştia ne povesteau despre „bandiţii” din munţi ca despre
nişte haiduci, veritabili eroi, un fel de Rambo capabili să reziste fiecare de
unul singur unui batalion întreg! Era evident că flăcăii luaţi în acele trupe
ale Securității ţineau cu partizanii, că sufletul lor era alături de aceştia.
De acest detaliu şi-or fi dat seama şi „strategii” vremii, căci, de la o vreme,
în aceste trupe au fost înrolaţi numai etnici minoritari, de preferinţă
necunoscători ai limbii române, cum am întâlnit în vara lui 1956 la cabanele
Suru şi Bâlea, din Făgăraş, soldați din trupe MAI care nu vorbeau românește
aproape deloc… Doar ungurește…
Poveşti mirifice depre aceşti partizani aveam să aflu de la fratele meu, ajuns
student la Cluj în 1955. În prima vacanţă a adus pe malul mării un geamantan
plin cu poveşti despre partizani, aflate de la colegii de facultate originari
din satele de munte ale Ardealului. Câțiva ani mai târziu, ajuns eu student la
Bucuresti, am ascultat înfiorat, într-un dormitor de 30 de persoane,
povestirile despre partizani relatate de Puiu (Dumitru) Rujan, brașovean, și
Puiu (Ilie) Munteanu, din Făgăraș.
Frate-meu m-a învăţat cum să caut pe unde scurte mesajele radio pe care le
transmiteau partizanii, schimbând mereu frecvenţa de emisie, ca să nu fie
localizați goniometric. Aşa se face că în vara anului 1956, când am ajuns în
satul din care plecaseră părinţii mamei mele, Răşinari, nu am ezitat prea mult
şi l-am întrebat pe vărul Licoi Oprea dacă sunt partizani şi la ei. M-a dus în
fundul grădinii, care da spre munte, şi mi-a arătat o cutie de lemn prinsă de
gard. Cam de mărimea unei cutii poştale mai încăpătoare. A deschis-o şi a scos
din ea o desagă de ştergar alb şi mi-a arătat merindea pe care o puneau în
fiecare seară pentru partizani, dacă trec cumva pe acolo. Nu trecuseră în
noaptea aceea, aşa că pâinea, brânza şi slănina din ştergar am mâncat-o la
prânz, eu cu emoţiile cuvenite din partea mea – mâncam din mâncarea
partizanilor!, urmând să li se pună seara alte merinde, proaspete. Ritual care
era urmat în fiecare gospodărie din Răşinari, seară de seară… În zeci şi sute
de sate româneşti…
Dacă, aşa cum s-ar cuveni, Institutele de cercetare a istoriei recente, a
istoriei anti-comunismului românesc, vor purcede la alcătuirea unei bănci de
date privitoare la gesturile şi acţiunile de rezistenţă, o direcţie inedită de
cercetare, un subiect interesant l-ar putea constitui întâmplările în care au
fost angajaţi minorii. Nu, nu mă gândesc la copiii de pe Cuza Vodă din
Constanţa, cartier în care se afla consulatul URSS şi unde locuiau multe
familii de militari sovietici, cu copii cam de vârsta noastră unii. În ciuda
frăţiei de nezdruncinat dintre români şi măreţul popor sovietic, copiii
acestuia n-au reuşit să iasă la joacă alături de noi, pe stradă sau pe
maidanele care nu lipseau de fel pe atunci. Noi, copiii „autohtoni”, nu scăpam
nicio ocazie, când vreun „pui de rus” ieşea din casă, la joacă, să-l înghesuim
bine şi, din câteva ghionturi sau şuturi în partea cea mai expusă a corpului,
să-l obligăm să se refugieze în casă… N-a fost chip să se lege vreo relaţie
amicală între noi şi ei!… Fiecare dintre noi ştiam de acasă ai cui erau copiii
aceia, cu ce ocazie veniseră părinţii lor în România!
Dar am în vedere cele petrecute cu colegi de-ai mei din altă mahala, din alt
cartier. Din peninsula vechiului Tomis, între Poșta veche şi Cazino. O poveste
mai ceva ca-n Timur şi băieţii săi, carte care făcea parte pe atunci, alături
de Tînăra Gardă, dintr-un soi de bibliografie obligatorie a generaţiei. Numai
că mulţi copii după ce citeau acele cărţi percepeau lucrurile din realitatea
trăită într-o cheie nebănuită de politruci, echivalându-i pe naziştii din al
II-lea Război Mondial cu ocupantul sovietic din România. Învăţând din acele
cărţi mai degrabă să-i urîm pe ocupanţii ruşi. Paradoxal, îi uram pe ruși după
modelul sovietic din Tînăra Gardă…
Zona Cazino era plină de ruşi, al căror comandament era, pare-mi-se, la Hotelul
Pallace. La gura portului se afla o unitate militară, vedeai soldaţi şi ofiţeri
ruşi la tot pasul. Poate că acesta a fost motivul pentru care acolo, în acea
parte a oraşului, cea mai ocupată de Armata Roşie, s-a produs actul de
rezistenţă la comunism cel mai interesant din Constanţa. Anume, al unor copii,
toţi elevi la Liceul Mircea cel Bătrân, care pe atunci avea toate clasele. Cei
în cauză nu era nici unul trecut de 14 ani, adică erau toţi elevi până în clasa
a VII-a. A contat că în zona aceea erau şi vestitele tuneluri din Constanţa,
vechi din antichitate, în care numai nişte copii se puteau strecura. Era,
mi-aduc aminte, o probă de curaj să intri cât mai adânc în acele tuneluri care
traversau peninsula. Nu m-am încumetat să dau această probă de curaj, poate şi
pentru că nu am reuşit să am şi eu lanterna mea… Iar fără lanternă nu aveai cum
umbla prin tunel. Unii o făceau totuși, cu făclii improvizate…
În plus, mai era şi o biserică părăsită, biserica bulgărească, a cărei
clopotniţă te invita, la acea vârstă, s-o faci sediu de „bandă”. Aşa se numeau
găştile de copii, puşi pe aventuri cât mai asemănătoare cu cele de care aflau
din vestitele Dox-uri cu Pongo şi George! Bandă! Pe Cuza Vodă o vreme a fost
Banda lui Onel, iar la Cazino, banda de care vorbesc, îl avea „căpitan” pe Nicu
Lascu. Mai erau Fred Lescovar, fraţii Achim (vestit de zăpăciţi), Zbenga alias
Mihai Cercel, cel mai bun cocargiu din Constanţa, mai apoi baterist bun (dar nu
mai bun decât Traian Gagiu din Griviţei), Ciupin, şi alţii. Ce-i mâna pe ei în
luptă, pe aceşti copii nebătuţi la timp de părinţii lor? Nici mai mult, nici
mai puţin decât să se pregătească cu tot ce trebuie pentru a pleca apoi în
munţi, să se alăture partizanilor! Da, la asta visau niște puştani din
Constanţa pe la mijlocul anilor 1950. Visau să se alăture partizanilor din
munți!… În care scop au strâns ceva bani, conserve, ţigări americane să le ducă
partizanilor şi câteva revolvere, sustrase din maşinile ruseşti care veneau la
popota de la Pallace şi nu-şi asigurau bine portierele.
Copil fiind, am ştiut de banda lor, mai ales că, la un moment dat, dintr-o
întâmplare nefericită, miliţia a intrat pe fir, a descoperit banda,
ascunzătoarea din clopotniţă, revolverele etc. Dar nu au aflat şi despre scopul
ultim urmărit prin această joacă: plecarea de acasă pentru a se alătura
partizanilor!… Eu însumi l-am aflat târziu, după 1990, de la fostul meu coleg
de clasă Nicu Lascu. Meciul său cu comunismul s-a prelungit până în 21
decembrie 1989, când Nicu Lascu a fost printre cei mai activi la
Intercontinental, secondându-l pe Marian Munteanu în câteva acţiuni.
Atunci, în zilele acelea, Nicu Lascu al meu a căutat o adresă, acolo unde ştia
că locuieşte judecătoarea care l-a condamnat la moarte (sic!) în 1982, pentru
subminarea economiei naţionale (!!), şi la confiscarea averii. A apucat să i se
facă totuşi dreptate înainte de decembrie 1989, de către alţi magistraţi, tot
comuniști, întregi la minte însă. La adresa căutată lipsea persoana, tovarăşa
preşedinte de complet. Murise de câteva luni… Ce vroiai să-i faci? l-am
întrebat pe Nicu. Nici lui nu-i era clar. Dar voia mai ales să fie văzut de
nemernică, curios de ce are să vadă în ochii ei când ea o să-l privească!…
Literatură?
Important, chiar extraordinar este să aflăm că a existat, la sute de kilometri
de cei mai apropiaţi partizani, în sufletul unor copilaşi, al unor pionieri din
Constanţa, conştiinţa clară că undeva, în munţii României, nişte oameni luptau
pentru ceva care era pe înţelesul lor, al puterii lor copilăreşti de a preţui
faptele ce marchează istoria. Spune mult această întâmplare despre răsunetul în
lumea românească al sacrificiului, marcat donquijotesc, sublim propriu zis,
sacrificiul unor români dintre cei mai bravi, pe care poporul îi numea
partizani, iar autorităţile bandiţi…
Mai există o legătură puternică între Constanţa şi partizanii din munţi: După
cum se ştie, legionarii din exil, cu ajutorul serviciilor secrete occidentale,
au organizat o reţea de sprijin pentru partizani, inclusiv prin paraşutarea în
munţi a unor combatanţi. De această operaţiune a răspuns Traian Puiu, fostul
primar al Constanţei, plecat din ţară în 1941. Isteţ ca orice constănţean,
Traian Puiu şi-a dat seama că întreaga acţiune era trădată chiar de superiorul
său, cunoscutul Kim Philby, spion sovietic infiltrat la cel mai înalt nivel al
serviciilor britanice. Din păcate, şi-a dat seama şi nemernicul de Philby că
Traian Puiu l-a descoperit că lucrează pentru ruşi. Urmare a acestei
descoperiri, Traian Puiu s-a trezit răpit de securitate, legat fedeleș și dus
la București. Judecat şi condamnat la moarte, Traian Puiu va ieşi liber în
1964, împreună cu ceilalţi deţinuţi politici. Va trăi până în 1991, când este
accidentat mortal pe o trecere de pietoni. Pasă-mi-te, începuse să-şi publice
amintirile despre cum ne-a trădat Occidentul… Repet: despre cum ne-a trădat
Occidentul!
Fireşte, acesta nu ar fi un motiv pentru ca Nicu Lascu să nu-şi scrie şi el
amintirile. Parte le cunosc şi eu şi ar fi mare păcat să se piardă prin
cotloanele oralităţii. Scripta manent, Nicule! Nu poveştile de la Imperia,
oricât de bun ar fi vinul pe care îl pui pe masă prietenilor! Să fie primit!…
Buriaș, 4 iulie 2010
Post scriptum 2014, în legătură cu Traian Puiu, prea puțin cunoscut de
constănțeni. Generația mea au cunoscut-o bine însă pe Năruja Puiu, fiica sa,
una dintre cele mai frumoase constănțence… A avut un singur defect: n-a făcut
liceul la Mircea. N-a apucat mixtarea școlilor… A avut în schimb o mulțime de
admiratori în taină și rușinoși! Sfioși! Cum șade bine oricărui alumn
primăvăratec!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu