Enigme
la vedere - Viul și inteligența
Mihai
Batog Bujenita
16
Februarie 2025
Dacă prin cine știe ce întâmplare mi-ar fi adresată
întrebarea: ce este viața, cel mai sincer răspuns ar fi: nu știu! Cum sunt însă
doar un biet om, deci ros de trufii și orgolii cred că aș răspunde evaziv:
privește în jur și vei înțelege singur sau, și mai rău, citând definiția din
dicționar: Sinteză a proceselor biologice, fizice, chimice, mecanice care
caracterizează organismele; faptul de a fi viu; stare a ceea ce este viu
completată cu: Ansamblul fenomenelor biologice (creștere, metabolism, reproducere
etc.) pe care le prezintă organismele animale sau vegetale de la naștere până
la moarte.
Având în vedere modul aproape criptografic de
exprimare prin definiții este posibil să mai completez și cu alte banalități,
iar apoi să mă rușinez de super-ficialitatea, dar și de lipsa mea de cunoștințe
în acest domeniu care, iată, de-a lun-gul vremurilor, a provocat apariția a tot
felul de curente filosofice și lucrări de înaltă ținută științifică. Voi
constata în primul rând că o definiție dintr-un dicți-onar, însoțită chiar de
felurite exemplificări, nu poate cuprinde un fenomen atât de vast, atât de profund
și atât de versatil precum conceptul de viață, deși cuvântul acesta este foarte
folosit ca bază pentru proverbe ori ziceri înțelepte de către toate popoarele
lumii, în toate vremurile. Aș mai avea și tendința de a mă uimi de faptul că
împotriva oricărei logici, folosirea excesivă a acestui cuvânt nu lămurește în
nici un fel misterul ascuns în spatele conceptului atât de larg răspândit.
Chiar așa, oare ce este viața?
Cum definițiile vieții sunt deosebit de vagi și
confuze am considerat necesar să-mi lămuresc un alt concept, cel de viu, unul
congruent primului, dar cu o sferă de cuprindere mult mai largă. Și aici
dicționarele abundă de explicații menite să demonstreze cam cât de complex este
cuvântul în construcțiile lingvistice, iar știința face o referire destul de
aproximativă la subiect propunând aserțiunea cu caracter generalizant: complex
coloidal organizat pe baza metabolismului carbonului, dependent de regulă de apă,
oxigen sau, în general, dar nu obligatoriu, de lumină! Însă putem observa
imediat referitor la aceste concepte: viul sau viața, că în definițiile
propuse, au un domeniu limitat de cuprindere, unul care implică în mod firesc
ființa, așa cum o înțelegem noi și exclude în bună parte viața celor pe care le
considerăm neființe, dar care sunt totuși vii, de exemplu algele, lichenii sau
chiar arborii ca să nu mai vorbim de ciuperci.
Destul de ciudat pentru o abordare cu adevărat
științifică deoarece s-a descoperit că viață, ce-i drept în forme simple
(bacterii) se află și în interiorul stâncilor de granit sau bazalt acolo unde
nu prea poate fi vorba despre aer, apă sau lumină. Firesc, nici metabolismul
acestor forme de viață nu a fost deslușit până acum la fel cum nu se prea poate
explica nici prezența bacteriilor în apa de răcire a rectoarelor nucleare acolo
unde radioactivitatea ar trebui să facă, așa cum știm noi, imposibilă prezența
vieții indiferent de nivelul ei de evoluție. Dar la fel de surprinzător putem
spune că este și ursul de apă, o ființă din familia Tarigradelor care este
capabilă să supraviețuiască în condiții extreme, la temperaturi cuprinse între
-273°C și +150°C, păstrându-și vitalitatea circa un deceniu fără apă. Pentru
noi, într-un sens mai larg, această ființă pare a fi indestructibilă deoarece
nici condițiile extreme ale spațiului cosmic nu o omoară. Nu mai vorbim despre
adâncurile oceanelor acolo unde, deși sunt presiuni uriașe, întuneric deplin și
temperaturi care pot provoca moartea prin hipotermie în câteva minute, trăiesc
pești, celenterate sau viermi, deci ființe aflate totuși pe o treaptă
semnificativă a evoluției așa cum o cunoaștem și acceptăm noi de la Darwin
încoace. Și tot în oceane pe lângă trombele de apă provenite din fisurile
scoarței cele care ating și +300°C trăiesc foarte multe vietăți ale căror
corpuri deși formate tot pe bază de albumine nu coagulează așa cum în mod
normal se întâmplă la temperaturi de maximum +100°C ceea ce ne demonstrează că
viața găsește forme de adaptare mult dincolo de limitele imaginate de noi și
acceptate de știința experimentală.
În consecință, am abordat un alt nivel, cel pentru
care știința experimentală, inspirându-se din învățăturile științelor revelate,
oferă o ierarhizare cât se poate de logică și de ușor de înțeles spunând că
lumea materială se împarte în osis (mineral), biosis (viul în întregul său),
noetic (viul conștient de sine) însă admite și un nivel superior pe care îl
numește enistic, dar despre care nu cunoaștem, prin știința experimentală,
nimic de aceea rămâne încadrat ca fiind enigmatic. Modelul în sine fiind perfect
admisibil prin logica sa ireproșabilă face parte din strategia modernă de
abordare a cunoașterii, însă pare a fi cumva scos și amputat într-o oarecare
măsură din contextul cunoașterii științelor revelate, cele care dezvoltă ideea
afirmând că întregul univers material este creație și formă de manifestare a
Creatorului, iar acesta fiind viu menține creația în funcționalitate prin
aplicarea fermă a legilor universale. În consecință, Creatorul, manifestat la
oricare dintre nivelurile materiale, face posibilă funcționarea construcției
numită cosmos (ordine) cea care în lipsa forței coordonatoare, a Creatorului
deci, ar reveni la starea de haos, respectiv dezordinea anterioară. Și poate
acest deziderat este cel mai bine exprimat în scrierile Sf. Apostol Ioan, cel
care spune: „Dumnezeu este unul și același în toate cel văzute și cele
nevăzute”.
Din acest moment însă ne putem pune întrebarea: oare
și pietrele sunt vii? Nu cred că răspunsul este prea liniștitor deoarece în mod
logic ar trebui să admi-tem că da, pietrele sunt și ele vii, dar nu asta ar fi
problema, ci implicarea concep-tului de inteligență cel pe care îl asociem
obligatoriu celui de viu, inteligența fiind calitatea care asigură adaptarea
viului la mediul înconjurător și prin aceasta supra-viețuirea sa. Inteligența
este factorul care determină și facilitează căile prin care viul, aflat sub
diferite forme, găsește surse de hrană, adăpost, modalități de protecție și de
perpetuare, respectiv dăinuirea în timp a oricăreia din aceste forme.
Știu desigur că psihologii consideră inteligența ca
fiind proprie numai omului, iar toate celelalte ființe nu au la dispoziție
decât reflexe (condiționate și necondiționate) pe care noi le confundăm deseori
cu inteligența, deși nici chiar psihologii nu au o definiție satisfăcătoare a
fenomenului. Mai știu și faptul că atunci când îndrăznesc să cred că inclusiv
pietrele sunt inteligente îmi asum un mare risc, cel al lapidării cu vorbe mai
grele decât pietrele. Cu toate acestea există lucrări foarte interesante (ce-i
drept din zona științelor revelate!) care fac cel puțin o afirmație bizară. Cu
mult înaintea descoperirii quarcilor, considerați „cărămizile universului”
profesorul Scarlat Demetrescu (1872-1945) în lucrarea sa: Din tainele vieții și
ale universului vorbește și el despre cele trei „cărămizi” ale construcției
universice, respectiv particula de inteligență, cea de voință și cea de
memorie, cele prin care Divinitatea a dat naștere cosmosului (pluriversurilor)
înzestrând fiecare formă a materiei cu un anumit dozaj al celor trei particule,
rezultând astfel materia grosieră cea care are mai multă memorie drept care
trece aproximativ nedeformată prin timp, dar și o cantitate mai mare de voință
și inteligență celorlalte forme de exprimare a divinității, cele care prin
evoluție vor deveni entități conștiente de sine sau chiar mult mai mult decât
atât. În context se poate afirma și faptul că, recent, astronomi de renume au
făcut și ei o afirmație cel puțin riscantă și anume că unele stele par a avea
manifestări pe care noi oamenii le-am putea clasifica drept inteligente.
Oare suferim toți de o gândire aberantă, rod al
lecturilor science-fiction sau poate didacticismul extrem de conservator al
unor sfertodocți nu se poate desprinde de învățăturile unui cartezianism
retrograd aparținând materialismului vulgar care a dominat ferm cel puțin
secolul anterior...
Căutând să înțeleg de ce lumea științelor
experimentale consideră că doar omul este inteligent am ajuns la concluzia că
această afirmație se datorează în primul rând faptului că omul este singura
ființă cunoscută care admite existența unei logici superioare celei umane, o
existență dincolo de posibilitățile noastre senzoriale, cea pentru care am și
construit tot felul de temple sau catedrale pentru a o venera și pentru a-i
solicita sprijinul și nu cunoaștem alte forme de viață care să fi făcut același
lucru. Da, este un argument forte, însă nu trebuie să uităm că există și în
prezent comunități cât se poate de umane care venerează doar fenomenele naturii
și nu construiesc nimic pentru a le îmbuna. Oare acești oameni sunt ei
inteligenți? Deoarece, dacă nu sunt, există posibilitatea confirmată istoric,
de a-i considera un alt fel de animale și să ne purtăm cu ei ca atare, ceea ce
perioada de înflorire a negoțului cu sclavi a confirmat-o pe deplin.
Și ar mai fi cel puțin un aspect al extrem de
versatilei inteligențe! Cât de inteligent putem considera că este un om care
poate face calcule matematice complexe folosindu-și doar mintea, dar vorbește
gângăvit și nu va putea niciodată să învețe cum se leagă șireturile, existența
sa în afara unei comunități protectoare fiind absolut imposibilă?
Faptul că știința nu se grăbește să găsească
explicații pentru asemenea manifestări care nu sunt tocmai rarisime dovedește
că mai avem încă multe de învățat de la natură și, în consecință, orice
atitudine categorică devine ridicolă.
Desigur oricine s-ar putea întreba: Și ce dacă
pietrele sunt inteligente sau viul poate avea forme absolut surprinzătoare
pentru nivelul nostru de cunoaștere?
Perfect îndreptățită o astfel de întrebare, dar
înainte de a găsi răspunsul ne putem bucura că ea ne-ar putea feri de trufiile
care au alimentat o pseudoștiință unde ne regăseam ca fiind singuri în univers,
iar acesta era foarte puțin diferit de tavanul pictat al unei biserici, fiind
el doar ceva mai mare și Creatorul devenit un fel de om, mai bătrân, deci,
implicit, mult mai înțelept, dar nu ferit de greșeli precum fiecare dintre noi
și care, de regulă, are comportamentul unui pedagog de internat sau cel puțin
așa ni se spune în scrierile pe care le considerăm sacre.
Evident, în această schemă de gândire insistent
promovată se strecoară subtil ideea că nimeni nu poate fi mai înțelept decât
preotul sau episcopul ori regele fiindcă ei sunt cei care au drept de viață și
moarte asupra noastră, deci cam la fel cu Dumnezeu însuși. În această lume în
care totuși este exclusă posibilitatea apariției unor alte forme de viață decât
cele cunoscute de noi, acestea, atunci când totuși apar, nu pot fi interpretate
decât ca năluciri ale răului, iar noi nimeni alții decât mesagerii mai mult sau
mai puțin conștienți ai acestuia cu implicarea consecințelor de rigoare. Unele
drastice! Vae victis!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu