Ctitorii și daruri ale Voievozilor români Mănăstirilor
Sfântului Munte Athos
(partea I-a)
„Acest loc îmi este dat mie de Fiul și Dumnezeul meu!”
(MARIA-VLAHERNA-CARPATINA-Maica Domnului)
„Athosul este patria monahismului și lauda
Ortodoxiei!”
(Arhimandrit Ioanichie
Bălan)
Muntele Athos – peninsula deosebită din
Marea Egee este străbătută de o coloană muntoasă, asemeni unei coloane
vertebrale umane ce se termină la est cu vârful impunător al Athosului, atingând înălțimea de 2040 m. Portul de acces
Dafne face legătura cu Careia, capitala muntelui.
Sfântul Munte Athos este marea taină a
omenirii, DARUL odrăslit sub acoperământul Maicii Domnului, care stârnește
bucuria și miracolul tuturor celor ce se încumetă să-l cuprindă în admirarea
lor, ca laudă și cunună a Ortodoxiei prin cele 20 de mănăstiri mari,circa 13 de
schituri, zeci de chilii și peste 200 de paraclise.
„Călugării,
prin viața lor de obște, mărturisea marele Avva Arsenie Boca, (canonizat cu
greu de Sinodul B.O.R. în 4 Februarie 2025 n.a.), sunt o icoană străveche a lumii noi.” (Părintele Arsenie Boca, Mare Îndrumător de Suflete din secolul XX, Ed.
Teognost, Cluj-Napoca, 2002)
Mare parte a evlavioșilor voievozi
daco-români, ctitori renumiți în țările lor, au făcut danii numeroase și au
înnoit aproape integral mănăstirile atonite ctitorite între secolele IV-IX și
după. Tradiția consemnează faptul că
temelia vieții monahale în muntele Athos s-a pus în vremea celui mai ilustru
împărat al lumii, geto-dacul Constantin cel Mare (330-337) și mama sa Elena pe
care Mântuitorul Hristos i-a ridicat la treapta serafică primă de „întocmai cu
Apostoli”.
Mănăstirile Vatopedu și Xeropotamu sunt
considerate primele focare monahale atonite, iar cuvioșii Atanasie Atonitul,
fondatorul Mănăstirii Lavra și Pavel Atonitul, ctitorul Mănăstirii Sfântul
Pavel au fost organizatorii vieții de obște, pecetluind epoca de aur a
monahismului atonit între anii 963-1453, sub oblăduirea marilor împărați
bizantini de stirpe geto-dacă.
Mănăstirea VATOPEDU a fost construită prin
bunăvoința împăratului get Teodosie cel Mare, închinată Maicii Domnului, cu
hramul Bunavestire. Legenda spune că fiul împăratului, Arcadie călătorea pe o
corabie, când s-a ivit o furtună puternică și l-a aruncat în mare. Din valurile
ei copilul a fost salvat de o „femeie
frumoasă în haine strălucitoare”, care l-a scos pe uscat lângă o tufă de
rugi, unde a adormit. Împăratul aflând minunea a hotărât zidirea mănăstirii
care a luat numele de Vatopedu – „copilul
din tufe.” Tradiția mai consemnează faptul că Plachidia, fiica împăratului
Teodosie a dorit să se închine la locașul ridicat de tatăl ei. Pe când se
apropia de biserică a întâmpinat-o Maica Domnului – Crăiasa Muntelui,
întorcând-o din cale și mustrând-o, lucru nemaiîndrăznit de nimeni din acea
clipă. (Monah Pimen Vlad, Sfântul Munte
Athos – Grădina Maicii Domnului, Ed. Evanghelismos, București-2016)
Atestarea mănăstirii datează din anul 383
d.Hr., iar după multe distrugeri și prăbușiri este refăcută în veacul al IX-lea
de cei trei frați ostenitori: Atanasie, Antonie și Nicolae.
În anul 1204, cruciații latini – mercenarii
crucii au devastat-o, ucigând o mulțime de călugări. Aici se află o parte din
Lemnul Sfintei Cruci și moaște sacre de la aproape 200 de sfinți, printre care
capetele Sfinților Ioan Gură de Aur, Grigorie Teologul, Sf. Mc. Iacob Persul,
Sf. Mc. Mercurie, degetul mare de la mâna dreaptă a Sf. Ioan Botezătorul, mâna
dreaptă a Sf. M. Mc. Ecaterina și o parte din Brâul Maicii Domnului.
Marele Domn și ctitor al Moldovei, Ștefan cel
Mare a zidit turnul de apărare, portul de la malul mării. Îndemnul Voievodului
moldav l-a urmat confratele valah Neagoe Basarab, care a refăcut o bună parte
din incinta mănăstirii, acoperind-o cu tablă de plumb, a construit un paraclis
nou închinat Maici Domnului, oferind și un dar anual de 200 taleri de argint.
Vlad Vintilă a donat un ajutor de 10.000 aspri de argint, iar Alexandru
Lăpușneanu pe lângă reparații a dăruit 300 galbeni roșii și 65 aspri turcești. Nu
s-a lăsat mai prejos nici viteazul Domn Radu de la Afumați.
Matei Basarab dincolo de substanțiale
reparații a donat în anul 1635 icoanele împărătești din catapeteasmă, iar
Vasile Lupu a achitat toate datoriile mănăstirilor atonite către turci, lăsând
și un generos venit pentru întreținerea lor. Marele ctitor Constantin
Brâncoveanu a refăcut în mare parte mănăstirea, contribuind anual cu suma de
21.000 aspri. Doamnele Maria Șerban Cantacuzino și Maria Bălăceanu au dăruit o
cutie de argint aurit care păstrează Capul Sfântului Grigorie de Nazianz.
Exemplul lor a fost urmat de domnii Calimachi, Ghica, Mavrocordat, Șuțu... În
obștea mănăstirii Vatopedu în anul 2016, între cei 100 de viețuitori se aflau
și 12 români.
Mănăstirea XEROPOTAMU are denumirea de la
locul de nevoință al Sfântului Pavel Xeropotamul – „pârâul sec” și este închinată
Sfinților 40 de Mucenici. A fost ridicată pe la anul 424 de împăratul Teodosie
cel Mic și de sora lui Pulheria, apoi rezidită de Sfântul Pavel Xeropotamiteanul,
vlăstarul împăratului Mihail Rangave, cel care a fondat și mănăstirea care-i
poartă numele. Rezidită de împăratul Andronic al II-lea Paleologul, ajunge din
nou ruină, dar este salvată de Voievozii valahi prin Alexandru I Aldea
(1431-1436), care îi dă mertic anual de 3.000 de aspri, Neagoe Basarab, care
construiește trapeza și alte dependințe, Vlad Vintilă, cu un mertic anual de
5.500 de aspri, iar Alexandru Lăpușneanu îi rezidește biserica.
Călugărul Cezar Daponte a adus din Țările
Române între anii 1757-1768, cca. 60.000 groși de aur, dăruiți de sufletul
frumos al credincioșilor, care reînoiește mănăstirea și zidește biserica ce
strălucește prin capul Sfântului Nicolae cel Nou, capul Sfântului Eustatie,
mâna Sfintei Hristina...
În vremea cruciaților trimiși de papa,aceștia
au venit la mănăstire cerând să slujească alături de soborul ortodocșilor. În
timpul Liturghiei oficiată într-un paraclis s-a surpat bolta altarului și peste
catolici și peste ortodocși, rămânând mărturie până astăzi despre ecumenism.
Fapt similar s-a petrecut și în Mănăstirea Lavra cu doi preoți catolici, care
au slujit Liturghia împreună cu preoți ortodocși. La moartea papistașilor
pământul le-a aruncat trupurile afară neputrezite.
Mănăstirea Marea LAVRĂ a fost înălțată de
Sf. Atanasie Athonitul pe la anul 963, cu ajutorul împăraților Nichifor Focas
(963-969) și Ioan Tsimiskes (969-976). Numele ei l-a binecuvântat și pe marele
rapsod apreciat în mod expres de Fecioara Maria, Sfântul Ioan Cucuzel.
Primele ajutoare românești vin prin
Alexandru Basarab și fiul său Vladislav I, care au dăruit o icoană mare
îmbrăcată în argint cu chipul Sfântului Atanasie Atonitul. Neagoe Basarab
reface biserica mare, donează vase și broderii și un mertic anual de 90.000
taleri, iar Vlad Vintilă a oferit icoana Maicii Domnului – Egumenița și anual
10.000 de aspri. Petru Șchiopul a dăruit anual 6.000 de aspri, iar frații
Movilă Ioan și Gavrilă câte 15.000 taleri tot anual.
Matei Basarab a construit Paraclisul Sf.
Mihail al Sinadelor, a dăruit două Evanghelii cu miniaturi, ferecate în argint
și un Liturghier, iar Constantin Brâncoveanu a construit un mic paraclis, în
cinstea icoanei făcătoare de minuni „Cucuzelisa”.
L-a urmat Nicolae Mavrocordat cu un alt paraclis în onoarea icoanei „Portărița”, iar Constantin Mavrocordat,
Constantin Racoviță și Scarlat Ghica au venit cu ajutoare anuale de 6.000,
8.000 și respectiv 11.200 de aspri.
Mănăstirea venerează o serie de sfinte
moaște precum: capetele Sfântului Vasile cel Mare, Grigorie, luminătorul
Armeniei, Mihail al Sinadelor, Ioan Cucuzel, Evstatie, mâna Sfântului Apostol
Andrei, a sfântului Ioan Gură de Aur ș.m.a. Între cei 21 de monahi, doar unul era român.
Mănăstirea Sfântul PAVEL, l-a avut drept
ctitor pe Sfântul Pavel Xeropotamitul în a doua jumătate a vecului al X-lea.
Are parte de furia piraților și a cruciaților care i-a depășit pe primii prin
cruzimea dezlănțuită, dar grație domnitorilor români și sârbi a fost renăscută
deseori, prin Ștefan cel Mare care a renovat biserica, a construit un
aghiasmatar și un apeduct, prin dania boierilor Craiovești – Barbu, Danciu,
Pârvu și Radu cu câte 2.000 aspri, fiecare. Neagoe Basarab a ridicat zidurile
de incintă și turnul de apărare, Radu Paisie și Bogdan cel Orb au venit cu
ajutoare în bani, iar Alexandru Lăpușneanu a sprijinit pictura unui paraclis.
Constantin Brâncoveanu a ridicat paraclisul cu hramul „Sfinții Împărați Constantin și Elena”.
Mănăstirea moștenește câteva cutiuțe cu
daruri aduse de Magii geto-daci, Pruncului Iisus la Betleem, alături de mâna
Sfântului Maxim Mărturisitorul, piciorul Sfântului Grigorie Teologul, al
Sfântului Vasile cel Mare, icoana miraculoasă a Maicii Domnului, „Odighitria”. Tradiția povestește că un
părinte îmbunătățit duhovnicește, Andrei, în timp ce cobora la mare aproape de
Uranopolis a văzut o augustă femeie îmbrăcată în negru, stând pe o piatră cu
trei cărți în mână, care i-a zis: „Eu
sunt stăpâna acestor locuri. Într-o carte îi scriu pe cei care vin în Sfântul
Munte și rămân pentru totdeauna, în a doua pe cei care vin și se nevoiesc un
timp, apoi pleacă, iar în a treia pe cei care doar vizitează și pleacă.” (Monah
Pimen Vlad, op. cit.)
Pe teritoriul mănăstirii Sfântul Pavel se
află și Schitul românesc Lacu cu 50 de viețuitori.
Mănăstirea IVIRU, a fost ctitorită de marele
general traco-geto-dac, din Iviria-Georgia, comandantul armatelor bizantine
Ioan Iviritul, în anul 980. El a părăsit armata bizantină pentru Oastea
Domnului a Împăratului ceresc Hristos și, alături de fii săi Gheorghe și
Eftimie, s-a fost tuns în monahism de către Sfântul Atanasie Atonitul.
După asediul repetat al piraților și al
confraților întru ucidere și tâlhărie, cruciații latini care, în vremea patriarhului
grec, prolatin Ioan Vekkos au fost uciși cu sabia 13 călugări din mănăstire,
fiindcă s-au opus uniației, adică „încuscririi”
cu Roma. Ajutorul cel mare a venit din Țările Române, mai întâi prin Radu
cel Mare (1495-1508) care a construit turnul de apărare, urmat de Neagoe
Basarab care a achitat anual dările către Poartă, iar Doamna sa, Despina a
cusut cu fir de aur o perdea pentru icoana Portărița.
Iată istoria fascinantei și fermecătoarei
Icoane.
În vremea cruntei prigoane a icoanelor sub
bazileul Teofil, o văduvă din cetatea Niceea avea în casa ei o icoană a Maicii
Domnului cu Pruncul în brațe, la care se ruga zilnic alături de fiul ei. Când
primejdia a bătut în poarta lor, văduva a luat icoana și a pus-o pe apa mării.
Aceasta a rămas în picioare, purtată de valurile ușoare, condusă de o mână dumnezeiască
de Sus. Apoi i-a spus fiului să plece la sfântul Munte Athos pentru a o sluji
pe Crăiasa Cerului – Stăpâna Muntelui, iar ea a primit martiriul. Fiul ajuns la
Sfântul Munte a povestit confraților istoria Icoanei. După o vreme părinții
mănăstirii au văzut un stâlp de lumină, asemeni celui din biserica Mănăstirii Sihăstria Rarăului – Suceava (am
acea imagine), sub vrednica păstorire a Arhimandritului în viață Ioan Neagoe,
care se înălța de la mare la cer sprijinind sfânta Icoană.
Maica Domnului l-a delegat pe pustnicul
Gavriil, fiul văduvei martire să scoată icoana pe uscat, iar viețuitorii
mănăstirii i-au înălțat un paraclis la poarta lăcașului, numind-o „Portărița.”
Icoana făcătoare de minuni a vindecat mulți suferinzi
între care și pe fiica țarului Rusiei Alexei, pe la mijlocul veacului al
XVII-lea și drept mulțumire, împăratul i-a închinat o mănăstire din Petersburg,
făcând-o metoc a mănăstirii Iviru.
Ajutorul românesc a fost continuat de Radu
Șerban, cu danie anuală de 25.000 aspri de argint, Radu Mihnea, Alexandru
Coconul. Gheorghe Ștefan acorda anual 3.200 aspri, Constantin Șerban Basarab cu
10.000 aspri de argint și Grigore Ghica 7000 aspri tot anual. Petre Șchiopul,
Mihai Viteazul, Leon Tomșa, și Matei Basarab, au contribuit la înoirea
chiliilor și altor dependințe.Boierul Stavarache din București a oferit anual
10.000 groși de argint, iar Șerban Cantacuzino, a construit un paraclis în
cinstea Sfintei Icoane – Portărița.
Mănăstirea posedă un tezaur sacru al celor
peste 150 de cutii de argint cu sfinte moaște, printre care capetele Sf.
Grigorie de Nyssa, Sf.Mc. Theodor Stratilat, Sf.Mc. Teodor Tiron, mâinile
Sf.M.Mc. Pantelimon, Sf. M.Mc. Haralambie, Sf. Vasile cel Mare, Sf. Ioan
Gură-de-Aur, piciorul Sfintei Fotini...
Mănăstirea HILANDARU, a fost înălțată de
către prințul Rațco, fiul regelui Serbiei, Ștefan Nemania în veacul al XII-lea,
care s-a călugărit sub numele de Sava la mănăstirea Tesalonicheos. Plăcut
înfiorat de gestul fiului său, regele Ștefan a lăsat tronul celuilalt fiu și
s-a călugărit și el în Sfântul Munte, primind numele Simeon. După câțiva ani
fiul și tatăl deveniți frați monahi au apelat la fiul, respectiv fratele-rege
Ștefan al II-lea, care a ridicat mănăstirea pe ruinele unui vechi schit. Numele
mănăstirii vine de la ctitorul unui paraclis Helandari și de la Hilii - miile
de fețe ale andarei – ceței, sub care
se omorau pirații între ei nevăzând nimic în jur.
Mănăstirea păstrează la loc de cinste icoana
numită „Trihirusa” – „Maica Domnului cu
trei mâini”. Tradiția ne spune că în vremea prigonirii Icoanelor sub
tiranul Leon III Isaurul, în Damasc se afla un tânăr Ioan mirean, din stirpea
artistocrată geto-tracă siriană, consilier al califului, dar aprig credincios
și zelos apărător al icoanelor prin grai și scris. Căzând victimă uneltirii
împăratului, printr-o scrisoare ticluită anume a-l face trădător, Califul său
din Damasc a poruncit să i se taie mâna dreaptă. Rugile, lacrimile, credința,
iubirea, suferința, nevinovăția și râvna lui religioasă au ajuns la Maica
Domnului care i-a vindecat mâna binefăcătoare.
Iată transmite posterității câteva picături
din gândirea nemuririi lui teologice despre cosmos și om: „Apa este unul din cele patru elemente, cea mai bună creație a lui
Dumnezeu”; „...Trupul și sufletul au fost făcute simultan și nu numai întâi
unul și apoi celălalt... Sufletul este o substanță vie, simplă, necorporală,
prin natura sa, invizibilă ochilor trupești, nemuritoare, rațională,
spirituală, fără formă; se servește de un corp organic și îi dă acestuia putere
de viață, de creștere, de simțire și de naștere. Nu are un spirit deosebit de
el, ci spiritul său este partea cea mai curată a lui. Căci ceea ce este ochiul
în trup, aceea este spiritul în suflet.
Sufletul este
liber, volițional, activ, schimbător, adică schimbător prin voință pentru că
este zidit. Pe toate acestea le-a primit în chip natural, prin harul Celui care
l-a creat, prin care a primit și existența precum și de a exista prin fire în
acest chip.” (Sf. Ioan Damaschin,
Dogmatica, trad. pr. D.Fecioru, Ed.
Scara, București-1993, p. 62, 71)
Tânărul Ioan a făcut o mână de argint după
mărimea mâinii lui celei tăiate, a lipit-o de icoana Maicii Domnului, înaintea
căreia s-a tămăduit apoi mergând la mănăstirea Sfântul Sava cel Sfințit, a
rămas în nemurirea Bisericii, drept
Sfântul Ioan Damaschin – marele
părinte scriitor.
După moartea ultimului stareț al mănăstirii
Hilandaru icoana „Ttrihirusa” a
plecat din Sfântul altar și s-a așezat în strana starețului, semn de întronizare
pururea a Maicii Domnului ca Stareță. De atunci mănăstirea are doar ajutor de
stareț, între care și Cuviosul Nicodim, ctitorul mănăstirilor valahe, printre
care ilustra Tismana, de unde a odrăslit Sf.Cuv. Gherasim Iscu.
Primul mare ajutor domnesc a venit din
partea Voievodului Neagoe Basarab, (trecut în ceata Sfinților grație purtării
de grijă și demersului Arhiepiscopului cărturar Calinic Argeșeanu), care a
oferit anual 7.000 aspri, plus 10.800 aspri de argint pentru ridicarea unei
bolnițe. L-a urmat Mihnea Turcitul cu 15.000 aspri și înălțarea unei trapeze, ce
a fost pictată prin sprijinul acordat de marele ctitor Matei Basarab. Alte ajutoare
au venit prin Petru Rareș și Ieremia Movilă.
Mănăstirea
ZOGRAFU, a fost ridicată de monahii Moise, Aaron și Ioan, frați de sânge din
Ahrida în veacul al X-lea, cu hramul Sf.M.Mc. Gheorghe, cinstire aleasă prin
minune dumnezeiască. Sfântul Gheorghe s-a desprins din icoana Mănăstirii Fanuel-Palestina,
s-a ridicat în văzduh și a ajuns la mănăstirea Zografu. Mănăstirea se mai
bucură de încă două icoane ale Biruitorului Gheorghe, una venită pe mare,
făcătoare de minuni, alta dăruită de Ștefan cel Mare după povața Sfântului, având
pe spate stema moldavă, a oferit steagul de luptă al Moldovei cusut cu fir de
aur și argint și a rectitorit integral mănăstirea cu biserică, trapeză,
arhondaric, turn și port.
Mănăstirea Zografu a pătimit prin călăul patriarh grec Ioan Vekkos,
ucigașul de monahi.
Alți
ctitori domni au fost Alexandru cel Bun, 3.000 aspri de argint, Alexandru
Aldea, Ieremia Movilă și Bogdan al III-lea. Alexandru Lăpușneanu, a dăruit anual
câte o 100 galbeni + 52.000 aspri argint. Antioh Cantemir și Petru Rareș, au
adus reparații și pictura, iar Radu cel Mare, a oferit 3.000 aspri, asemeni lui
Neagoe Basarab.
Nici darul catolicilor n-a fost mai prejos.
Ei au ars în anul 1204, 26 de călugări ortodocși fiindcă n-au urmat profanatoarea
uniație cu papismul, râvnitor a stăpâni întregul pământ.
„Iubiți
Muntele Athos, că aici s-au nevoit mii și mii de sfinți, cuvioși, călugări,
sihaștri, asceți și mari lucrători ai rugăciunii lui Iisus. Prețuiți Muntele
Athos, că aici este stăpână și stareță Maica Domnului, împreună cu cetele
cuvioșilor părinți atoniți!” (Arhim. Ioanichie Bălan, Pelerinaj la Muntele Athos, Ed. Mănăstirea Sihăstria, 2005, p. 63)
Așa după cum Bizanțul a urmat după Bizanț, vorba
marelui filosof creștin Nae Ionescu, grație voievozilor dacoromâni, la fel
Sfântul Munte Athos a renăscut prin purtarea de grijă a Maicii Domnului și prin
Darul mărinimiei Voievozilor valahi!
Să nu uităm însă și Florile spirituale alese
din Grădina Maicii Domnului – Daco-România, care au rodit întru duhovnicie și
sfințenie în Muntele Sfânt-Athos al Crăiesei Cerului și a Pământului.
Izvoare:
Arhimandrit Ioanichie Bălan, Pelerinaj la Muntele Athos, Ed.
Mănăstirea Sihăstria, 2005;
Monah Pimen Vlad, Sfântul Munte Athos-Grădina Maicii
Domnului, Ed. Evanghelismos,2016.
Tuturor marioforilor și hristoforilor
monahismului atonit și românesc.
9 Februarie 2025
+
Ovedenia praznicului Întâmpinării Domnului; Sf.Mc. Nichifor
GHEORGHE CONSTANTIN NISTOROIU
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu