Mircea Dorin Istrate
Poezii pentru sâmbăta seara
Intristatul veac
al
țării mele
*
În huma noastră
În huma noastră-i pulbere de stele,
Umblați cu grijă când călcați pe ele
C-aveți sub talpă miez de preaceresc,
Ce are-aici cărări de pământesc.
Pe astă humă, ei, Adamii lumii,
Urmați apoi de moșii mei, străbunii,
Cătatu-și-au mereu de-mbucătură
Tot râcâind cereasca umplutură.
Aici au dat de aur și de sare,
De bogății ce-n jururi nimeni n-are
Și hărăziți cu mari conducători,
Au înălțat în fală, țara lor.
Și tot de-aici, dîn tina cea stelară,
Trimișii lor spre ceruri se-nnălțară
La zeii cei de-acolo, din ceresc,
Le spună cum pe-aicea viețuiesc.
Și mai știau că-mi sunt scoborâtori
Din zeii cei prin ceruri umblători,
De-aceea-n fața morți, cu mândrie
Ei îmi râdeau, știind, că-s veșnicie.
N-au dat în fața morții înapoi,
Căzut-a unul, au venit iar doi,
Și-n marmura Columnei însfințiți
Modele-mi sunt de-acuma, veșniciți.
*
Așa mi-a fost aici, pân’ de curând,
Când alți urmași
venit-au rând la rând
Să țină astă țară
ne-nrobită,
Trăirea să i-o
facă fericită.
Așa-au simțit
Bogdani și Dragoșești,
Și neamul cela
lung de Movilești,
Și Mircea craiul
și Ștefan cel Mare
Învrednicitul care
seamăn ’nare.
Și-un Țepeș în legende urcător,
Și un Mihai de
neamuri strângător,
Și-un Avrămuț, din
sfântul meu Ardeal,
Icoane ce-s de pus
într-un altar.
Pe cine astăzi
Doamne să urmăm
Și sufletul în
palmă să il dăm,
Că nu mai e
pe-aici, Doamne ferește,
Un cineva să simtă
românește.
*
Dejeaba-n humă-i
pulbere de stele
Și noi călcăm pe
aurul din ele,
Degeaba neamul
nostru-i din ceresc
Scoborâtor aicea-n
pământesc,
Că noi de-acum
ne-am pângărit cuibarul
Și-am întinat ce
Zeii ne-au dat harul,
Ajuns-am mincinoși
și trădători,
Nemerniciți și
lași și vânzători.
La țară nu mai
ținem mai de loc,
Ni-e neamul ăsta
tot în nenoroc,
N-am învățat că
țara mi se ține
Jertfelnicindu-ne
mere la rău și bine.
*
Atâta de puțin
avem a face
Să fie-n țară
liniște și pace,
Să fim ce-am fost,
români adevărați,
Uniți în cuget,
iubitori de frați,
Să ne-ntristăm
când țări-i merge greu,
Speranță să avem
în Dumnezeu,
Să știm c-aicea
huma dă putere
Și dragostea de
neam, sfântă-i avere.
***
Prea sterpi, prea
goi și-nsingurați
În scursul cel învolburat,
al timpului de neoprit,
Sub însfințitul
cer curat sub care-atâte-am pătimit,
Pe cărăruia în
urcare călcată de strămoșii mei,
În timp ne-am
învechit sub zare cu Zei și bunii Dumnezei,
Ca să păstrăm ca
moștenire averea ce-am primit-o-n dar,
De la acei ce-n
pomenire, sunt stâlpi de țară și altar.
Ei, jertfitorii
fără nume pe huma ăstei guri de Rai,
De la-nceputul cel
de lume mereu s-au re-nnoit pe plai,
Sub regi străbuni
cu drag de țară și domni viteji, neînfricați,
Ce-au înfruntat, a
câta oară, dușmanii lacomi și turbați,
Să țină țara cât
se poate și neamul slobod sub ceresc,
Sub umbra Domnului
în toate, câte se-ntâmplă în lumesc.
Nu pus-au preț pe
a lor viață, când datu-au ca sfântă vamă
În schimb la
libertatea țării, ce-i mai de preț, de bună seamă,
Să știe ei, cei
următorii, că fără jertfă nu-i nimica,
Că ea-ntărește
brațul moale și-nlătură din suflet frica.
Astăzi, în zi de
zi ce trece, îi facem umbră de uitare,
Nu-i mai cinstim
cum se cuvine, cel suflet aibă avântare,
Ne dezbărăm de ei
într-una și-n loc n-avem nimic a pune,
Rămânem goi și
reci în suflet, însingurați în reaua lume.
***
Lăsați istoria cu
moșii și cu strămoșii noștri trează,
Ne fie-n sufletele
noastre, ca vechi oșteni ce stau de strajă
Să nu uităm de
ceia care, în monumente și-n Columne
S-au nemurit ca
noi și-acuma, să stăm în colțul ăst’ de lume.
Și-or unde-ar fi
pe-ntinsul humii, le puneți câte-un fir de floare,
Și-n gând smeriți
la Domnul faceți, o scurtă rugă de
iertare,
Le mulțumiți c-o
vorbă bună și-o lacrimă dacă-mi vărsați,
Vor ști că le-ați
făcut onoare și-n al vost’ suflet încă, nu-s uitați.
***
Suntem rătăcită
turmă
Într-un cuib de
mănăstire, priponită-n vârf de deal,
Îmbunată cu iubire
din frumosul meu Ardeal,
Starețul, bătrân
cât veacul, ce-a trecut de-acum prin multe,
Tot citește cărți
preasfinte despre vremile trecute,
Ca
s-adune-nțelepciune, altora să poa’ s-o de-a,
Chiar de el,
îngârbovitul și cu părul ca de nea,
Simte cum, că de
acuma mai aproape-i de plecare
Către cerurile sfinte,
pe a Domnului cărare.
El citește în
rotire zi de zi psaltira veche,
Ș-alte cărți de
pomenire despre vremea cea străveche,
Când pe-aici, prin
huma lumii, a trecut Iisus Hristos,
Să ne-nvețe ce-i
iubirea, cea dreptate, cel frumos.
Vorba lui e
tâlcuită pentru cel ce mi-o ascultă,
Plină-i de
învățătură, de-adevăr de pace multă,
Ca de-acum să ne
rentoarcem sufletul spre ceruri sfinte
Cum am fost
demult, odată, în cea vreme din-nainte.
*
Bine faci smerite
stareț c-aduni turma rătăcită,
Ce-a uitat că-n
cele ceruri viața nostră ni-e sortită,
Și că de-ascultăm
porunca Domnului care ne spune
Că iubire de e-n
toate, am avea doar zile bune,
Și-ncă ceea
fericire ce cu toții ne-o dorim
Și-ncă-n suflet
pace multă cum de-o vreme noi gândim,
Și iertare dar la
toate, că și noi de-o bună vreme
Mai tot facem la
păcate și de ceruri nu ne temem.
**
Mulțumim bătrâne
stareț pentru truda ta cea grea,
Pentru rostul tău
pe lume, pentru toate câte-ai vrea
Omul ăstei lumi să
fie, mai întors înspre ceresc,
Să îmi scape din
strânsoarea păcătosului lumesc.
Tu cât faci, aduni
cea turmă omenească risipită
Și, cu-a ta
invățătură îi faci clipa fericită,
Îndemnându-o să
trăiască de acum în înnoire,
Ca Măritu-n a ei
suflet, pună-n ea, dumnezeire.
***
Lăcrimata mea cărare
Migratori și-atâtea molimi și războaie mari, cumplite,
Au trecut prin viața noastră pe a timpului aripe,
Noi aicea îmi rămas-am, veșnicindu-ne pe humă,
C-am știut că ea ne este, pentru toți, o bună mumă.
Chiar răriți de coasa sorții în postățile de timpuri,
Revenitu-ne-am în vremuri, tot trecând prin
anotimpuri,
Dară astăzi de cea humă mai nimic nu ne mai leagă,
Iară neamul, țara asta, la prea mulți nu li-i mai
dragă.
Cine astăzi și-ar da viața pentru huma cea străbună?
Câți din noi mai țin la vorba ce-a vorbit-o draga
Bună?
Câți din ceia tineri încă îmi mai țin o sărbătoare
Și din suflet îmi înalță azi o rugă la altare?
Azi ne-mpuținăm la număr nu din cruntele războaie,
Nu din molime nebune ce-s din munte la zăvoie,
Ci că noi, cu-a noastră vrere ne lăsăm la greu
cuibarul
Și plecăm în largul lumii, să-ndulcim cumva amarul.
Niciodat’ nu pribegit-am în afara țării mele,
Am rămas aici cu toate câte-s bune, câte-s rele
Și așa-m trecut urgia până când ne-am vindecat,
Stând aici cu toți aproape, nu cu gândul la plecat.
Rău e că trăim pe-aiurea, silnicind la nu știu cine,
Că uităm cine mai suntem și cum neamul mi se ține
Cu toți fii ei aproape și la bine și la rău,
Tot având în gânduri țara și pe Bunul Dumnezău.
*
Migratorilor ce-mi sunteți, înturnați-vă acasă,
Scoate-ți țara din necazuri, că nici dânsa nu vă lasă,
Țineți minte că aicea, ne-ndoios o să îmi fie
Cea Grădină-a Maicii Noastre și-o vecie o să-mi ție.
***
Ardealul meu
V-ați întrebat, ce
e Ardealul
Cel dăruit cu
veșnicie?
Cu frumusețí
ce-aveți în dealul
Ce vi s-a dat, al
vost’ să fie?
Ardealu-i raiul
di-nceputuri
În care moși mei
străbuni,
Au încinstit
aceste luturi
Că fost-au
harnici, drepți și buni.
Și țintirimele pe
dealuri
Cu neamu-n ele,
înstelat,
Înveșnicindu-se
tot valuri
Pe sub melinii
înflorați.
Ardealul e
jertfelnicie,
Necaz, durere,
umilință,
Iertare multă,
vrednicie
Sub umbra Lui,
într-u credință.
E lacrimă mereu
neștearsă
De câte totate
dat-am vamă,
Aici să fim la noi
casă,
Nu cerșetori
cerând pomană.
Ardealu-i Coasta și hotarul
Cu roada sa din
greu muncită,
Și urma care-o
lasă carul
În huma asta,
însfințită.
Ardealu-i șipotul
din dâlmă
Cu apa-i rece și
curată,
Și via cu miros de
brumă,
Gutuia-n toamne
parfumată.
Ardealu-i stâna
veșnicită
Pe dealul cu
frăguță coaptă,
Cu turma-i veșnic renoită
În dorul doini
spusă-n șoaptă.
Ardealu-s eu și
străvechimea
Tot înădiți în
ăsta loc,
Iar cât mi-o ține
veșnicia,
Cu Domnul
fi-vom sub noroc.
*
Ardealu-i dor și
pătimire
Și-n toate-i
suflet românesc,
Cu țara, neamul, în iubire
Și gând urcat, în
spre ceresc.
***
Blestem
E țara-n terapie intensivă,
Îmi scapi de-acolo dacă ai noroc,
Cu toții ne plătim a noastră vină
Că noi i-am pus la temelie….foc.
E țara-n terapie intensivă,
Nimica nu se face cum s-ar cere,
E moale, bleagă, hâdă și pasivă,
Nu are-n ea voință și putere.
E țara-n terapie intensivă,
Respiră greu, e toată întubată,
Vecini-ar vrea să-i mânce-a ei
colivă,
Că văd de-acum cum zilele-i se gată.
*
E țara mea bolnavă și-ntristată
Se scurge de puteri, e-n agonie,
De vină suntem toți că am prădat-o
Când avea viață-n ea și era vie.
Acum, se stinge-ncet, că-i
terminată,
Degeaba-o plângem noi, că-i prea
târziu,
Fiți blestemați toți cei ce-ați
sfâșiat-o,
În iad vă ardă-n veci focul cel viu.
Iar voi ce-ați stat pe margini, de
pomană
Și n-ați sărit în ajutorul ei,
Învărte-se și-n voi cuțitu-n rană,
Că lași mi-ați fost, netrebnici și
mișei.
**
Nu merităm Grădina Născătoarei
S-o locuim cum Domnul nostru-a vrut,
Din ce a fost frumoasă, roditoare,
Am pus-o la mezat, cu-al ei avut.
***
Eu vin din țara dorului de dor
Eu vin din țara
dorului de dor
Pe drum de seară
veșnic călător,
El prinde-n mreje
viața și lumescul,
Pământul, marea,
muntele, cerescul.
Eu vin din țara cea
cu răbdători,
Cu-ai mei străbuni
ce-s daci nemuritori,
Cu ei m-am veșnicit în vechea lume
În carnea pietrei
înstelând Columne.
Eu vin din țara cu
bouri ce-n coarne
Au stele mari de
stârpe domnitoare,
Ce-n cronici, în
legende și-n povești
Ne spun: Copile,
știi tu cine ești?
Ești os domnesc,
din Bogdan, Basarab,
Nu vinitură neagră
de arap,
Tătâne-l ai pe
Gelu, pe Ioan,
Pe Dobrotici, pe
Farcaș, Seneslau.
Cu ei ai pus
hotare vechi la țări,
Cu ei bătut-ai
lungile cărări
Să-mi știe ei,
vecinii, cine-mi ești,
Și-n pragul casei
tu să mi-i oprești.
Eu vin din țara
veșnic cotropită,
Cu sare, miere,
aur de ispită,
Prea mult
îndestulată de ceresc,
Cu-avari vecini ce
după ea tânjesc.
Eu vin din țara
Sfântului Andrei,
Cu vechi creștini smeriți, nu farisei,
Prea blânzi cu
alții, mult prea iertători
Și-n timpul scurs
prin veacuri, răbdători.
Eu vin din țara
cea cu ciocârlii,
Cu nuci bătrâni pe
coastele cu vii,
Cu turmele pe-un
deal cu colilie
Urcând și coborând
din veșnicie.
Eu vin din țara
cea cu Feți-Frumoși
Ilene-Cosânzene,
zmei hidoși,
Cu zâne bune, babe
vrăjitoare,
Cu iele jucăușe,
ursitoare.
Eu vin din țara
cea cu omenie
Cu nume încinstit
de, ROMANIE,
Ca ea nu-i altă
țară minunată
Sub bolta lumii,
veșnic înstelată.
*
Să îmi trăiești
vecie de vecie
Tu Maică sfântă,
dulce Românie,
Să-ți fie pruncii
cum au fost mai ieri,
Urmași de stârpe
veche, PUI DE LEI.
Să nu uităm că ea
ni-i cuib de dor,
Prezent, trecut și
mâine viitor,
Că ea prin noi
de-apururea trăiește
Și sub acest
ceresc, se însfințește.
***
Noi suntem purtători de vise
motto
În cumpăna lumii
stau toate
Și bune și rele
de-o seamă,
Cu vârf și-ndesat
cât se pate,
Și-aicea la viață
dăm vamă.
De vrei să știi
pierduta noastră urmă
Cât se deșiră-ncet
în cel trecut,
De când pe-aici
desprinsu-ne-am de turmă
Să facem lumii
ăsteia-nceput,
Întreabă dealul,
muntele, câmpia,
Întreabă codrul
cel de nepătruns
Întreabă pân’ la
urmă veșnicia
Și de la ei
afla-vei cel răspuns.
Ți-or spune toțí
c-aici, din vremi bătrâne
Au fost strămoșii
tăi pân’ la Adami,
Că muntele și
dealul plin de stâne
A lor a fost în
miile de ani,
Că cea câmpie,
vălurită-n grâne,
Muncită-a fost din
greu de truditori,
Ea datu-le-a mereu
cea dulce pâine
Chiar de-au cerșit
în vară ploi la nori.
Că înmiiți sub
pronia cerească
Ne-am tot lărgit
moșia-n necuprinsuri,
Ducând cu noi ce-a
vorbă bătrânească,
Povești știute,
cântece și visuri
Și datini vechi
și-atâtea obiceiuri
Ce rânduit-au
viața-n anotimpuri
Și mai apoi
colindele cu leru-i
Ce au rămas așa,
din cele timpuri.
De când suntem
pe-aici? din străvechim,e
Și-n urma noastră
doarme veșnicia,
La Timp i-am dat
din greu jertfelnicime
Cu viața noastră
să-nsfințim moșia,
Iar din Columne am
făcut troițe,
De veghe puse-n
margini de hotare,
Cu ele timpul
țese-n patru ițe
A vieții noastre
lunga cea cărare.
Cu noi și-n noi
purtăm răbojul scris
C-aici suntem
stăpâni la noi acasă
Și-om fi
de-apururi purtători de vis
Că Domnului mereu
de noi îi pasă.
Așa că fiți
străjeri și ziditori
La neam și țara
asta nemurită,
Doar la ceresc
mereu să-i fim datori
Cât viața ne e
dată-a fi trăită.
Nu vă îndoaie
vânturi și furtuni,
Nu vă îmbie
dulcile păcate,
Nu vă coboare
nimeni în genuni
Că v-ați trădat
țărâna și cel frate.
Fiți brațul oțelit
ce-și ia puterea
Din huma
însfințită cu eroi,
Mereu aici a
voastră fie vrerea
Și nici-oadat nu
dați vre-un pas napoi.
*
Că doar așa în
fală și-n mândrie
Înveșniciți în
ceruri lângă moși,
Această țară
veșnic o să fie
Sub umbra unor
ani, mai norocoși.
***
E-atîta tristețe pe lume
E-atâta tristețe pe lume,
E-atâta necaz peste noi,
Nimic din ce facem nu-s bune,
E sufletul greu și-n nevoi.
Mai toți ne înșeală, ne fură
Și sufletul care-i în noi,
Românul îmi rabdă și-njură
Că prunci-s flămânzi și mi-s goi,
Că nu e de muncă pe-acasă
Și robi suntem iar la străini,
Că celor de sus nu le pasă
Că iar slugărim la vecini.
C-averea ce-am strâns-o-n milenii
Prin trudă, prin jertfa cea lungă,
Acuma în două decenii
Vândută-i la alții pe fugă.
E gândul negriu de cea ură,
Ca focu-i ce arde vâlvoi,
Ca melița-mi toacă ce-a gură
Blesteme cu carul pe voi.
Din țara ce fost-a odată
O gură sfințită de rai,
Acuma din părți e furată
De toți și de toate, și-i bai,
Că nu-s mai vitejii s-o țină
În mare cinstire și fală,
A noastră e toată ce-a vină
C-ajuns-am slugoi de ocară.
Tu dă-ne Mărite durere
Acolo în fund de genune,
La cel însetat Tu dă-i fiere,
La cela flămând uscăciune,
Să știe păzească-și averea
De moșii pe-aicea lăsată,
Să știe că țara e vrerea
Să fie cu toți laolaltă.
***
Strigăt
motto
Peste noi și vrerea noastră, uni țes demult
năvoade,
Să ne prindă ca în clește când o fi și-o fi să
fie,
Printre ei sunt vechii prieteni, folosiți ca și
iscoade,
Trădători români slugarnici, adunând nemernicie
Noi dușmani, flămânzi ca lupii, simt că țara e
bolnavă,
Că se macină din-luntru și c-afară e prea
slabă,
Și atuncea, stol de vulturi adunați de-asupra
ei
Îi așteptă clipa morții, să mi-o sfâșie-ntre
ei.
N-am avut nicicând prieteni jur-prejur pe la
hotare,
Toți și-au vrut bucăți din țară, fie numai cât
mai mare,
Prea-i frumoasă huma noastră, prea-i bogată
dedesubt
Ca să nu îmi vrea oricine, hălci din dânsa, cât
mai mult.
Îmbrăcați în piei de oaie, cum ți-ai pune-o
altă haină,
Greii lumii ne fac soarta adunați la sfat de
taină,
Tu mi-i crezi dușmani de-o viață, dar când e la
împărțeală
Se ajută toți în toate, să le iasă cea
tocmeală.
N-avem prieteni, numai cerul sub o umbră de
noroc
Ne mai scapă câte-odată și ne ține-n ăsta loc,
Dar acum bolnav e neamul, că-ntre noi ne
dușmănim,
Dezuniți suntem în toate, frunze-n vânt, amar
pelin.
Suntem orbi, tâmpiți, bezmetici, nu vedem că
țara piere,
Ne-am vândut pământ, trecutul, pe nimic, la
cine cere,
Ba mai dăm și de pomană ce-am plătit de două
ori,
Pe mișei pe palme-i ținem, decorăm pe
trădători.
Am ajuns ca țara-mi fie o tarabă-ntr-o piață
Unde ni se vând mărgele colorate, pe o ață,
Și nimicuri, ce la alți n-au de-acuma căutare,
Că noi ne-am vândut averea, de la aur pân’la sare.
Geaba strigă unii, alți, că ne ducem spre
pierire,
Suntem surzi la cele vorbe ce se pierd ca-ntr-o
pustie,
De-i așa, până la anul, fi-vom toți prin alte
hărți,
Robi la alții, fără nume, scoși definitiv din cărți.
***
E numai
vina noastră
Din mâzga iernii noastre, ce parcă nu se gată
Că ne-a cuprins ca-n clește din părți mereu
strângând,
Născutu-s-a o hidră, ce-i ura nesecată
A noastră contra noastră, rupând și dezbinând.
În vrajbă neoprită o ținem de o vreme,
Și-apoi, în gura mare ne înjurăm drăcoși
Cum nu mai face nimeni, ne țigănim prin lume
De râd de noi și câini, cât am ajuns de proști.
Când spurcăciunea hâdă și hula nu ne-ncap,
Când ne orbește ura, îm ploaie de cuvinte
Ca ultimile țațe, cu poalele în cap
Și-n văzul tuturora, ne scrofălim nainte.
Cum de-am ajuns aicea? se-ntreabă fiecare,
Că noi am fost într-una un creștinesc popor,
Ce-n veacuri doar prin muncă făcutu-ne-am
urcare
Și-apoi prin demnitate, cărări spre viitor.
Am vrut, la fel ca-n raiul acela de-nceput,
Ca să gustăm din fructul divinei libertăți,
S-avem tot neavutul ce-n veci nu l-am știut,
Să boierim cât fi-vor viețile la toți.
De muncă, mai încolo, acuna de hoții
Îmi este vremea asta, ce-am vrut ca-n vecii să
țină,
Acum e de ciordeală, de mii de mânării
Și de vândut de țară, ce-ajuns-a o ruină.
N-o trece mult și-ajungem întocmai ca țiganul,
Nemaiavând ce vinde, vom da la urmă calul,
Iar de acol’ nainte ajunge-om cerșetori,
Robiți până la moarte și tuturor datori.
***
Pigmei nenorociți
Ni-i plânsul răstignit, Mărite Doamne,
Iar visele urcatu-le-am pe cruce,
În suflet cuibărite-s ierni și toamne
Că primăveri pe-aici nu pot s-apuce.
Lăsatu-ne-ai Mărite-n voia sorții?
Te-ai mâmiat pe noi așa de tare?
Pribegi să fim în veac prin crucea nopții
Să nu avem la suflet alinare?
Mereu te-am întristat, o știm prea bine,
Ba încă te-am uitat de-atâtea ori,
Ne-am lepădat mult prea ușor de Tine
Când cerul vieții l-am umbrit cu nori.
Ne-ai dat pe mână începutul vieții
Și pusu-ne-ai Adami aici să fim,
Picior de rai făcut-ai dimineții
Gândind că-n veci pe Tine te slăvim.
Dar ne-nfrânați noi fost-am la păcate
Și-ncet, încet, pe toate le-am pierdut,
Am vrut s-avem prea multe și-n de toate
Să fim, dar fără muncă multă și durut.
Așa din bravi ce-am fost cândva, odată,
Din oameni de cuvânt și de-omenie,
Din strângători și răbdători pe vatră,
Din oameni iertători și de-ospeție,
Ajuns-am astăzi hoți la drumul mare,
Nemernici, lași, păgâni și trădători,
Ne vindem țara pe un drob de sare
Și neamu-ntreg îl vindem uneori.
Ne-am dezunit și le-am pierdut pe toate,
Pe toți îi slugărim pe-un pumn de bani,
Nu ne gândim ce fi-va mai departe
Cu țara asta peste câțiva ani.
Orbecăim prin viață la-ntâmplare,
N-avem un plan, un țel, un ideal,
Mai nou de țară nici în cot ne doare,
Noi să fim bine, chiar pe-un ultim val.
Chiar suntem orbi și surzi, ca niciodată?
Înguști la minte, tâmpi, nesocotiți?
Ne merităm osânda ce ni-e dată
Că am ajuns pigmei nenorociți.
S-a nomolit izvorul vieții noastre
Și cu păcate suntem întinați,
Nu mai privim la ceruri către astre
Și doar în furtișaguri suntem frați.
*
Sărman norod, iar ți-ai pierdut credința
Și toate cele bune ce-ai avut,
Ți-e șubredă voința și ființa
Și-o umbră ești, din ce-ai fost în trecut.
Te-or umilii și te-or scuipa vecinii,
Te-or rupe ei în câte vor bucăți,
Coroane o să ai pe cap, iar spinii
Te-or sângera de-acuma-n alte hărți.
Te-ai lăcomit mai mult de cât nevoia,
Mi te-ai umplut ca râia de păcate,
Trufia ta a vrut să-și facă voia,
Să ai aici ca-n rai, tot cât se poate.
Vei pierde tot și-o să ajungi calicul
Ce-ai fost în zorii vieții de-nceput,
Vei fi cum ai mai fost atunci, nimicul
Și vieți la rând vei plânge, ce-ai pierdut.
Mereu se prind de tine cele rele,
Mereu te crezi de-asupra la ceresc,
Mereu îți pierzi măsura-n toate cele
Și nu te poți desparte de lumesc.
Mi te deplâng sortit la re-nvățare
Că repede prea uiți năravul bun,
Îmi ține minte, tu ești cela care
Te ’nalți în spirit, ori rămâi nebun
***
Mircea Dorin Istrate
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu