Fapte
istorice ignorate ale României contemporane și marote din scrierile oficiale -
Eseu (24)
Prof.
univ. dr. Corvin Lupu
16
Februarie 2025
Organizarea
mișcării de rezistență împotriva ocupației militare sovietice și a regimului
sovietic (4)
Dintr-o Notă informativă a organelor sovietice
privitoare la rezistenţa din România, se arăta că în februarie 1946, mişcarea
avea aprox. 10.000 de membri bine organizaţi şi înarmaţi şi alţi 40.000 de
membri, aceştia din urmă foşti combatanţi, ofiţeri epuraţi din armata regală şi
ofiţeri activi. Nota informativă sovietică menţionează că grupări întregi de
legionari au fost incluse în organizaţiile „Mişcarea Naţională de Rezistenţă”,
„Partidul naţional-democrat al foştilor combatanţi”, „Asociaţia foştilor luptători
Avântul Ţării”, „Haiducii lui Avram Iancu”, „Asociaţia foştilor voluntari
ardeleni”, „Asociaţia cavalerilor ordinului Mihai Viteazul”, „Asociaţia
ofiţerilor de rezervă Bărbăţie şi Credinţă” şi altele. Credem că cifrele
sovietice sunt reale, organele informative sovietice fiind recunoscute pentru
acurateţea informaţiilor pe care le transmiteau eşaloanelor superioare. Din
rapoartele organelor române care au anchetat diverşi paraşutişti care au fost
capturaţi, reiese că Mişcarea Naţională de Rezistenţă a fost creată în
noiembrie 1944 şi ea s-a separat de Mişcarea Legionară, cu care s-a menţinut în
contacte permanente. Această separare s-a datorat şi faptului că liderii
Mişcării Naţionale de Rezistenţă doreau să fie autonomi. Pe de altă parte,
Mişcarea Naţională de Rezistenţă cuprindea mulţi militari care erau fie
antonescieni, fie monarhişti, care nu agreau Legiunea şi revenirea ei la
conducere, după 23 august 1944. Apoi, Mişcarea Naţională de Rezistenţă,
începută de paraşutiştii trimişi de germani, s-a dezvoltat în România, într-o a
doua etapă şi datorită sprijinului serviciilor speciale britanice, a
Intelligence Service-ului, sub coordonarea colonelului Guy Doleman (nume
profesional Ross), specialist recunoscut al activităţilor de diversiune în
adâncime. Avioane britanice au paraşutat mari rezerve de armament de ultimă
generaţie, în regiunile Sibiu şi Braşov.
În toamna anului 1944 şi în primele luni ale lui 1945,
legionarii aflaţi în lagărele din Germania aveau puţine speranţe că Germania va
mai câştiga războiul. Doar himera inventării unei arme colosale mai ţinea
trează speranţa unora în victoria lui Hitler. Ei simţeau pericolul apropierii
Armatei Roşii şi legionarii ştiau că nu vor fi menajaţi de bolşevici, chiar
dacă fuseseră adversarii lui Antonescu şi prizonierii lui Hitler. Unii dintre
legionari s-au înscris voluntari pentru cursurile de pregătire de la Viena,
dorind să fie trimişi în misiune şi pentru a ajunge în ţară, la familii, după
mai bine de trei ani şi jumătate de detenţie în diverse lagăre germane. În
starea de spirit a legionarilor îşi făcuseră loc îndoiala și lipsa de speranţă.
Totuşi, trăsătura psihologică dominată a legionarilor era voinţa de a lupta
împotriva bolşevismului, a ocupaţiei militare sovietice şi a guvernării de la
Bucureşti, rezultată din alianţa regelui Mihai I cu comuniştii.
Mişcarea de rezistenţă din România a fost afectată de
numeroase trădări şi neglijenţe în protecţia informativă. Imediat după 23
august 1944, sovieticii au găsit în sediul Ambasadei Germaniei din Bucureşti
lista agenţilor Abwehr din România şi a conturilor bancare pe care aceştia le
foloseau. Astfel, ei au reuşit să-l „întoarcă” informativ pe radiotelegrafistul
dr. Alexandru Ţăranu, fost agent al Abwehr şi au controlat comunicaţiile
grupului condus de Andreas Schmidt şi de Nicolae Petraşcu. La 9 februarie 1945,
prin doctorul Alexandru Ţăranu, sovieticii au aflat de zborul unui avion de la
Braşov la Viena în care se găseau Andreas Schmidt şi Constantin Stoicănescu,
care pregăteau acţiunea de anvergură de răsturnare a frontului în Transilvania
şi în Ungaria. Aviaţia sovietică a somat avionul să aterizeze la Debreţin.
Avionul nu s-a supus somaţiilor şi cele două avioane româneşti de vânătoare
care-l urmăreau au deschis focul, doborându-l. Ambii importanţi pasageri, au
fost grav răniţi. Ei au fost duşi în Uniunea Sovietică, anchetaţi şi şi-au
găsit sfârşitul acolo. Reputatul cercetător Florin Constantiniu nu apreciază
acţiunea Schmidt-Stoicănescu drept un proiect viabil, care ar fi putut, pentru
moment, să conducă la ruperea liniilor sovietice din Transilvania-Ungaria-Cehoslovacia.
El nu credea, precum o făcea Horia Sima, că acţiunea ar fi întârziat înaintarea
sovietică spre Germania, într-o asemenea măsură încât ar fi impus aducerea de
trupe anglo-americane în Balcani, situaţie care ar fi putut determina unele schimbări
politice în configurarea zonelor de influenţă în sud-estul Europei.
După capitularea Germaniei, la 9 mai 1945, diplomaţii
germani acreditaţi pe lângă guvernul român constituit în exil la Viena s-au
desprins de români şi au predat autorităţilor militare americane lista
românilor care activau în jurul guvernului român de la Viena şi care se aflau
internaţi într-un hotel din Bad Gastein.
Mişcarea de rezistenţă din România a cuprins şi
cetăţeni germani rămaşi şi ascunşi în România, după 23 august 1944, care se
temeau să se întoarcă în Germania, unde ar fi fost arestaţi şi deportaţi în
Rusia. Majoritatea luptătorilor din mişcarea de rezistenţă anticomunistă din
România, ca şi a foarte numeroaselor grupuri de sprijin al luptătorilor, a fost
constituită din etnici români, majoritatea legionari. Implicarea Mişcării
Legionare în lupta anticomunistă din România a fost agreată de învingătorii occidentali
din al doilea război mondial, astfel încât la procesul de la Nürnberg, după ce
i-a fost analizată activitatea în Camera preliminară a Tribunalului de la
Nürnberg, ea nu a fost incriminată ca fiind organizaţie criminală, fascistă sau
nazistă, aşa cum s-a întâmplat cu alte organizaţii politice de dreapta care au
susţinut lupta Germaniei, în general lupta împotriva Aliaţilor învingători în
al doilea război mondial. Cu toate acestea, în mod cu totul abuziv, fără să
existe nici o sentință de condamnare a Mișcării Legionare, ea este catalogată
în mod fals ca fiind fascistă/nazistă/criminală și învederată ca atare în lege.
După încheierea războiului, mişcarea de rezistenţă a
slăbit datorită lipsei sprijinului german şi a lipsei de resurse a guvernului
român din exil, de la Viena. Slăbirea rezistenţei s-a datorat şi faptului că la
6 august 1945 Nicolae Petraşcu a emis o Circulară pentru întreaga Mişcare
Legionară prin care anunţa hotărârea de retragere „imperială” a legionarilor
din viaţa politică şi cantonarea Mişcării în efortul de reconstrucţie a ţării
pe linie morală. În Circulară, Nicolae Petraşcu îi sfătuia pe „legionarii
dinăuntru şi din afara închisorilor”, „să păstreze o poziţie de respect şi de
libertate faţă de autoritatea de stat, iar faţă de organizaţiile politice
româneşti să respecte în ele ce au şi făcut bun şi folositor pentru viitorul
ţării”. Această Circulară a fost emisă după ce Nicolae Petraşcu fusese anunţat
(subversiv şi descurajator) de prim-ministrul Petru Groza, prin intermediul
legionarului dr. Vasile Noveanu, că membrii Legiunii urmau să fie deportaţi cu
toţii în Siberia, din ordinul Kremlinului.
Cu sabia lui Damocles deasupra capului, având şi o
condamnare la închisoare pe viaţă dată în contumacie de regimul Antonescu
pentru participare la rebeliune, Nicolae Petrașcu a căutat soluții de salvare a
Mișcării Legionare şi a sa personală. Pe Horia Sima și pe capii legionarilor
din exil nu putea să conteze. Ca semn de clemenţă, în 30 septembrie 1945,
comuniştii au desfiinţat lagărele în care erau internaţi legionarii. La
începutul lui decembrie 1945, au fost capturaţi şi întemniţaţi de către
poliţiştii români capii legionarilor, Nicolae Petraşcu şi Nistor Chioreanu.
La începutul lunii decembrie 1945, din închisoare, cu
câteva zile înainte de a fi eliberat, Nicolae Petraşcu a emis o Circulară către
Mişcarea Legionară prin care îi indemna pe toţi membrii la linişte, îi sfătuia
să recunoască guvernul şi să se reintegreze în societate.
La 10 decembrie 1945, la mai puțin de două luni după
ce Gheorghe Gheorghiu-Dej a preluat conducerea Partidului Comunist Român, s-a
decis încheierea unui acord de colaborare scris și semnat al partidului cu
Mișcarea Legionară. În timpul războiului, în închisori, Gheorghe Gheorghiu-Dej
și alți comuniști de etnie română, inclusiv Chivu Stoica, Emil Bodnăraș sau
Nicolae Ceaușescu, au avut relații bune cu deținuții legionari. Comuniștii
aveau mare nevoie să-și consolideze partidul, atât la nivel central, cât și local,
pentru a putea guverna țara, iar Mișcarea Legionară era foarte bine organizată
și disciplinată. Gheorghe Gheorghiu-Dej era înconjurat în partid în majoritate
de minoritari etnici, mai ales evrei. Prin aducerea unui mare număr de
legionari, Partidul Comunist se mai româniza. Pe de cealaltă parte, secretarul
general al Mișcării Legionare, Nicolae Petraşcu, împuternicit cu depline puteri
de decizie de către comandantul Horia Sima, spera ca prin acest acord să obţină
eliberarea multor legionari din închisori, unde fuseseră închişi de Antonescu,
după rebeliune, ca şi condiţii mai favorabile pentru legionarii care nu vor fi
eliberaţi. De asemenea, în ascuns, Petraşcu urmărea să-şi infiltreze oamenii în
rândul comuniştilor şi să continue activitatea în slujba cauzei legionare, care
era una anti-bolșevică. Desigur, nu putem exclude nici speranţa lui Nicolae
Petraşcu în uşurarea propriei situaţii, chiar speranţa că el va fi eliberat din
închisoare, ceea ce s-a și întâmplat. Pe de altă parte, comuniştii sperau ca
prin acest acord să poată supraveghea mai bine Mişcarea Legionară, cea mai
numeroasă şi influentă forţă politică din ţară, de natură să nu aibă probleme
cu legionarii, în urma cărora să trezească nemulțumirile ocupantului sovietic,
iar acesta să înăsprească regimul de regimul de ocupație militară.
Acordul a fost semnat de secretarul general al
Mişcării Legionare, Nicolae Petraşcu şi de ministrul de Interne, Teohari
Georgescu. El a condus la ieşirea majorităţii legionarilor din ascunzători, dar
şi din luptă. Un număr de aprox. 1.900 de legionari care figurau ca dispăruţi
în evidenţele Siguranţei au reapărut, iar 700-800 de legionari au ieşit din
clandestinitate şi au predat autorităţilor române cantităţi mari de armament,
muniţie şi explozibili.
Această retragere a legionarilor din lupta de gherilă
s-a datorat dorinţei lor de a intra legal în viaţa publică. Acordul a slăbit
mult rezistenţa clandestină anticomunistă. Ca garanţie a sincerităţii lui
Nicolae Petraşcu, Teohari Georgescu i-a cerut listele cu toţi legionarii din
România care nu erau cunoscuţi de Siguranţă. Nicolae Petraşcu a cerut listele
de la toţi şefii de organizaţii legionare din ţară şi le-a predat. Gestul său a
fost şi este încă apreciat de legionari, de urmaşi ai lor şi de unii simpatizanţi
de astăzi ai fostei Mişcări Legionare drept o trădare.
Mulţi dintre legionari au intrat în rândurile
Partidului Comunist. Partidul a beneficiat astfel de un plus de capacitate
organizatorică şi de spirit de disciplină, care erau necesare pentru conducerea
întregii societăţi. După încheierea acordului şi răspândirea lui în rândul
opiniei publice, numeroși legionari au intrat în rândurile PCR. Concomitent
însă, legionarii acționau în favoarea Mișcării de Rezistență și nu erau loiali
Partidului Comunist. În 1948, acordul a încetat de la sine, autoritățile trecând
la arestarea unui mare număr de legionari. Între Mișcarea Legionară și Partidul
Comunist existau incompatibilități greu surmontabile, în acel moment istoric în
care Partidul Comunist era supus total Uniunii Sovietice și ducea politica
internaționalismului proletar (globalismul promovat de iudeo-bolșevici), în
timp de legionarii erau patrioți naționaliști români. De asemenea, a început
alungarea legionarilor din Partidul Comunist, devenit, în 1948, Muncitoresc. Nu
cunoaștem cifra exactă a legionarilor care au intrat și au activat în Partidul
Comunist/Muncitoresc Român. În anul 1952, când s-a făcut o epurare a Partidului
Muncitoresc Român, au fost dați afară din partid 2.000 de legionari.
- Va urma -
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu