Alexandra Dogaru-ALDO - CENACLUL RESPIRO, DECEBAL ANASTASESCU

 

DECEBAL ANASTASESCU –

UN MODEL ÎN VREMURI CÂND ABUNDĂ ANTI-MODELELE

 

Așa cum obișnuim la Timișoara spre sfârșitul fiecărei luni calendaristice, joi, 27 februarie 2025, ne-am întâlnit la Secția de Arte „Deliu Petroiu” a Bibliotecii Județene Timiș „Sorin Titel”, la Cenaclul RESPIRO. Mentora cenaclului, Doamna Prof. univ. dr. Viorica Bălteanu, ne-a făcut plăcuta surpriză de a ne pregăti sufletul de primăvară, cu o îngemănare a frumosului artistic în literatură, artă plastică și muzică.

Cartea propusă, „Viața, o competiție cu tine însuți. Învățăturile unui destin. Prof. univ. dr. Decebal Anastasescu”, semnată de un virtuos al cuvântului scris și vorbit, Vasile Bogdan, și apărută la Editura Memorialul Revoluției 1989, îl readuce în memoria timișorenilor pe Profesorul universitar doctor, constructorul inginer structurist, primul prefect al Timișului după Revoluția din 1989, Decebal Anastasescu – un adevărat mit!

Artistul plastic Rafaelo Matias ne-a bucurat ochiul cu inspirate lucrări de grafică, iar Timea Maghiari, studenta strălucitei muziciene Luminița Virginia Burcă, a făcut să vibreze spațul și inimile noastre de glasul viorii sale, interpretând Bach și Paganini.

Impresia a fost unanimă: cartea se citește pe nerăsuflate! Personal, am parcurs cu viu interes cartea, adunând note de lectură mult prea bogate pentru o prezentare în limite „decente” de timp – le-am tot redus, și redus... dar până la urmă tot au rămas multe gânduri de împărtășit! Am avut onoarea de a „sparge gheața” și aș fi dorit să fiu mai succintă, mai concentrată, dar entuziasmul meu era prea mare și doream să transmit cât mai mult auditoriului prezent.

Eminentul critic literar, eminescolog și sociolog al culturii Adrian-Dinu Rachieru a creionat alura de aristocrat al spiritului a lui Decebal Anastasescu și a vorbit despre autor, cu o binevenită încadrare a cărții de față în opera generală, scrisă și vorbită, a acestuia. Ne-a împărtășit, ca de fiecare dată când ne bucură cu prezența sa, o perspectivă critică expertă și elegantă asupra literaturii și culturii zonei, în general, cu valorile incontestabile verificate și atestate de trecerea timpului, subliniind importanța culturală a Lugojului de altădată, evocat în relatările lui Decebal Anastasescu despre perioada copilăriei, relatări din care se detașează imaginea impresionantă a tatălui, Procurorul Marius C. Anastasescu, mare iubitor al istoriei, patriot și educator desăvârșit al fiului său, autoritatea la care fiul a revenit constant pe parcursul vieții, când trebuia să ia o decizie importantă.

Editorul Gino Rado a vorbit despre profilul tematic al volumului, despre modul cum servește scopul editurii, de menținere trează a idealurilor Revoluției din 1989 și despre relația autorului cu editura.

Rafaelo Matias a prezentat lucrările sale de grafică aduse special pentru această seară – unele mai spontane, realizate chiar pe teren (în creion), imortalizând locuri pe care le cutreiera cândva împreună cu tatăl său și acum le cutreieră cu copiii săi, iar altele mai elaborate (în peniță), realizate în atelier.

Pentru tânăra, superba Timea, a glăsuit vioara!

Așa cum se cuvine, cercul vorbitorilor a fost încheiat de autor. Domnul Vasile Bogdan, cu modestia și bonomia care deschid inimile, cu timbrul cald, familiar ascultătorilor radioului și telespectatorilor, ne-a dezvăluit câteva aspecte despre modul cum au fost realizate convorbirile, despre cum s-a născut această carte ca un miracol, ca un dar divin, cu foarte puțin timp înainte de trecerea în eternitate a „mitului” Decebal Anastasescu.

Încă o dată, cenaclul Respiro a adus o gură de aer proaspăt în peisajul cultural timișorean.

 

Redau mai jos notele mele de lectură.

 

Mă bucură faptul că acela care a fost veriga de legătură între scriitorul Vasile Bogdan și „mitul” Decebal Anastasescu a fost Colonelul (r.) Dr. Nicolae Andronescu, ridendist, membru al Uniunii Epigramiștilor din România, cu un umor cuceritor, special, pozitiv și optimist, căruia îi păstrez o amintire ca un pom înflorit. Nu voi uita niciodată tonul său tonic, eleganța și umorul rafinat din convorbirile noastre telefonice, când Domnia Sa era deja nonagenar, cu o remarcabilă vivacitate a minții .

Cei doi reprezentanți ai unei Românii luminoase la care ne dorim cu toții să revenim cât mai repede, cu ajutorul Bunului Dumnezeu, au trăit același număr de ani: 94. Născuți unul primăvara, Colonelul Andronescu, la 1 martie 1929, iar celălalt, Profesorul Anastasescu, vara, la 27 iunie 1926, au părăsit această lume în ordinea în care au venit: Profesorul, în 24 ianuarie 2021, iar Colonelul, în 31 octombrie 2023, cu „ordin de chemare”, cum scria epigramistul:

Unui medic militar

Dacă un bolnav îi moare,

E ușor de presupus

C-are Ordin de chemare 

De la Cineva de Sus!

Acum, revenind la carte, Scriitorul Vasile Bogdan îl invită pe venerabilul Decebal Anastasescu (primul prefect al Timișoarei după Revoluția din 1989, Profesorul Decebal Anastasescu) la o călătorie cu trenul propriei vieți, o călătorie care nu decurge liniar, ci „mecanicul” poate crea bucle pentru a se întoarce în anumite locuri unde panorama zărită de la fereastra vagonului era prea complexă pentru o singură trecere în revistă; ba călătorii pot opri acest tren, pot coborî să examineze de aproape anumite detalii.

Este o călătorie în timp care conturează un MODEL, din toate punctele de vedere, într‑o perioadă când societatea românească este invadată de anti-modele.

Autorul păstrează ordinea în care s-au depănat amintirile, iar această cronologie reală ne introduce în poveste, ne face părtași la ascultarea unei ipostaze masculine de Șeherezadă. Iar Marele Orchestrator de deasupra noastră a organizat astfel această recuperare cu complexă valoare istorică, etică, încât la final, când reflectorul se stinge, povestitorul pășește de pe scena dialogului direct în eternitate. Suntem în fața unui portret complex de erou care, concurând doar cu sine, s-a autodepășit neîncetat și a predat unor mâini de încredere (scriitorul V.B.) scutul neîngenunchierii sale în fața vicisitudinilor vieții și Istoriei, pe care a ales să moară neînvins.

Materialul epic este structurat în 2 părți: GRĂUNTE ÎN MAȘINA DE FĂCUT ISTORIE și ÎNTÂMPLĂTOR, PĂȘIND ÎN ISTORIE, precedate de o introducere, „Mereu printre oameni”, în fapt o carte de vizită a umanismului care l-a caracterizat pe constructorul Decebal Anastasescu. Căci numai un altruist poate fi Ziditor, poate construi la scară mare – pentru oameni sau/și în oameni.

Prima parte subsumează 40 de mici capitole (4 este chiar numărul constructorului), iar a doua, 11 (numărul înaltei cunoașteri și al prieteniei), ale căror titluri stau predominant sub semnul metaforei.

Întrebările înțelept concepute și chivernisit gestionate ale deopotrivă cerebralului și sensibilului Vasile Bogdan dezvăluie fațetele acestui diamant uman care a rămas în amintirea celor care l-au cunoscut, iar prin această carte, se oferă descoperirii de către generațiile viitoare.

Un argument pentru cartea tipărită: ce e virtual... real dispare, iar ce este tipărit... real dăinuie.

Voi amintit aici acele fațete care m-au impresionat, m-au emoționat și au vibrat la unison cu frânturi din biografia proprie sau a celor care m-au însoțit fundamental sau episodic pe drumul vieții.

 

UMANITATE, EMOȚIE

Prietenia micului Decebal cu copiii din șatra de pe malul Timișului, la Lugoj, în mod inevitabil mi-a amintit de Alecsandri și Vasile Porojan, „tovarăș de copilărie care purta un nume mai mult de șatră decât de salon”. Mama, avertizată de binevoitori cu privire la prietenia „nepotrivită” a fiului, a replicat: „Îl las, pentru că mai multă sinceritate găsește la aceștia decât la cercurile mai înalte”. (p. 13)

Profesorul de franceză, Braséy, a fost unul dintre preferații liceanului Decebal, însă n-a fost în grațiile comuniștilor” Interogat la Securitate pentru că participase la funeraliile profesorului iubit, Decebal le spune că a fost dus la Canal pentru că a fost deputat liberal în perioada interbelică, iar niște elevi ai săi, condamnați și ei, îi făceau norma, profesorul fiind foarte bolnav. „A fost unul din profesorii mei cei mai apropiați, pot spune. I-am făcut și eu un cadou, la admiterea dintr-a VIII-a într-a IX-a, în mai spre iunie 1941, era în comisie. Franța era la pământ, învinsă de germani, eu eram francofil, pentru că în familia noastră am ofițeri, care au luptat în Primul Război Mondial la Mărăști, Mărășești, la Oituz, unchi de-ai mei, care au ajuns până la grad de general, decorați... De mic îi știam. Și am aranjat în așa fel ca să se deschidă cartea unde am vrut eu, și ea s-a deschis, la lecția „La Marseillaise”. A recitat-o cu cartea închisă, i-a făcut acest cadou. Iar autorul Vasile Bogdan notează că în timp ce rememora acest episod, recita Marseieza cu lacrimi în ochi. (p. 105)

Profesorul Constantin Avram i-a spus odată: „Decebal, noi avem o calitate comună: când predăm suntem în același timp și dascăl și student”. (119)

Dragostea și respectul pentru părinți: „am fost chemat să lucrez la București, mi-au promis că îmi aranjează și casă și tot, dar nu puteam să-mi părăsesc părinții. Așa încât i-am refuzat.” (p. 94)

La Kiev, cu inginerul Grünfeld, are parte de o efuziune spontană din partea unui localnic care, sesizând că sunt români, le-a spus că în timpul războiului, după ce fusese ocupat Kievul, era o mare penurie și de alimente și de tot ce vrei, iar armata română a dat hrană populației de acolo. Omul acesta era copil atunci și nu a uitat, a zis că armata română a fost extraordinară, în amintirea lui era că nemții i-au tratat cu dispreț, iar românii au fost oameni. (p. 132)

 

ASPIRAȚIILE PROFESIONALE

Revelația din str. Semenic. Pe când avea doar șase ani, micul Decebal, asistă la construcția unei case și este de-a dreptul fascinat, stă și privește la muncitori, le pune întrebări și primește de la aceștia primele noțiuni în construcții. „Nu mai spun că la prânz, când luau gustarea de amiază, mă chemau și pe mine să le țin tovărășie. Stăteam turcește cu ei și îmi dădeau tot felul de bunătăți, aveau șuncă de casă, ouă tari, cozonac...” (p. 73)

Tatăl ar fi vrut să ajungă profesor universitar de istorie, însă l-a „deturnat” profesorul de matematică Vasile Mioc „care prin pregătirea sa profesională și talentul pedagogic remarcabile a decis orientarea mea definitivă spre profesia de inginer. (...) peste mulți ani, profesorul meu, citindu-mi teza de doctorat, avea să-mi propună să scriem împreună o carte referitoare la aspectele matematice ale tezei. Din păcate, la scurt timp, a decedat.” (p. 41, 46)

Tatăl – ilustru educator. De la Marius C. Anastasescu, ofițer în Primul Război Mondial, apoi strălucit magistrat, recunoscut pentru cinstea și integritatea sa morală, coborâtor din Iancu Jianu, de la care, probabil, au moștenit – tatăl și fiul – temeritate, simț al dreptății, curaj. (p. 13-14)

Era un istoric erudit, pasionat de istorie, dar care a ajuns până la urmă jurist. Își învăța fiul despre istoria dacilor și despre principalii eroi ai neamului, astfel că pe la patru-cinci ani, copilul era pătruns de patriotism, de atașament față de țară și neam. „Deși aveam să le plătesc mai târziu cu vârf și îndesat.” (p. 14)

Când aveau musafiri, micul Decebal stătea în dormitor, absorbit de imaginile din „Larousse”-ul pe care tatăl i-l punea în mâini, ca să stea liniștit. (p. 12)

(Tatăl, procurorul) „îmi citea, de pildă începutul și sfârșitul rechizitoriilor sale, care erau ca niște romane polițiste. Veneau din oraș intelectuali să-l asculte, pentru că prezenta cazul respectiv exact așa cum se citește în romane. Bineînțeles, relatările aveau inserate legile respective, capitolele care erau încălcate și care trebuiau respectate și după aceea urma propunerea sentinței”. Un model demn de urmat de magistrații actuali!

La Sasca Montană, unde procurorul a întâlnit o pe viitoare soție, „participa și la viața culturală a comunei, făcea epigrame, știa să și cânte, era polivalent”. (p. 17)

Studenția a fost o perioadă grea, „dar eram tineri, plini de entuziasm, dornici să participăm cât mai curând la reconstrucția masivă a țării, pentru că țara avea nevoie de noi. (p. 86). „(...) ceaiurile noastre dansante: o societate de oameni intelectuali, se dansa, se discuta, se râdea foarte mult, era un fel de deconectare. Dar asta se întâmpla numai sâmbătă seara, începea pe la ora 6 sau 7 și ținea până pe la ora 12.” (p. 85)

Studenți de la construcții de atunci făceau proiecte care puteau fi realizate pe teren, iar la orele de practică vedeau și cum se construiește, deprindeau și relația cu muncitorii, cu inginerii de pe șantiere. (p. 82)

Decebal Anastasescu a terminat facultatea, obținând, după Examenul de Stat, Diploma de Merit, echivalentul lui „Magna Cum Laudae”, cum era înainte. (p. 88)

În ultimele zile de curs din primăvara anului 1950, a fost chemat de decanul facultății, Profesorul Nicolae Maior, care i-a comunicat că este reținut ca asistent la facultate. (p. 84)

Peste ani, când au apărut calculatoarele și nu se mai muncește cu rigla de calcul, doar se introduc datele și totul, inclusiv desenele sunt realizate de mașină, Profesorul remarcă nu fără o oarecare amărăciune: „(...) acum proiectanții, inginerii, nu mai au șansa de a intra în intimitatea structurii ca înainte. Adică practic introduci datele, îți ies rezultatele și cu asta gata, nu mai simți fiecare element cum lucrează, ba și desenele se fac pe calculator, proiectele ies complet, cu desene cu tot.” Atunci când se lucra manual la proiect, „(...) simțeai că participi la nașterea unui organism căruia tu îi dădeai viață. (..) inginerii proiectanți nu mai sunt legați atât de intim de operele lor, acestea ies pe bandă rulantă. (p. 149)

Nici elanul patriotic nu mai există. „Acum, tinerii, de cum intră în facultate, se și gândesc să plece. Noi, cei care intram în 1945 în facultate, aveam un singur gând: să fim cât mai buni, cât mai bine pregătiți, să participăm cu tot entuziasmul la reconstrucția țării. Toți cei 120 de absolvenți aveam să ajungem pe posturi de conducere. Și asta pe merite personale. Eu îl rog pe bunul Dumnezeu să facă o minune, să putem să ne redresăm odată, să începem o altă viață. Noi, care avem o istorie atât de zbuciumată, merităm ca popor să fim respectați.” (p. 191)

Decebal Anastasescu nu ezită să rostească un adevăr pe care noi, cei care am trăit, am învățat și muncit înainte de 1989, îl putem confirma: „în perioada comunismului, trebuie să recunosc că s-a muncit vârtos, nu s-a stat cu mâinile în sân. Numai că nu era libertate.” (p. 190)

În contrast cu atmosfera aprinsă, de la Revoluție, când „era un entuziasm, oamenii erau hotărâți să muncească, cu elan, să înceapă o viață nouă, pe baze cât mai corecte”, realitățile mulților ani care s-au scurs, arată că „Azi se întâmplă unele lucruri care îmi depășesc imaginația.” (p. 190)

Tineretul vede cum cei care ajung în funcții de conducere folosesc puterea pentru a se îmbogăți, nu pentru a rezolva problemele populației, fără să aducă o contribuție la viața socială – „nu e lecția cea mai bună”. (p. 190)

„Viața mea a fost dominată de activitatea profesională, pentru care am făcut o adevărată pasiune, funcție de doi factori: a cunoaște și a crea. (p. 165) „După Revoluție am renunțat la activitatea de proiectare propriu-zisă, trecând într-o activitate cu mari răspunderi, cea de verificator și expert.” (148)

 

DE DOUĂ ORI ÎN ACELAȘI LOC

LUGOJ, parcul central – copilul și inginerul

După mulți ani de zile, inginerul Anastasescu avea să proiecteze un castel de apă pe locul în care se juca odinioară în Lugoj... în parcul central. (p. 18)

Liceul LOGA – liceanul și inginerul structurist

În anul 1999 a fost solicitat să elaboreze expertiza și proiectul de consolidare pentru clădirea sălii de festivități a colegiului. Așa a revăzut și sala în care s-au desfășurat ultimii săi ani de liceu. „Privind prin una dintre ferestrele culoarului ce duce spre sală, am contemplat silueta frumoasă a hotelului Continental a cărui structură de rezistență am elaborat-o cu ani în urmă. Cine ar fi crezut, în anii de liceu, că voi avea vreodată șansa acestei depline satisfacții?” (p. 44)

BALCONUL OPEREI – manifestația promonarhistă și Revoluția din 1989

„În ziua de 20 (dec.1989) (...) am ascultat cuvântările din balcon (balconul Operei). Mă și gândeam: «Uite domnule, în balconul acela am fost și eu la 10 Mai 1945, ca să punem portretele familiei regale și uite că acum sunt revoluționarii»”. (Pp. 173-174)

CHESTURA – MUZEUL DE ARTĂ

Ca licean, este dus la Chestură, să fie anchetat pentru participarea la manifestația promonarhistă. Este dus la izolare în sala baroc a muzeului de peste ani. Această sală de festivități a ofițerimii, în vremea când austriecii avuseseră garnizoana aici, arăta mai mult ca un salon de spital, cu pat lângă pat. (p. 53)

După Revoluție, lucrează la consolidarea Muzeului de Artă. (...), clădirea în care elevul de odinioară fusese încarcerat în ea (...). După finalizarea lucrărilor, fiind invitat la un eveniment în care s-a lansat o carte ce vorbea și despre problemele sale din acel 10 Mai fatidic, iar întâlnirea fiind organizată chiar în sala baroc, a spus: „Uitați, aici a fost patul meu, aici au fost paturile celor trei profesori și al colegului meu Sebeșan”. Mă uitam și aproape nu îmi venea să cred că, uite domnule, a trecut timpul și am ajuns să discutăm despre momentele acelea în alte condiții decât cele în care eram interogați.” (pp. 150-151)

 

LIBERTATEA

„(..) sunt 30 de ani de atunci, aproape o viață de om, acum mă întreb oare unde suntem față de ce am fost. Sigur că libertatea este un lucru deosebit de important, pe care am reușit să-l obținem. Astăzi avem libertate de exprimare, de mișcare și așa mai departe. Dar în rest...” (p. 196)

Ca prefect, constată entuziasmul formidabil a populației, care abia aștepta primele alegeri libere. „Interesul a fost atât de mare, încât a trebuit să iau o decizie, contrar indicațiilor de la centru, de prelungire a votului peste ora 12, ca să poată să ajungă și ultimii să voteze. (pp. 182-183)

Mai putem noi vorbi de vot liber la 35e ani de la Revoluție?

 

BUNELE ȘI RELELE... LIBERTĂȚII

HOȚIA...

...MATERIALĂ: Fiica îi trimite din Germania 2 calculatoare de buzunar, într‑un plic mai gros. „Șeful vămii a venit și mi-a prezentat plicul gol. Zic: «Ce înseamnă asta?». «Păi, zice, le-au furat pe parcurs»”. (p. 189)

...ȘI INTELECTUALĂ: Proiectul barajului de la Secu, din apropiere de Reșița, a fost realizat pe baza variantei lui Decebal Anastasescu și a primit calificativul „excepțional” de la comisia de avizare de la București.. Dar filiala timișoreană a Institutului se desființează și proiectul este luat bucureșteni. Ulterior, într-un articol de revistă, bucureștenii apar ca autori ai întregii lucrări. „M-am gândit să dau o replică, dar ce folos mai avea să intru cu ei în dispută? În definitiv știm ce a făcut fiecare din noi, de ce să mai facem vâlvă.” (pp. 96-97)

BIROCRAȚIA

„(..) o altă propunere a lui (un cetățean german), crearea unei clinici universitare de urologie, o investiție cu fonduri germane, elvețiene, engleze, s-a înecat în birocrație bucureșteană și până ce am părăsit postul nu am aflat ce s-a ales din ea. (...) ministrul de atunci ne-a tot amânat, ne-a zis că nu sunt condiții prea bune, deși împrumutul care trebuia să îl facem era cu dobândă foarte mică. (p. 188)

Împroprietărirea: S-a tot amânat... între timp au fost vândute și italienilor și altora, suprafețe destul de mari. „Păcat, atunci era un curent în direcția de a se forma societăți, grupuri din acestea care să lucreze, particular, pământul. Nu am reușit (...).” (p. 193)

 

DESPRE EDUCAȚIE: SECRETUL REUȘITEI – ÎN PROFESIE ȘI ÎN ADMINISTRAȚIE

Bazele erau puse în clasele primare: tema de a scrie în fiecare zi măcar zece rânduri despre evenimentele cele mai importante din ziua respectivă. „Așa s-a creat acel jurnal. (...) Mai trebuia să facem și un desen, care să surprindă momentul cel mai interesant din ziua respectivă.” (p. 66)

„După matematică mi-au plăcut foarte mult romanele. Romanele, dar și poeziile.”  (65)

(V. Bogdan) Era un început de drum atunci pentru toată lumea, se reașeza un univers pe alte temeiuri. (p. 177)

Ce l-a recomandat pe Decebal Anastasescu pentru a fi primul prefect al județului Timiș. Cei din CPUN i-au spus: „Noi vrem ca în fruntea administrației județului să fie o persoană care să îndeplinească câteva condiții”. Prima era să nu fi fost membru al Partidului Comunist Român, a doua, să fi suferit din cauza regimului comunist, și a treia, să fie un intelectual recunoscut în domeniul său de activitate. (p. 175)

Minunea, însă, a ținut doar o dată: următorul prefect numit de guvernul Roman fusese membru în CC al PCR, deputat în Marea Adunare Națională. 2 condiții nu mai erau respectate. „De atunci mi-am dat seama imediat că lucrurile nu o să mai meargă pe făgașul pe care am crezut noi.” (p. 196)

Vocația colaborării

„Singur nu poți rezolva problemele, decât dacă faci pe satrapul.” (p. 185).

„Dacă vrei să faci o construcție reușită, atunci relația dintre arhitect și inginerul de structuri este fundamentală.” (79) Timișoara are o serie de construcții care se văd și care sunt rezultatul colaborării excelente dintre arhitect, inginer și constructorul, care efectiv ridică construcția.” (p. 80)

 

PION PE TABLA DE ȘAH A ISTORIEI

La liceul Loga, în anii războiului, deja în clasa a VII-a (cum ar fi acum a XI-a) „am devenit premilitar, deci am fost recrutat la 17 ani, pentru că era război și ne pregăteau pentru front. În anumite după-amiezi aveam pregătire militară, am făcut și trageri. Îmi aduc aminte că la trageri am ieșit foarte bine, nici nu mi-a venit să cred cât de exact am reușit să nimeresc ținta. De instrucție, nu mai vorbesc, făceam instrucție peste instrucție. Ce mai, ne pregăteam să fim trimiși pe front. Eram oarecum conștienți de vremurile prin care trecem și viața era mai sobră decât în anii anteriori.” (pp. 66-67) „Noi atunci ne-am fi dat viața pentru țară. Așa am fost educați noi.” (p. 62)

Participarea la manifestația promonarhistă 1945, având în frunte grupul de inițiativă al colegilor săi de clasă, din care făcea parte și el, îi va marca negativ tot parcursul profesional ulterior. (p. 57) Elevilor le-au dat drumul după o lună, că venise o telegramă de la Casa Regală. (54)

Refuzul de a deveni turnător îi va aduce excluderea din învățământ –„ și nimeni nu a intervenit pentru a mă păstra la catedră, mai mult, rectorul Rădoi m-a chemat la el și mi-a cerut ferm să părăsesc Politehnica.” (p. 168) Ex-rectorul Rădoi se scuză tardiv, când se reîntâlnesc la București: „Trebuiau sacrificate niște personaje, și ne-am gândit la cei mai tineri, că de cei mai în vârstă aveam nevoie, că aveau experiență. (p. 169)

NOSTALGII DE TIMIȘOREAN

Interculturalitatea. „În clasele primare am avut colegi din toate naționalitățile, sârbi, bulgari, evrei, germani, maghiari, un fel de Turn Babel, cum s-ar zice. Ne-am și înțeles foarte bine. Mi-aș dori să mai trăiesc în acea Timișoară de altă dată, să se recreeze aceeași atmosferă de odinioară. (p. 75)

Spațiile verzi și curățenia. „Timișoara era considerată orașul florilor și al parcurilor. Zonele verzi trebuie păstrate și întreținute. Pe de altă parte, curățenia orașului trebuie revizuită, pentru că înainte de război, alături de Sighișoara, în Ardeal, Timișoara era recunoscută drept unul din cele mai curate orașe ale României.” (p. 166)

Situația economică. „(...) când eram copil să știți că de la Parcul Rozelor și până dincolo de gară, până aproape de Podul Modoș, erau una după alta înșirate ambarcațiuni care transportau grâne. Moara „Prohaska”, care era aproape de gară, avea și un sistem de descărcare, un fel de tunel de lemn foarte bine construit și sprijinit, prin care grânele erau vărsate direct în burțile vaselor. Iar acestea mergeau până în Germania, pe Bega până în Tisa, apoi ajungeau în Dunăre și de acolo mai departe.”

Dacă se hotărăște reluarea navigației pe Bega, cum a fost pe vremuri, podul Michelangelo (primul pod din beton precomprimat din Timișoara) se poate înălța. Ironia sorții face că tocmai Ceaușescu și suita au trecut primii pe Podul Michelangelo, probând astfel calitatea lucrărilor. (p. 125)

Hotelul Continental. „(...) pentru realizarea acestei fundații, care este partea cea mai importantă a construcției, și, culmea, e partea care nu se vede, publicul habar nu are ce e acolo dedesubt, mi-am sacrificat o vacanță de vară.” (p. 113).

NEPĂSAREA, IGNORANȚA, IRESPONSABILITATEA – DAR ȘI CAPITULAREA ÎN FAȚA EVIDENȚEI

Devine Cetățean de Onoare al orașului, la 90 de ani în loc de 80,

(...) membru de onoare al Academiei de Științe Tehnice din România, „Dar și asta a venit destul de târziu, alții obținuseră titlul de membru cu zece ani înainte. În general erau oameni din București, care se cunoșteau între ei. (pp. 163-164)

În 1996, i-a fost recunoscută calitatea de profesor universitar, titlul academic de profesor onorific la Universitatea Politehnica, pe care l-a primit cu foarte mare satisfacție, dar și cu amărăciune: „n-am mai fost chemat să predau. Mi s-a spus că sunt prea în vârstă pentru a mai preda.” (p. 161)

La scurtă vreme după ce fusese dat afară de la facultate din considerente politice, i se propune să facă partea de rezistență a hotelului partidului. Are loc un dialog halucinant cu directorul, un vechi activist : „(...) eu nu sunt membru de partid, ar trebui să alegeți un membru de partid.” „Nu, noi te vrem pe dumneata”. „Totuși, eu am fost dat afară de la facultate pe motive politice”. „Aia este treaba lor și asta este treaba noastră” (p. 164)

În 2004: diploma și medalia pentru Opera Omnia din partea AICPS (Asociația Inginerilor Constructori Proiectanți de Structuri).

Seismicitatea. Deși Timișoara era trecută în gradul 6, D.A. a proiectat structuri de rezistență pentru gradul 7. (p. 112) Imediat după cutremurul din 4 martie 1977, a verificat clădirile înalte din București, care erau cele mai avariate și în pericol de cădere. „Dacă ar fi venit o replică, multe din ele ar fi căzut și ar fi fost un dezastru pentru că erau încă locuite. Partea tristă este că nici acum nu au fost consolidate, după 30 de ani. Am văzut la televizor că au zugrăvit niște clădiri mai vechi, de două-trei etaje, așa, ca să ia ochii, dar nu s-au băgat să le consolideze. Pentru că prima dată trebuie evacuați oamenii, duși undeva ca să locuiască provizoriu până se fac toate lucrările din interiorul construcției. Și ei nu sunt în stare să organizeze treaba asta.” (pp. 116-117)

LONGEVITATEA

Vasile Bogdan afirmă: „secretul longevității sale, să trăiești până la 94 de ani nu e de colo, este marea sa încredere în oameni, plăcerea sa de a fi alături, de a fi în ajutorul, în sufletul semenilor săi.”

Iar Decebal Anastasescu: „Prima condiție ca să trăiești cât mai mult este să-ți faci meseria cu pasiune. Să fiu în întrecere cu mine însumi, cum vă spuneam. Le făceam cu plăcere și din cauza asta nu m-am resimțit, ba din contră, simțeam cum organismul mi se reîncarcă de energie. Toată viața nu a fost pentru mine decât o permanentă verificare a acestui cumul de energii cu care m-a dăruit Dumnezeu.” (pp. 198-199)

 

COINCIDENȚE SAU SINCRONICITĂȚI

„La Gozna, echipa cu care am lucrat era condusă de un maistru din Moldova pe care îl chema Anastasia. Vă dați seama, el Anastasia, eu Anastasescu.” Numerologic, ANASTAS (1-5-1-1-2-1-1) înseamnă o aliniere de valori mici, cu semnificația schimbărilor dese, a noutății, a energiei și avântului, a ideilor sclipitoare, a bucuriei de a trăi și crea.

Piața Maria este de două ori în istoria recentă locul rebeliunii. În 1956, „Am ieșit pe stradă... să vedem ce se întâmplă și i-am găsit pe studenții de la Medicină la Maria, grupați acolo pentru pregătirea de a veni în marș asupra centrului. Au venit între timp camioanele militare, i-au ridicat pe toți și i-au dus nu mai știu unde.”

Scânteia Revoluției din 1989 s-a aprins tot la Piața Maria.

Data de 10 mai

Într-o cuvântare ținută la 10/28 Mai 1924, în localitatea Sasca-Montană, de către D-l judecător Marius C. Anastasescu, sunt relevate datele de 10 Mai cu importanță istorică: 10 Mai 1866, 10 Mai 1877 și 10 Mai 1881.

„Ziua de 10 Mai, memorabilă prin suirea pe tron a principelui Carol de Hohenzollern, ca și prin proclamarea independenței, și aleasă apoi și pentru încoronarea primului Rege român, a devenit cea mai însemnată zi istorică a României, zi de întreită sărbătoare națională!” (p. 36)

„Tot în ziua de 10 Mai, s-a hotărât a se sărbători, pe lângă prima unire a Moldovei cu Muntenia și celelalte uniri, adică a Basarabiei, Bucovinei, Transilvaniei și Banatului cu vechiul Regat.”

Alexandra Dogaru-ALDO