Sub
ghilotina lui Caragiale
Grid
Modorcea, Dr. în arte
19
Februarie 2025
România,
condamnată la starea de mahala
Revăzând filmul „De ce trag clopotele, Mitică?” (1990)
al lui Lucian Pintilie, mi s-a confirmat opinia despre Caragiale - marele
comediograf este Ghilotina teatrului și filmului românesc. Și nu numai, fiindcă
amprenta pe care și-a pus-o el asupra României timpului său s-a extins asupra
societății românești, în spațiu și timp, de la sfârșitul secolului al XIX-lea
și până azi. A ajuns să se spună, „păi, uite, situația asta e ca în Caragiale”.
Expresia „ca în Caragiale” este pecetea fatală asupra
lumii în care trăim. Mai mult, realitatea s-a dovedit mai ceva decât în
comediile lui Caragiale. Ce se întâmplă azi pe scena politică, de pildă, ne
face să zicem că „e mai ceva decât în Caragiale”. Mai bine a prins-o Dimitrie
Cantemir în „Istoria ieroglifică”, unde apar personaje ca Struțocămila, o
combinație între o balenă și un hipopotam.
Fără să exagerez, Caragiale a condamnat România, parcă
pe veci, la o existență de mahala apocaliptică. Dar Caragiale este un caz.
Amprenta genială pe care a pus-o el asupra Românei este una dâmbovițeană, ea nu
este valabilă și în Ardeal. Ia-i berăriile și pe Miticii din ea, și ai
terminat-o! Ani de zile am fost invitat la Festivalul de teatru de la Sibiu și
nu am văzut acolo montându-se Caragiale.
Ba chiar directorul teatrului, actorul Virgil Flonda, spunea că nu vrea
să audă de răgățeni, că tot ce se întâmplă acolo, în lumea lui Caragiale, e sub
demnitatea sibienilor. Sigur, nu am
văzut montări Caragiale nici în Maramureș, deși cred că la Baia Mare au fost.
Ca și la Timișoara. Dar rarități. Grosul montărilor s-a petrecut la București,
Ploiești, Craiova și alte câteva localități din apropiere.
Și nu a fost montare în care să nu se aplice paranoia
lui Caragiale din expresia „Simț enorm și văz monstruos”. Această expresie este
emisă în povestirea „Grand Hôtel «Victoria Română»” și exprimă spaima de
gândacii care l-au năpădit pe eroul povestirii. Această expresie a devenit
poetica lui Caragiale, care în alți termeni se traduce prin cuvântul
exagerațiune. Pecetea pe care o pune autorul asupra societății românești este o
exagerațiune. Tot ce fac și spun personajele din „O noapte furtunoasă”, „O scrisoare
pierdută”, „D’ale carnavalului”, „Conu Leonida față cu reacțiunea”, „Năpasta”
și altele, din prozele lui în special, sunt exagerări ale unor fapte reale.
Însă Caragiale, trebuie să spunem, a exagerat cu măsură, fiindcă el și-a
construit piesele ca un clasicist. Cât de alienat pare Agamiță Dandanache, el
are o logică riguroasă în tot ceea ce face. Și Trahanache și toate personajele
nu ies din rigoarea literară, care ne face să spunem despre aceste scrieri că
sunt capodopere.
Dacă lucrurile se opreau aici, era ceva firesc. Dar
posteritatea a dus acest firesc la un firesc de gradul 2, 3, 4… adică la
exagerarea exagerațiunii. Toate montările pe care le-am văzut nu au mai fost
fidele cu autorul, fidelitatea s-a păstrat numai la lectura pieselor, dar pe
scenă, ele au luat foc. Nu am văzut spectacol după Caragiale să nu ducă
exagerarea din text la absurd. Nu pot uita montarea lui Liviu Ciulei a piesei
„O scrisoare pierdută”, la „Bulandra”, unde, la petrecerea finală, se făceau pe
scenă mici la grătar, iar mirosul de ars se ducea cu fumul în sală, făcându-le
poftă spectatorilor care îi vedeau pe actori cum se înfruptă din mititei. Cui
nu-i era poftă după patru ore de reprezentație!? La fel, montarea lui Pintilie
după „D’ale Carnavalului”, model de exagerare a exagerațiunii. Imaginația
funcționează numai pe această arie, ca și cum e o performanță să exagerezi cât
mai mult! La asta a ajuns arta, să se concureze între ele exagerațiunile? Ia să
vedem cine exagerează mai tare?!
Filmul lui Pintilie este de-a dreptul o lume nebună
scoasă din țâțâni. Nu e suficient că lumea e nebună, mai trebuia să să fie
exagerată și nebunia. Iar actorii, în frunte cu Victor Rebengiuc și Mariana
Mihuț, joacă genial. Filmul a concentrat cei mai buni actori pe care îi avea
teatrul românesc la acea oră. Ei sunt un aluat perfect, care e amestecat de
Pintilie dincolo de granițele normalului, ale percepției, adică un astfel de
spectacol nu poate fi perceput, cred că acest teatru filmat nu are spectatori, spectatorul
normal este exclus din ecuație. Cui se adresează el? Cărui fel de spectator?
Nebunilor? Proștilor? Pintilie a ajuns la performanța să experimenteze
exagerarea! Filmul lui e teatru filmat,
sunt câteva locații și actorii joacă exact ca pe scenă, cu gesturi
teatrale, se fugăresc și călăresc unii pe alții în delir, în diferite ipostaze
și costume. De, suntem la un bal mascat!
Absurditatea e cu atât mai mare cu cât nu știm ce
condamnă Pintilie în viziunea lui de mahala? Se face caz că filmul a fost
interzis în regimul trecut. De ce? Pe criterii politice? Se zice că pe cenzori
i-a deranjat o replică a personajului Demagogul din Baia de aburi, că Rusia e o
țară tiranică și că tot el i-a încurajat pe cheflii, pe cei de la balul mascat,
să iasă în stradă, să protesteze împotriva guvernului! Și Pintilie nu a vrut să
renunțe la aceste replici. Oricum, secvența de la baia de aburi este sinistră,
fără nici un efect estetic, dimpotrivă, ceva mai inestetic nu s-a văzut. Păi
tocmai acest lucru îl cultivă Pintilie în toate filmele sale, inesteticul și
lubricul grosier (vezi scena din Niki Ardelean).
Politica inesteticului - vânează numai realități
vulgare, oribile, ca burțile și organele sexuale, lângă șobolani mari și negri,
la baia comunală, admirația organelor sexuale și pipăirea lor de către
admiratoarea lui Niki Ardelean, mizeriile de nedescris din spitale în Balanța
și mediul obscen în care trăiesc personajele, minerii, care se dedau la violuri
etc. N-o fi oare nimic frumos în lumea asta? Totul e numai „bricabrac”, cum
sună titlul unei cărți autobiografice, în care autorul declară că e o carte fără
nici un scop, o brambureală, o
babardeală, cum avea să spună un emul al
său din generația școlită de Pinilie, când a primit în dar un studio de filme
la Ministerul Culturii. Iar elevii i-au furat ideile și l-au plagiat (cazul
Puiu). Până și florile sunt urâte în această mahala a contrafacerii, în acest
univers inestetic. Căutați ceva pozitiv în filmele lui Pintilie. Totul duce la
„Terminus Paradis”, o altă pagină de rușine din viața oamenilor de rând și a
soldaților! Vedeți vreo soluție? Vreo evadare umană?
Nimeni nu spune adevărul, nimeni nu te crede, fiindcă
mitul Pintilie bate realitatea, e mai tare ca moartea! Exact această poetică a
inesteticului au preluat-o tinerii noului val, care se bat care să fie mai
teribilist în efecte atipice și inestetice. De ce se întâmplă toate acestea?
Fiindcă acești autori proslăviți sunt lipsiți de utopie, adică de viziune.
Lucian Pintilie este un caz distopic. Numai așa poate fi el înțeles și
explicat.
„De ce trag clopotele, Mitică?”, trebuie ancorat la
capitolul filme experimentale. Sau la ceea ce am numi film noir românesc. Dacă
totul e negru, și râdem colorat de urâțenie, nu înseamnă că e un film politic,
cine poate lua în serios o astfel de manifestație filmată? Cenzura a funcționat
pe criterii estetice, categoric, fiindcă filmul este expresia unei
schizofrenii. Pe Caragiale îl mai poți
înțelege, el a fotografiat cu măsură și cu mult umor epoca în care a trăit. Dar
Pintilie nu are nici o măsură. Pintilie fiind născut în Bugeac (Ucraina de
azi). Când a venit din exil (Franța, Serbia), unde nu i s-a permis așa ceva,
și-a defulat aici voma, pe țara care nu l-a înțeles. L-a înțeles numai Doamna
Teatrului, Clody Berthola, care a spus: „M-a atras la el nebunia lui și golănia
sa plină de spiritualitate”. După cum arată filmul său, nu e exclus ca el să fi
urât România! Ca și Caragiale, cu rădăcini din Fanar. Nu a terminat niciodată
liceul, a avut un epocal proces de plagiat și zeci de procese pentru bani (moștenirea).
Amator de amor la bina, negustor, berar, cu ambâțul să ajungă politician, n-a
ajuns, fiindcă nu se făceau pe atunci parlamentari cu plicul ca acum, altfel
ajungea.
Caragiale nu este Eminescu, adică nu este un vizionar.
El a fotografiat lumea în care a trăit. Nu a fost capabil să evadeze din ea.
Iar când a emigrat la Berlin, murea de dor de țară. Fiindcă acolo nu se mai
întâlnea cu miticii dâmbovițeni. Dar s-a întâlnit cu amanta lui, Cella, în
brațele căreia a și murit! Este un autor
reprezentativ pentru Lumea I. Opera lui
nu ne spune nimic, nicăieri, despre Lumea II, lumea în care am vrea să trăim.
Caragiale nu are vizionarismul lui Eminescu din „Archaeus”, „Geniu Pustiu”,
„Rugăciunea unui dac”, „Scrisorile”, „Demonism” și alte scrieri care îl
definesc. Nu mai vorbesc de „Dodecameronul dramatic”, care, dacă era terminat,
ar fi fost un cu totul alt model pentru societatea românească. Societatea
românească a urmat modelul Caragiale, nu
modelul Eminescu.
De aceea s-a ajuns la această înfundătură în care
trăim. Caragiale i-a imitat pe Gogol și Cehov. Agamiță Dandanache vine de la
centru exact ca revizorul și încurcă toate socotelile fruntașilor urbei. Așa se
întâmplă și acum. Un revizor a fost anunțat că vine în societatea românească de
azi. Și a venit. Și a început să facă revizii. Și s-a dat totul peste cap. Și
așa era o societate cu josul în sus, acum a ajuns să se rotească amețitor, ca o
morișcă. De la o oră la alta suntem bombardați cu alte știri-bombă. România a
ajuns la o stare interimară, fără președinte, fără nici un fel de guvernare. La
guvernare e haosul. Nici un cap limpede, nimeni nu mai e capabil să răspundă la
întrebarea „De ce trag clopotele, Mitică”?
Trăim exagerarea exagerațiunii. Caragiale însuși e
înspăimântat, fiindcă el a exagerat cu măsură, nu-și imagina ca exagerarea
politică să ajungă la disperare. Țara e scăpată de sub control. La piesele lui
Caragiale râzi, apare un râs sănătos, dar aici, în comedia politică de azi,
nimeni nu mai râde, e o hâhâială generală, ca Hâhâitul Băse, care a fost
incapabil să conducă țara, acum dă lecții la toți, hâhâind ca o vedenie, ca un
spectru de groază. Râsul îngheață, se transformă în spaimă.
Nu vreau să exagerez, dar și eu am început să simț
enorm și să văz monstruos.Dar când încep să-mi scriu gândurile, totul se
calmează, intră în normal, apare rațiunea. Și încep să mă întreb: cum, chiar
așa, suntem condamnați să trăim în promiscuitatea lumii lui Caragiale? Oare
chiar așa, realitatea seamănă cu lumea lui? Realitatea a ajuns să imite opera
unui comediograf? Nu el a imitat-o pe ea, ci ea pe el. România, condamnată la
starea de mahala! Păi cu se ceartă pe ciolan aleșii neamului, nu vezi nici la ușa
cortului! Sunt un cartezian și judec lumea lui Caragiale așa cum el a judecat
lumea în care a trăit. Și spun că acest autor genial, dar malefic, este o
pedeapsă pentru România. El n-ar fi trebuit să existe. Un astfel de autor nu a
putut fi produs de o țară ca Norvegia. Acolo e Ibsen. Așa cum în Anglia e
Shakespeare. Teatrul și filmul românesc nu mai ies de sub Ghilotina lui
Caragiale. Sunt condamnate la mizerie, la a exprima delirul și impotența, cum
face Pintilie. Nici opera lui Caragiale, nici cea a lui Pintilie, nu ne dau soluții, ce e de făcut în această
criză abominabilă? Oare arta nu e capabilă să dea soluții? Nu asta e, de fapt,
menirea ei? Menirea ei este doar să înregistreze realitatea, faptele și
personajele ei, ca un seismograf? Dacă esteticul are la bază gândirea logică,
așa cum spunea Kant, e sigur că reflectarea artistică a lumii trebuie să
aibă un sens, o rațiune. Rațiunea ar fi
Lumea II, un vizionarism care implică speranța într-un viitor mai bun, care
sugerează sau conturează lumea în care am vrea să trăim.
Adaptare grafică – I.M.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu