Liviu
Rebreanu
(n. 27 noiembrie 1885, comuna Tîrlișua, județul
Bistrița-Năsăud – d. 1 septembrie 1944, Valea Mare, județul Argeș) a fost un
romancier, dramaturg și academician român.
Liviu Rebreanu sa născut la 27 noiembrie 1885 fiind
primul din cei 14 copii ai învățătorului Vasile Rebreanu și ai Ludovicăi. În
tinerețe, mama era pasionată de teatru, fiind considerată "primă
diletantă" pe scena Becleanului de băștină. Ambii părinți constituie
modelele familiilor Herdelea care apare în „Ion”, „Răscoala”, „Gorila”, etc.
În anul 1889 familia Rebreanu sa mutat în comuna
Maieru, pe valea Someșului. Potrivit afirmației scriitorului: ”În Maieru am
trăit cele mai frumoase și mai fericite zile ale vieții mele. Pînă ce, cînd să
împlinesc zece ani, a trebuit să merg la Năsăud, la liceu.”
În scrierile sale de sertar, la începutul în limba
maghiară, și apoi în limba română, multe amintiri din copilărie aduc pe oamenii
acestor locuri în prim-plan. Deși localizate în imaginarul Pripas (identificat
de cercetători cu Prislopul în care Rebreanu a locuit mai tîrziu), unele
episoade din romanul "Ion" au păstrat cadrul toponimic și onomastic
al Maierului (Cuibul visurilor, cum mai este intitulat într-una din poveștile
publicate de). scriitor).
A urmat în anul 1895 două clase la Gimnaziul
grăniceresc din Năsăud. În 1897 sa transferat la Școala de băieți din Bistrița
("Polgári fiu iskola"), unde a urmat încă trei clase.
În anul 1898, îndrăgostit fiind, liceanul de clasa a
IV-a, scrie "întîia și ultima poezie". Fascinat de o tînără acriță
dintr-o trupă ambulantă ungurească (ingenua trupei, de care m-am îndrăgostit
nebunește), scrie un vodevil după modelul celui văzut. Mai tîrziu, aflat în
Budapesta, fără succes, a gen dramatic.
În 1900 a început să urmeze Școala Reală Superioară de
Honvezi din Sopron (Ödenburg, în nord-vestul Ungariei, lîngă granită cu
Austria). La sfîrșitului anului I, a obținut calificativul „eminent”. Ca și la
Bistrița, a manifestat o înclinație deosebită pentru studiul limbilor străine.
La Brașov, a apărut povestea Armeanul neguțător și fiul său Gherghel, folclor
prelucrat de Vasile Rebreanu (într-o colecție pentru copii). În 1902, după
abateri de la regulamentul școlii, a fost retrogradat din funcția de chestor.
La sfîrșitul celui de-al doilea an de școală reală, a primit doar distincția
simplă. În cel de-al treilea an a pierdut și distincția simplă, din cauza
mediei scăzute la "purtare". Din 1903 pînă în 1906 a urmat Academia
militară "Ludoviceum" din Budapesta (deși sa simțit atras de
medicină, ale cărei cursuri presupuneau cheltuieli inacceptabile pentru familia
lui Rebreanu). Din nou, în primul an, a primită distincția de eminent.
La 1 septembrie 1906 a fost repartizat ca
sublocotenent la regimentul al doilea de honvezi regali din Gyula, în sud-estul
Ungariei. Aici, pe lîngă îndeletniciri cazone, Rebreanu a avut multe preocupări
literare: lecturi, conspecte, proiecte dramaturgice. Între scriitorii
excerptați au fost clasici francezi, ruși, germani, italieni, englezi, unguri.
La Budapesta și Gyula a scris și transcris cinci poveștiri, în limba maghiară,
din ciclul Szamárlétra (Scara măgarilor), satire cu caracter anticazon (volum nepublicat).
Sub presiunea unor încurcături bănești, a fost forțat să demisioneze din
armată; în prealabil, scriind în "arest la domiciliu", sa hotărît să
se dedice literaturii (Journal-ul surprinde acest moment).
La 1 noiembrie 1909 a debutat în presa românească: la
Sibiu, în revista Luceafărul, condusă de O. Goga și O. Tăslăuanu, a apărut
povestirea Codrea (Glasul inimii). În aceeași revistă, Rebreanu a mai publicat
nuvelele Ofilire (15 decembrie 1908), Răfuială (28 ianuarie 1909) și Nevasta
(16 iunie 1911).
A început un nou jurnal de lector (Spicuiri),
aplecîndu-se în mod deosebit asupra paginilor de critică și istorie literară
din Viața românească, aparținînd, mai ales, lui Garabet Ibrăileanu. A revenit
asupra amintirilor din copilărie, scrise la Gyula, de date aceasta sub
influența lui Creangă. A încearcat să traducă după o versiune germană, romanul
Război și pace de Tolstoi.
În traducerea lui, revista Țara noastră a publicat
poemul Moartea șoimanului de M. Gorki. Din Prislop ia trimis o scrisoare lui
Mihail Dragomirescu, propunîndu-i, spre publicare, o povestire. A scris nuvela
Mîna (prima variantă a nuvelei Ocrotitorul), sub influența lecturilor din Anton
Pavlovici Cehov.
La 4 aprilie 1944 fiind grav bolnav, sa retras la
Valea Mare, fără să mai revadă vreodată Bucureștiul (un control radiologic a
semnalat, încă din ianuarie, opacitate suspectă la plămînul drept). La 7 iulie
Rebreanu scrie în Jurnal: ”Perspective puține de salvare, dată fiind vîrsta
mea, chistul din plămînul drept, emfizemul vechi și bronșita cronică.”
La 1 septembrie 1944 la Valea Mare, a încetat din
viață la vîrsta de 59 de ani. Peste cîteva luni a fost deshumat și reînhumat la
Cimitirul Bellu din București.
Articol îngrijit de: Vlada Afteni
https://ro.wikipedia.org/wiki/Liviu_Rebreanu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu