SINAXARUL CERULUI
(partea I-a)
„Adevărata
sfințenie n-are nevoie să se arate
și să fie recunoscută!” (Mircea Vulcănescu)
Peste tradiția arhimilenară a Neamului
nostru primordial în spațiul sacru al Vetrei străbune, binecuvântată de Bunul
Dumnezeu, nu a trecut timpul așa ca o scurgere istorică a tuturor etapelor lui,
ci s-a împlinit vremea întru curgerea, întru devenirea spirituală a tuturor epocilor.
Vremea, pentru străbunii noștri legendari și
nemuritori pelasgo-traco-geto-daco-români, nu are un prins fir răsucit sau un
cuprins ghem ce se deșiră, ci o finalitate sacră care se împlinește.
„Fiecare
faptă răsună în întreaga lume, grăia în universul lui filosofic creștin
prințul gândirii ortodoxe – Mircea Vulcănescu, fiecare gest își propagă viorile cremoneze în cutii ori de câte ori
cineva cântă pe una dintre ele. Viața unui om e legată de soarta unei stele.
Fapta rea a unui om întunecă soarele și luna.” (Atitudini 88 Decembrie 2024, Anul XVI, p. 64)
Faptul că Neamul nostru – Protopărintele
omenirii avea în sânge gena religioasă,a determinat ca poporul dacoromân să se
născă creștin ortodox, structural el era creștin și, din fericire el încă mai
este creștin ortodox, cu tot efortul depus pentru ruperea lui din tradiția
străbună!
Multă curgere a credinței, a iubirii, a
înțelepciunii întru devenirea dăinuirii sale ortodoxe aflăm la marele nostru
Mecena al averii și al bogăției
spiritului, căruia un premier indezirabil din România, i-a înstrăinat averea în
mod total nepermis, în cârdășie cu omologul său maghiar, cu ceva timp în urmă:
„Ca
fiu credincios al Bisericii mele, laud Dumnezeirea, căci m-a creat Român;
iubirea ce o am către națiunea mea, mă îmboldește neîncetat a stărui în fapta,
ca încă și după moarte, să erump de sub gliile mormântului, spre a putea fi
pururea în sânul Națiunii.” Acest testament a fost rostit, scris la 4
Noiembrie 1869, în Budapesta, de marele ROMÂN, Emanuil Gojdu.
Tradiția precreștină și creștină consemnează
faptul că de la FACERE și probabil până la A doua VENIRE a Mântuitorului
Hristos, pământrul Gliei noastre a fost stropit cu sângele atâtor mame și
tați, fecioare și copii, preoți și
călugări, monahii și eroi, martiri și genii, profeți și mărturisitori, știuți
ori neștiuți care au făcut ca Pământul neamului să se cuminece în Biserica cea
Una cu Cerul într-o transfigurare filocalică isihasto-carpatină.
Așa cum în Sânul cerului divin sălășluiesc
Sfinții și Îngerii lui, la fel în Sânul pământului străbun mustesc eroii și
martirii lui, bătătorind astfel drumul Crucii pe care se netezește Calea
mântuirii!
Mare parte a tineretului român
creștin-ortodox și Elita spirituală a Națiunii sub regimurile Carol al II-lea,
Antonescu și cel bolșevic din România, au ajuns să fie arestați dar nu ca
deținuți politici, ci întemnițați religios pentru crezul, iubirea și jertfa lor
naționalist-ortodoxă.
DATUL neamului nostru milenar a fost și este
prin FIREA sa înăscută religios, VOCAȚIA
creativă întru geniu și MISIUNEA profetică într-o cromatică filocalică de eroi, cuvioși, martiri, mărturisitori, mare
parte ajungând sfinți într-un nou apostolat
sofianic privind apoteoza Sfinților închisorilor.
Un actual tânăr protestant olandez,
convertit la ortodoxie cu numele de Abraham, de frumoasa rămâncă Alina, îngerul
lui păzitor, ne mărturisește recent bucurându-ne: „Pot să spun că sfinții închisorilor m-au apropiat și mai mult de
Dumnezeu și m-au determinat să mă îndrăgostesc de poporul român.” (Revista Atitudini
88, Decembrie 2024, Anul XVI, p. 57)
Preludiul martiriului valah este suferința
întru credința și nădejdea creștină, care topește durerea psiho-fizică,
transformând-o în iezerul iubirii pe care se pogoară aura sfințeniei!
Conlucrând cu Creația lui Dumnezeu,
creștinul ortodox observă că toate lucrurile au un sens, că taina lumii este de
fapt o CARTE de semne, al cărei izvor curge mereu spre fluviul pururea ceresc.
Fiindcă, dacă s-ar fi canonizat Sfinții
închisorilor din România de către Sinodul B.O.R., la scurt timp după lovitura
de stat din Decembrie 1989, planificată de Oculta omniprezentă, poate
evenimentul ar fi creat în conștiința colectivă respectul față de crezul lor și
se putea reveni la statutul constituțional de drept în România. Poate că altul
ar fi fost destinul Națiunii române, ce se putea reconverti filocalic
creștinește, prin puterea rugăciunii și prin privegherea de Sus a Noilor
Sfinți, Martiri și Mucenici din temnițele comuniste.
Astăzi riști catalogarea de ”putinist” dacă
amintești că Rusia și Biserica sa pravoslavnice, au canonizat nu mai puțin de
1700 de noi mărturisitori și mucenici din gulagul sovietic, după momentul 1990.
Desigur, că după decenii de nepăsare,
canonizarea Sfinților Mărturisitori canonizați de B.O.R., în 4 Februarie 2025,
este un lucru demn de laudă la adresa poporului drept măritor creștin, care
menține aprinsă flacăra sfințeniei Înaintașilor săi.
În acești 35 de ani, Ceata a zeci, sute,
poate chiar mii de Noi Sfinți, Mucenici și Mărturisitori urcați în Sinaxarul
ceresc direct din temnițele comuniste, au făcut o Patrie cerească acolo în
ceruri, dar nu au reușit să o coboare măcar în bisericile noastre și să
înlocuiască dictatura și cenzura
oricărei libertăți din țară.
Prea multe sunt secăturile ce ne
stăpânesc după ce am dat jertfa de sânge din nou strigând ”LIBERTATE ” !
Ne este dat să așteptăm recunoașterea
Sfințeniei multor mărturisitori, care chiar dacă au primit recunoașterea
creștinilor, stau smeriți la rândul recunoașterii și de către BOR. Fiind atât
de mulți, gândul mă poartă la cei pe care i-am cunoscut direct : ieromonahul
Ghelasie Gheorghe, preot Constantin Galeriu,Arhim. Iustin Pârvu, preot Gheorghe
Calciu Dumitreasa,Mitropolit Antonie Plămădeală dar și pe cei ce mi-au marcat
formarea spirituală: ieroschimonah
Daniil- Sandu Tudor, ieroschimonah Nil Dorobanțu,
Mitropolit Irineu Mihălcescu, arhiep. Victor Leu, episcop Grigore Leu, Mitropolit
Gurie Grosu, episcop Nicolae Popovici și încă mulți alții.
La rând așteaptă și marii poeți și
filozofi creștini ai temnițelor și lagărelor comuniste, Radu Gyr, Andrei
Ciurunga, Nechifor Crainic, Mircea Vulcănescu, Ioan Ianolide, Ernest Bernea și
mulți, mulți alții...
24
Ianuarie 1921 – SÂNGEREI – Bălți - Basarabia, Zi sfântă și localitate martiră
ce aveau să încununeze în Sinaxarul Cerului pe VALERIU GAFENCU, cel supranumit
„Sfântul închisorilor.”
Odor adorat, copil alintat, elev silitor,
student strălucitor, tânăr frumos ca anticul Adonis, creștin evlavios și totuși
arcul vieții i se frânge catapultându-l în temnița încremenită și odioasă.
Tatăl – Vasile Gafencu a fost deputat în
Sfatul Țării, astfel că mărțișorul vieții lui l-a prins de șnurul Unirii
Basarabiei cu Patria Mumă, fapt pentru care sovieticii invadatori – muscalii
l-au smuls din vatra familiei sale deportându-l în iadul Siberiei, unde
realmente a încremenit.
Mama – Elena, născută Cucoș (1895-1981), cu
ochii de cicoare în care se primenea Cerul deseori, prin rugile ei fierbinți de
mulțumire către Crăiasa Cerului și a Pământului – MARIA,mulțumea pentru
darurile primite, angelicul vlăstar Valeriu și cele 3 mlădițe: Valentina,
Eleonora și Elisabeta.
Așadar, în plină efervescență tinerească, cu
predilecție pentru studiu, meditație și trăire religioasă sub a cărui corolă
sublimă se înmiresma totul în jur, studentul Valeriu Gafencu a fost arestat sub
regimul Ion Antonescu și condamnat la 6 luni închisoare, ianuarie-iunie 1941,
eliberat și reîncarcerat în ianuarie 1942 la mănăstirea-închisoare Galata-Iași,
apoi la Aiud.
„În
perioada dictaturii antonesciene ajung în detenție mii de persoane, de toate
vârstele, sute de elevi fiind condamnați pentru credința și naționalismul lor.”
(Studentul Valeriu Gafencu – „Sfântul
Închisorilor din România” – Studiu, mărturii ale camarazilor de suferință
și corespondență, coordonator Nicolae Trifoiu, Ed. Napoca Star Cluj, 2002)
De ce Dumnezeu a
îngăduit să ajungă Valeriu, ceilalți elevi, studenți, învățători, profesori,
preoți, călugări, mame, fiice, soții, generali, ofițeri, țărani cu sufletul
frumos – aproape întreaga Elită spirituală a Patriei creștine, în închisori, în
suferință?!
În examenul de conștiință Valeriu și poate ca el toți
ceilalți întemnițați religios, s-au întrebat: „Pentru ce am fost eu închis?!”
„Atât în liceu, cât mai ales în Universitate, unde nivelul vieții morale e mai
scăzut, toată lumea, profesori, colegi, și mai ales prieteni, vedeau în mine un
model de viață curată, un tip de om nou, care se menținea într-o viață morală,
abstinentă, cu toată hotărârea și dârzenia.” (Studentul Valeriu Gafencu – „Sfântul Închisorilor...,op. cit.,p.13)
Tineretul român
creștin-ortodox sub îndrumarea Elitei pantheonului național, a mentorilor
spirituali, nu aveau drept scop tipul de ideal omenesc, ci tipul Românului al
cărui sens final este mântuirea sa întru Sânul ceresc al Cetei neamului!
Așadar, planul
lui Dumnezeu cu Valeriu și cu toți ceilalți care s-au reaprins comuniunii cu
Mântuitorul și Crăiasa Cerului și a Pământului Fecioara Maria, acceptând
suferința, era de fapt un preludiu al sfințeniei, un preludiu al iubirii, al
jertfei, al mărturisirii, al martiriului.
Și de fapt,
Valeriu Gafencu ca și cei mai mulți, zeci, sute, poate chiar mii de camarazi
întru suferință au înțeles planul Mântuitorului Hristos și al divinei Sale
Maici – Fecioara Maria.
Creștinul
dogoritor din el în viața de afară, Valeriu a întețit în temniță prin rugă
neîncetată, prin suferință, prin iertare și revărsare a dragostei, vâlvătaia
mistică a isihastului.
„Doamne, dă-mi robia care eliberează
sufletul și ia-mi libertatea care-mi robește sufletul!”, era practic ruga
de foc a ultimelor sale cuvinte pe pământ, dar în care a ars mistic întreaga sa
scurtă viață, fiindcă el nu se străduia să fie un creștin autentic, deoarece
era un mărturisitor!
„Biblia, Filocalia și Urmarea lui Hristos
rămân cărțile ce au fundamentat sufletul și viața lui Valeriu, la care se
adaugă toată cultura creștină a tuturor veacurilor. Valeriu a fost un om
complet. Personalitatea lui era puternică și echilibrată în toate domeniile
vieții. Viziunea lui despre Dumnezeu, lume și viață a fost integrală și
unitară, realizând o perfectă armonie.” (ibid.p.6)
Biblia spune „De aș grăi în limbile oamenilor și ale îngerilor, iar dragoste nu am,
făcutu-m-am aramă sunătoare și chimval răsunător. Și de aș avea darul
proorociei și tainele toate le-aș cunoaște și orice știință, și de aș avea
atâta credință încât să mut și munții, iar dragoste nu am, nimic nu
sunt...Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu
pizmuiește, nu se laudă, nu se trufește... se bucură de adevăr. Toate le
suferă, toate le crede, toate le nădăjduiește, toate le rabdă.” (Sf. Ap. Pavel,
Epistola I Corinteni 13, 1-7)
Filocalia îți
cere: „Să nu te încrezi în puterea ta și
ajutorul de la Dumnezeu va veni la tine. Să nu ai dușmănie față de vreun om,
căci având-o aceasta, nu-ți va fi primită rugăciunea. Împacă-te cu toți, ca să
ai îndrăzneală la rugăciune. Păzește-ți ochii și inima ta nu va vedea cele
rele.” (Filocalia Sfintelor Nevoințe
ale Desăvârșirii – Harisma 12, București -1991, p. 125)
Urmarea lui Hristos ne învață: „Două aripi sunt pe care omul se înalță mai
presus de cele pământești: curățenia și simplitatea: simplitatea în scop și
curățenia în dragoste. Simplitatea caută pe Dumnezeu, curățenia îl află și-l
gustă. ” (Urmarea lui Iisus Hristos, tip.
cu binecuv. I.P.S.D.D.Dr. Pimen, Arhiepiscop și Mitropolit al Moldovei și
Sucevei, în vremea Stareției P.C. Arhim. Valerie și Stareței P.C. Arhim. Meletie, Tipografia
Monastirei Neamțu, 1923, p. 59)
Unul
dintre marii Poeți ai Crucii, Constantin Aurel Dragodan, întemnițat religios,
memorialist de referință, i-a înmânat camaradului de suferință Nicolae Trifoiu,
la sediul A.F.D.P.R. din București, la 6 Martie 1996, dosarul „VALERIU GAFENCU”, cu documente inedite,
mărturii-evocări ale celor care l-au cunoscut, materiale despre care știa că
erau adunate de regretatul Gili Ioanid și că au fost înaintate și cancelariei
Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române în vederea canonizării celui numit
de mulți ani deja, ”Sfântul Închisorilor”.
„Cu prilejul întâlnirii de la Mănăstirea
Sâmbăta de Sus, în 1996, cu Î.P.S.S. Antonie Plămădeală, Mitropolitul
Ardealului, spunându-i despre aceste materiale, l-am rugat, ca și pe Bartolomeu
Anania, să se intereseze de soarta lor. Dar, de fapt, cei care le-au preluat
după moartea lui Gili Ioanid, le-au depus la sediul A.F.D.P.R., fără să le valorifice într-o oarecare
măsură.” (Studentul Valeriu Gafencu – „Sfântul
Închisorilor...,op. cit.,p.7)
Mare
PĂCAT! Mare, Grea și Îndelungată
PIERDERE pentru Neam, Nație și popor!
Balaurul cu zeci de capete se încrâncenează
pe viață și pe moarte să stârpească creștinismul din România ortodoxă.
Niciodată nu a
fost mai reală imaginea văzută atunci de
marele poet al Ardealului, al României, Octavian Goga, care a cântat apele,
țara, țăranul,dar a răbufnit colosal, aruncându-și reproșul său de naționalist în
veșnicie :
„Țară de secături, țară minoră, căzută
rușinos la examenul de capacitate în fața Europei... Aici ne-au adus
politicienii ordinari, hoții improvizați astăzi în moraliști, miniștri care
s-au vândut o viață întreagă, deputați contrabandiști... Nu ne prăbușim nici de
numărul dușmanului, nici de armamentul lui, boala ce o avem în suflet, e o
epidemie înfricoșetoare de meningită morală.” (Nicolae Grosu, Blestemele
Nației Române – o tomografie sociologică a XXV-a abordare, Ed, Ecou
Transilvan, p. 194)
Sfinții închisorilor din România,se pare că sunt prea mulți pentru
Sinaxarul admis de BOR, dar cu siguranță nu au nevoie de nicio altă
recunoaștere urcând SCARA către CERUL vegheat doar de dragostea lor pentru
dreapta credință. Eroii neamului legendar românesc s-au conturat în Icoana
națiunii ca și chipuri ale demnității românești, lămurind trăirea serafică după
râvna dumnezeiască dincolo de sinistrul zăngănit de lanțuri ori de plângerea cu
suspine a clopotelor, fără să ceară permisiunea nimănui...
Noile ”institute”
vânează dureroase amintiri crezând că au dreptul să stabilească cine sunt
SFINȚII NEAMULUI, uitând că în LUCRAREA lui Dumnezeu nimeni nu este mai presus
de VOINȚA Lui și recunoșterea SFINȚENIEI o face poporul asuprit și nu tagma
parveniților !
LANȚURI
și CLOPOTE
„În celule zăcem ca-ntr-o grea carapace,/
Dar în noi infinitul o fereastră deschide;/ Zbuciumări ne-au durut, dar o
limpede pace/ Ne răsfiră în suflet aurore splendide.// Suferința ne-a-mpuns ca
o suliță-n coastă,/ Dar din rana adâncă izvorâ fericire;/ Dușmănii ne-au lovit,
și-am scrâșnit sub năpastă,/ Dar ne pâlpâie-n inimi arzătoare iubire.//
Deznădejdea ne-a prins în morcirla-i stătută,/ Dar speranța-nflorește ca și
nuferii-n lacuri;/ Am tăcut ne-ntrerupt, ca o cremene mută,/ Dar tăcerile
noastre vor vorbi peste veacuri.// Ne-au mușcat uneori șerpi vicleni
de-ndoială,/ Dar crescu și mai vie, ca în Toma, credința;/ Mișeliile-au frânt
lupta noastră loială,/ Dar vedem mai aproape, în triumf, biruința.” (Constantin-Aurel Dragodan, Itinerare în lanțuri – Poeme 1945-1964, Ed. Ramida, București-1992)
20 Februarie
2025
Tuturor Fiilor,
Fiicelor ROMÂNIEI TAINICE
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu