Înființarea
și extinderea N.A.T.O (23)
Prof.
univ. dr. Tiberiu Tudor
19
Februarie 2025
Testamentul
lui Elțîn, Helsinki martie 1997
Întâlnirea dintre președinții Bill Clinton și Boris
Elțîn care a avut loc la Helsinki în 21 martie 1997 este prima de după
alegerile prezidențiale din 1996, în care ambii au câștigat al doilea mandat
prezidențial. Clinton a definit-o ca o întâlnire strategică și istoria a
dovedit cu prisosință această apreciere. Ea a impus gândirea politică americană
asupra securității europene, rolul dominant al Statelor Unite în Europa și
izolarea Federației Ruse. Administrațiile Bush junior și Biden au dus această
gândire până la ultimele consecințe: războiul din Ucraina dintre Statele Unite,
prin procură, și Federația Rusă, precum și crahul economic european.
Discuțiile directe și corespondența Elțîn-Clinton de
până la alegerile din 1996 s-au caracterizat printr-o anumită ambiguitate,
evitând confruntarea deschisă asupra celor două concepții de securitate
colectivă europeană. Elțîn amânase inevitabilul extinderii N.A.T.O. spre est și
acceptase, în ultimă instanță, semnarea Parteneriatului pentru Pace, obținând
în schimb sprijinul lui Clinton în campania electorală prezidențială din Rusia,
inclusiv o infuzie de două miliarde de dolari și specialiști de campanie americani.
În acest răstimp diplomația americană a consolidat terenul pentru punerea în
practică a Strategiei de Expansiune N.A.T.O.[1], elaborată în 1993.
În 1997 termenii s-au schimbat. Moratoriul cu privire
la expansiunea N.A.T.O. se sfârșise și urma oficializarea expansiunii spre est
- ceea ce s-a făcut la Summitul N.A.T.O.
de la Madrid din 8-9 iunie, prin invitarea Poloniei, Ungariei și Cehiei ̶ și
instituționalizarea parteneriatului N.A.T.O.-Rusia - ceea ce, de asemenea, s-a făcut, prin
semnarea la 27 mai, la Paris, a Actului Fondator N.A.T.O.-Rusia. Planul
american de controlare „in toto” a securității europene a fost pus în aplicare
până la ultimul detaliu, pe fondul incapacității Federației Ruse de a
reacționa.
Memoriile personalităților de prim rang care au
participat la elaborarea acestor documente au acreditat ideea că președintele
Elțîn ar fi fost de acord cu aceste oficializări.
Un ultim lot de documente referitoare la acea perioadă
a fost desecretizat în 2024, la aniversarea a 75 de ani de la înființarea
N.A.T.O. Un grupaj esențial a fost publicat în iulie 2024[2]. Cel mai important
dintre aceste documente relatează discuția Clinton - Elțîn din 27 martie 1997
de la Helsinki, care a avut două obiective strategice: definitivarea textului
Acordului de Cooperare N.A.T.O.-Rusia și fixarea parametrilor unor noi acorduri
de dezarmare bilaterală ([2]. Doc.14; și [3]). Discuția a fost deschisă, în
contradictoriu și pe alocuri dură. Pasajul ei definitoriu este explicitarea de
către președintele Elțîn a poziției Federației Ruse față de evenimentele în
curs: „Poziția noastră nu s-a schimbat. Rămâne o greșeală mișcarea N.A.T.O.
spre est. Dar trebuie să fac pași pentru a atenua consecințele acestei mișcări
pentru Rusia. Sunt pregătit să intru într-un acord cu N.A.T.O., nu pentru că
vreau, ci pentru că sunt forțat” («it is a forced step»). Nu există altă
soluție în acest moment. («There is no other solution for today»)”. Acest pasaj
poate fi considerat testamentul președintelui Elțîn și moștenirea președintelui
Putin în materie de politică externă.
O bună parte a discuției la de la Helsinki s-a purtat
pe problema eventualei extinderi a N.A.T.O. la fostele republici sovietice, în
special Ucraina. În primă instanță Elțîn a spus că nu poate semna niciun acord
N.A.T.O.-Rusia care să nu prevadă o excludere a extinderii N.A.T.O. la fostele
republici sovietice. Clinton, la rândul lui, a afirmat că nu poate semna un
acord cu o astfel de limitare, referindu-se explicit la Țările Baltice. La
refuzul intransigent al lui Clinton, Elțîn a făcut pași înapoi, solicitându-i
un „gentlement agreement, care să nu fie trecut în Acord”, că o astfel de
extindere nu va avea loc, apoi că nu va avea loc în viitorul apropiat («near
future»), în viitorul cel mai apropriat («nearest future») și, în ultimă
instanță, nu în primele valuri («not in the first waves»). „Bill, înțelege-mă,
ar fi extrem de dificil pentru mine să mă întorc acasă lăsând impresia că am
acceptat lărgirea N.A.T.O. Foarte dificil”.
Clinton a refuzat orice concesie, folosind, repetat, o nouă marotă
verbală: Acest Acord N.A.T.O.-Rusia va dovedi lumii că este vorba de „un nou
N.A.T.O.” și „o nouă Rusie” care nu mai sunt într-o relație de adversitate.
În cursul îndelungatei dispute de la Helsinki, Clinton
i-a reamintit lui Elțîn eforturile pe care le-a făcut pentru a-l ajuta atunci
când „era la pământ” și i-a subliniat, în termeni destul de apăsați, care este,
de facto, cadrul de mișcare al Rusiei: ”A ne
consulta înseamnă a vorbi despre,
înseamnă să fim siguri că noi suntem la curent cu preocupările/interesele
voastre («your concerns») și că voi înțelegeți deciziile noastre, pozițiile
noastre și gândirea noastră.”
Peste două luni, la 27 mai 1997, șefii de State și
Guverne ai celor 16 State NATO și președintele Elțîn au semnat, la Paris, Actul Fondator N.A.T.O.-Rusia privind
Relațiile Mutuale, Cooperarea și Securitatea dintre N.A.T.O. și Federația Rusă,
al cărui principiu fundamental declarat era că „N.A.T.O. și Rusia nu se
consideră adversari. Ele împărtășesc scopul comun de a depăși vestigiile confruntării și
competiției anterioare și de a întări încrederea reciprocă și cooperarea.”
Capitolul II al Actului Fondator stabilește constituirea Consiliului Comun
Permanent N.A.T.O.-Rusia „mecanism de consultare, coordonare, de cooperare și,
în maxima măsură posibilă, de luare de decizii comune și acțiuni comune în
probleme de securitate de interes comun.” Canalele de comunicare politică și
militară ale C.C.P. (redenumit și redefinit N.R.C.-Consiliul N.A.T.O.-Rusia,
prin Declarația de la Roma din 2002) au funcționat eficient, cu unele sincope
în momentele de dezacord fundamental.
Actul Fondator N.A.T.O.-Rusia și oficializarea extinderii N.A.T.O. au
constituit practic un act politic unitar
(27 mai-Paris și 8-9 iunie-Madrid), care a impus gândirea și voința politică
americană de după implozia Uniunii Sovietice în privința securității europene.
Actul Fondator și Consiliul N.A.T.O. -
Rusia au constituit formula prin
care Rusia nu a fost exclusă și nu a fost inclusă în deciziile de securitate
europeană. În memoriile sale, Strobe Talbott definește foarte expresiv această
situație: „scopul este de a include Rusia într-un fel de grup de conducere,
altminteri constituit din aliații noștri N.A.T.O. principali, sub același
acoperiș, dar într-o rezervație. Vederile Rusiei contau prea puțin pe arena
internațională și ea era ținută la un braț distanță, docilă pentru moment,
într-o rezervație” («it was still being kept at arm’s length, docile for the
moment, but confined to a reservation») ([4],p.24; [5],p.123).
Revăzând ansamblul documentelor desecretizate în
ultimul deceniu care devoalează cel mai înalt nivel de decizie al jocului
politic de atunci, rămâi cu impresia unei table de șah cu un singur jucător,
jucând cu albele și manipulând negrele în funcție de cât de mult voia să
prelungească sau să nuanțeze jocul.
Cei care au iluzia că au jucat un rol mai mult sau mai
puțin important în „procesul dificil de aderare a României la N.A.T.O.” ar
trebui să studieze aceste documente. Absorbirea României, ca și a celorlalte
state central și est-europene în NATO era sigură și inevitabilă (dacă cineva ar
fi dorit să o evite) în 1993[1]. Calendarul era fixat ̶ România era planificată
pentru Valul al Doilea[1], și așa a fost absorbită. Nici mai devreme, nici mai
târziu.
Ceea ce au făcut ei, și poartă îndeobște numele de
„satisfacere a criteriilor NATO” (și, la fel, UE), a fost:
- destructurarea, dezasamblarea și demolarea în ritm
alert a economiei naționale și punerea resturilor ei sub controlul
corporațiilor și marii finanțe internaționale [6], deznaționalizarea
instituțiilor de forță ale țării, în primul rând desființarea armatei naționale
și reorganizarea resturilor ei, via N.A.T.O., sub control american, inclusiv
acțiuni de mercenariat militar acolo unde interesele Statelor Unite au cerut-o;
- crearea unei clase politice (politicianiste) și de
presă total obediente față de dictatul politic american. În particular, această
clasă de mercenari politici, extrem de periculoasă pentru interesele noastre
naționale, a susținut cu fervoare, timp de trei decenii, interesele
naționalismului xenofob kievean și continuă să le susțină ̶ într-o inerție a
absurdului ̶ și în noul context geopolitic, în care orientarea politicii
americane pentru Europa s-a schimbat.
Restul sunt prafuri, reunite sub un termen generic -
„dimocraci”.
Pentru cei care s-au trezit, există o scuză și o
consolare: toate acestea s-au întâmplat și se întâmplă și la case mai mari,
toate acestea erau în mod obiectiv inevitabile, țineau de modul în care istoria
e modelată de marile puteri. Dintre care în 1993 rămăsese una singură ̶ Statele
Unite ale Americii.
-----------------------------------------
[1] Strategy for NATO’ s Expansion and
Transformation
https://nsarchive.gwu.edu/document/16374-document-02-strategy-nato-s-expansion-and
[2] Svetlana Savranskaya and Tom Blanton,
NATO-Russia charter 1997 was “forced step,” said Yeltsin, Briefing Book
864, published: Jul 9, 2024 https://nsarchive.gwu.edu/briefing-book/nato-75-russia-programs/2024-07-09/nato-russia-charter-1997-was-forced-step-said
[3]
https://nsarchive.gwu.edu/document/32237-document-14-memorandum-conversation-clinton-yeltsin-summit-helsinki-finland-subject
[4] S. Radchenko, Nothing but humiliation
for Russia, Journal of Strategic Studies, 43 (6-7),
https://orca.cardiff.ac.uk/id/eprint/135043/1/Nothing+but+Humiliation+for+Russia.pdf
[5] Strobe Talbott, The Russia Hand: A
Memoir of Presidential Diplomacy, New York Random House, 2002, p.123
[6] Ilie Șerbănescu, România, o colonie la
marginea Europei, Editura Arhiepiscopiei Sucevei și Rădăuților, 2016.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu