sâmbătă, 15 februarie 2025

Mircea Dorin Istrate - Intristatul veac al țării mele

 



Mircea Dorin Istrate

 

Poezii pentru sâmbăta seara

Intristatul veac

al

țării mele

*

 

În huma noastră

 

În huma noastră-i pulbere de stele,

Umblați cu grijă când călcați pe ele

C-aveți sub talpă miez de preaceresc,

Ce are-aici cărări de pământesc.

 

Pe astă humă, ei, Adamii lumii,

Urmați apoi de moșii mei, străbunii,

Cătatu-și-au mereu de-mbucătură

Tot râcâind cereasca umplutură.

 

Aici au dat de aur și de sare,

De bogății ce-n jururi nimeni n-are

Și hărăziți cu mari conducători,

Au înălțat în fală, țara lor.

 

Și tot de-aici, dîn tina cea stelară,

Trimișii lor spre ceruri se-nnălțară

La zeii cei de-acolo, din ceresc,

Le spună cum pe-aicea viețuiesc.

 

Și mai știau că-mi sunt scoborâtori

Din zeii cei prin ceruri umblători,

De-aceea-n fața morți, cu mândrie

Ei îmi râdeau, știind, că-s veșnicie.

 

N-au dat în fața morții înapoi,

Căzut-a unul, au venit iar doi,

Și-n marmura Columnei însfințiți

Modele-mi sunt de-acuma, veșniciți.

*

Așa mi-a fost aici, pân’ de curând,

Când alți urmași venit-au rând la rând

Să țină astă țară ne-nrobită,

Trăirea să i-o facă fericită.

 

Așa-au simțit Bogdani și Dragoșești,

Și neamul cela lung de Movilești,

Și Mircea craiul și Ștefan cel Mare

Învrednicitul care seamăn ’nare.

 

Și-un Țepeș în legende urcător,

Și un Mihai de neamuri strângător,

Și-un Avrămuț, din sfântul meu Ardeal,

Icoane ce-s de pus într-un altar.

 

Pe cine astăzi Doamne să urmăm

Și sufletul în palmă să il dăm,

Că nu mai e pe-aici, Doamne ferește,

Un cineva să simtă românește.

*

Dejeaba-n humă-i pulbere de stele

Și noi călcăm pe aurul din ele,

Degeaba neamul nostru-i din ceresc

Scoborâtor aicea-n pământesc,

 

Că noi de-acum ne-am pângărit cuibarul

Și-am întinat ce Zeii ne-au dat harul,

Ajuns-am mincinoși și trădători,

Nemerniciți și lași și vânzători.

 

La țară nu mai ținem mai de loc,

Ni-e neamul ăsta tot în nenoroc,

N-am învățat că țara mi se ține

Jertfelnicindu-ne mere la rău și bine.

*

Atâta de puțin avem a face

Să fie-n țară liniște și pace,

Să fim ce-am fost, români adevărați,

Uniți în cuget, iubitori de frați,

 

Să ne-ntristăm când țări-i merge greu,

Speranță să avem în Dumnezeu,

Să știm c-aicea huma dă putere

Și dragostea de neam, sfântă-i avere.

 

***

 

 

Prea sterpi, prea goi și-nsingurați

 

În scursul cel învolburat, al timpului de neoprit,

Sub însfințitul cer curat sub care-atâte-am pătimit,

Pe cărăruia în urcare călcată de strămoșii mei,

În timp ne-am învechit sub zare cu Zei și bunii Dumnezei,

Ca să păstrăm ca moștenire averea  ce-am primit-o-n dar,

De la acei ce-n pomenire, sunt stâlpi de țară și altar.

 

Ei, jertfitorii fără nume pe huma ăstei guri de Rai,

De la-nceputul cel de lume mereu s-au re-nnoit pe plai,

Sub regi străbuni cu drag de țară și domni viteji, neînfricați,

Ce-au înfruntat, a câta oară, dușmanii lacomi și turbați,

Să țină țara cât se poate și neamul slobod sub ceresc,

Sub umbra Domnului în toate, câte se-ntâmplă în lumesc.

 

Nu pus-au preț pe a lor viață, când datu-au ca sfântă vamă

În schimb la libertatea țării, ce-i mai de preț, de bună seamă,

Să știe ei, cei următorii, că fără jertfă nu-i nimica,

Că ea-ntărește brațul moale și-nlătură din suflet frica.

 

Astăzi, în zi de zi ce trece, îi facem umbră de uitare,

Nu-i mai cinstim cum se cuvine, cel suflet aibă avântare,

Ne dezbărăm de ei într-una și-n loc n-avem nimic a pune,

Rămânem goi și reci în suflet, însingurați în reaua lume.

***

Lăsați istoria cu moșii și cu strămoșii noștri trează,

Ne fie-n sufletele noastre, ca vechi oșteni ce stau de strajă

Să nu uităm de ceia care, în monumente și-n Columne

S-au nemurit ca noi și-acuma, să stăm în colțul ăst’ de lume.

Și-or unde-ar fi pe-ntinsul humii, le puneți câte-un fir de floare,

Și-n gând smeriți la Domnul faceți, o  scurtă rugă de iertare,

Le mulțumiți c-o vorbă bună și-o lacrimă dacă-mi vărsați,

Vor ști că le-ați făcut onoare și-n al vost’ suflet încă, nu-s uitați.

 

***

 

Suntem rătăcită turmă

 

Într-un cuib de mănăstire, priponită-n vârf de deal,

Îmbunată cu iubire din frumosul meu Ardeal,

Starețul, bătrân cât veacul, ce-a trecut de-acum prin multe,

Tot citește cărți preasfinte despre vremile trecute,

Ca s-adune-nțelepciune, altora să poa’ s-o de-a,

Chiar de el, îngârbovitul și cu părul ca de nea,

Simte cum, că de acuma mai aproape-i de plecare

Către cerurile sfinte, pe a Domnului cărare.

 

El citește în rotire zi de zi psaltira veche,

Ș-alte cărți de pomenire despre vremea cea străveche,

Când pe-aici, prin huma lumii, a trecut Iisus Hristos,

Să ne-nvețe ce-i iubirea, cea dreptate, cel frumos.

 

Vorba lui e tâlcuită pentru cel ce mi-o ascultă,

Plină-i de învățătură, de-adevăr de pace multă,

Ca de-acum să ne rentoarcem sufletul spre ceruri sfinte

Cum am fost demult, odată, în cea vreme din-nainte.

*

Bine faci smerite stareț c-aduni turma rătăcită,

Ce-a uitat că-n cele ceruri viața nostră ni-e sortită,

Și că de-ascultăm porunca Domnului care ne spune

Că iubire de e-n toate, am avea doar zile bune,

Și-ncă ceea fericire ce cu toții ne-o dorim

Și-ncă-n suflet pace multă cum de-o vreme noi gândim,

Și iertare dar la toate, că și noi de-o bună vreme

Mai tot facem la păcate și de ceruri nu ne temem.

**

Mulțumim bătrâne stareț pentru truda ta cea grea,

Pentru rostul tău pe lume, pentru toate câte-ai vrea

Omul ăstei lumi să fie, mai întors înspre ceresc,

Să îmi scape din strânsoarea păcătosului lumesc.

 

Tu cât faci, aduni cea turmă omenească risipită

Și, cu-a ta invățătură îi faci clipa fericită,

Îndemnându-o să trăiască de acum în înnoire,

Ca Măritu-n a ei suflet, pună-n ea, dumnezeire.

 

***

 

Lăcrimata mea cărare

 

Migratori și-atâtea molimi și războaie mari, cumplite,

Au trecut prin viața noastră pe a timpului aripe,

Noi aicea îmi rămas-am, veșnicindu-ne pe humă,

C-am știut că ea ne este, pentru toți, o bună mumă.

 

Chiar răriți de coasa sorții în postățile de timpuri,

Revenitu-ne-am în vremuri, tot trecând prin anotimpuri,

Dară astăzi de cea humă mai nimic nu ne mai leagă,

Iară neamul, țara asta, la prea mulți nu li-i mai dragă.

 

Cine astăzi și-ar da viața pentru huma cea străbună?

Câți din noi mai țin la vorba ce-a vorbit-o draga Bună?

Câți din ceia tineri încă îmi mai țin o sărbătoare

Și din suflet îmi înalță azi o rugă la altare?

 

Azi ne-mpuținăm la număr nu din cruntele războaie,

Nu din molime nebune ce-s din munte la zăvoie,

Ci că noi, cu-a noastră vrere ne lăsăm la greu cuibarul

Și plecăm în largul lumii, să-ndulcim cumva amarul.

 

Niciodat’ nu pribegit-am în afara țării mele,

Am rămas aici cu toate câte-s bune, câte-s rele

Și așa-m trecut urgia până când ne-am vindecat,

Stând aici cu toți aproape, nu cu gândul la plecat.

 

Rău e că trăim pe-aiurea, silnicind la nu știu cine,

Că uităm cine mai suntem și cum neamul mi se ține

Cu toți fii ei aproape și la bine și la rău,

Tot având în gânduri țara și pe Bunul Dumnezău.

*

Migratorilor ce-mi sunteți, înturnați-vă acasă,

Scoate-ți țara din necazuri, că nici dânsa nu vă lasă,

Țineți minte că aicea, ne-ndoios o să îmi fie

Cea Grădină-a Maicii Noastre și-o vecie o să-mi ție.

 

***

 

Ardealul meu

 

V-ați întrebat, ce e Ardealul

Cel dăruit cu veșnicie?

Cu frumusețí ce-aveți în dealul

Ce vi s-a dat, al vost’ să fie?

 

Ardealu-i raiul di-nceputuri

În care moși mei străbuni,

Au încinstit aceste luturi

Că fost-au harnici, drepți și buni.

 

Și țintirimele pe dealuri

Cu neamu-n ele, înstelat,

Înveșnicindu-se tot valuri

Pe sub melinii înflorați.

 

Ardealul e jertfelnicie,

Necaz, durere, umilință,

Iertare multă, vrednicie

Sub umbra Lui, într-u credință.

 

E lacrimă mereu neștearsă

De câte totate dat-am vamă,

Aici să fim la noi casă,

Nu cerșetori cerând pomană.

 

Ardealu-i  Coasta și hotarul

Cu roada sa din greu muncită,

Și urma care-o lasă carul

În huma asta, însfințită.

 

Ardealu-i șipotul din dâlmă

Cu apa-i rece și curată,

Și via cu miros de brumă,

Gutuia-n toamne parfumată.

 

Ardealu-i stâna veșnicită

Pe dealul cu frăguță coaptă,

Cu turma-i  veșnic renoită

În dorul doini spusă-n șoaptă.

 

Ardealu-s eu și străvechimea

Tot înădiți în ăsta loc,

Iar cât mi-o ține veșnicia,

Cu Domnul fi-vom  sub noroc.

*

Ardealu-i dor și pătimire

Și-n toate-i suflet românesc,

Cu  țara, neamul, în iubire

Și gând urcat, în spre ceresc.

 

***

 

Blestem

 

E țara-n terapie intensivă,

Îmi scapi de-acolo dacă ai noroc,

Cu toții ne plătim a noastră vină

Că noi i-am pus la temelie….foc.

 

E țara-n terapie intensivă,

Nimica nu se face cum s-ar cere,

E moale, bleagă, hâdă și pasivă,

Nu are-n ea voință și putere.

 

E țara-n terapie intensivă,

Respiră greu, e toată întubată,

Vecini-ar vrea să-i mânce-a ei colivă,

Că văd de-acum cum zilele-i se gată.

*

E țara mea bolnavă și-ntristată

Se scurge de puteri, e-n agonie,

De vină suntem toți că am prădat-o

Când avea viață-n ea și era vie.

 

Acum, se stinge-ncet, că-i terminată,

Degeaba-o plângem noi, că-i prea târziu,

Fiți blestemați toți cei ce-ați sfâșiat-o,

În iad vă ardă-n veci focul cel viu.

 

Iar voi ce-ați stat pe margini, de pomană

Și n-ați sărit în ajutorul ei,

Învărte-se și-n voi cuțitu-n rană,

Că lași mi-ați fost, netrebnici și mișei.

**

Nu merităm Grădina Născătoarei

S-o locuim cum Domnul nostru-a vrut,

Din ce a fost frumoasă, roditoare,

Am pus-o la mezat, cu-al ei avut.

 

***

 

Eu vin din țara dorului de dor

 

Eu vin din țara dorului de dor

Pe drum de seară veșnic călător,

El prinde-n mreje viața și lumescul,

Pământul, marea, muntele, cerescul.

 

Eu vin din țara cea cu răbdători,

Cu-ai mei străbuni ce-s daci nemuritori,

Cu ei m-am  veșnicit în vechea lume

În carnea pietrei înstelând Columne.

 

Eu vin din țara cu bouri ce-n coarne

Au stele mari de stârpe domnitoare,

Ce-n cronici, în legende și-n povești

Ne spun: Copile, știi tu cine ești?

 

Ești os domnesc, din Bogdan, Basarab,

Nu vinitură neagră de arap,

Tătâne-l ai pe Gelu, pe Ioan,

Pe Dobrotici, pe Farcaș, Seneslau.

 

Cu ei ai pus hotare vechi la țări,

Cu ei bătut-ai lungile cărări

Să-mi știe ei, vecinii, cine-mi ești,

Și-n pragul casei tu să mi-i oprești.

 

Eu vin din țara veșnic cotropită,

Cu sare, miere, aur de ispită,

Prea mult îndestulată de ceresc,

Cu-avari vecini ce după ea tânjesc.

 

Eu vin din țara Sfântului Andrei,

Cu vechi  creștini smeriți, nu farisei,

Prea blânzi cu alții, mult prea iertători

Și-n timpul scurs prin veacuri, răbdători.

 

 

Eu vin din țara cea cu ciocârlii,

Cu nuci bătrâni pe coastele cu vii,

Cu turmele pe-un deal cu colilie

Urcând și coborând din veșnicie.

 

Eu vin din țara cea cu Feți-Frumoși

Ilene-Cosânzene, zmei hidoși,

Cu zâne bune, babe vrăjitoare,

Cu iele jucăușe, ursitoare.

 

Eu vin din țara cea cu omenie

Cu nume încinstit de,  ROMANIE,

Ca ea nu-i altă țară minunată

Sub bolta lumii, veșnic înstelată.

*

Să îmi trăiești vecie de vecie

Tu Maică sfântă, dulce Românie,

Să-ți fie pruncii cum au fost mai ieri,

Urmași de stârpe veche, PUI  DE  LEI.

 

Să nu uităm că ea ni-i cuib de dor,

Prezent, trecut și mâine viitor,

Că ea prin noi de-apururea trăiește

Și sub acest ceresc, se însfințește.

 

***

 

Noi suntem purtători de vise

motto

În cumpăna lumii stau toate

Și bune și rele de-o seamă,

Cu vârf și-ndesat cât se pate,

Și-aicea la viață dăm vamă.

 

De vrei să știi pierduta noastră urmă

Cât se deșiră-ncet în cel trecut,

De când pe-aici desprinsu-ne-am de turmă

Să facem lumii ăsteia-nceput,

Întreabă dealul, muntele, câmpia,

Întreabă codrul cel de nepătruns

Întreabă pân’ la urmă veșnicia

Și de la ei afla-vei cel răspuns.

 

Ți-or spune toțí c-aici, din vremi bătrâne

Au fost strămoșii tăi pân’ la Adami,

Că muntele și dealul plin de stâne

A lor a fost în miile de ani,

Că cea câmpie, vălurită-n grâne,

Muncită-a fost din greu de truditori,

Ea datu-le-a mereu cea dulce pâine

Chiar de-au cerșit în vară ploi la nori.

 

Că înmiiți sub pronia cerească

Ne-am tot lărgit moșia-n necuprinsuri,

Ducând cu noi ce-a vorbă bătrânească,

Povești știute, cântece și visuri

Și datini vechi și-atâtea obiceiuri

Ce rânduit-au viața-n anotimpuri

Și mai apoi colindele cu leru-i

Ce au rămas așa, din cele timpuri.

 

De când suntem pe-aici? din străvechim,e

Și-n urma noastră doarme veșnicia,

La Timp i-am dat din greu jertfelnicime

Cu viața noastră să-nsfințim moșia,

Iar din Columne am făcut troițe,

De veghe puse-n margini de hotare,

Cu ele timpul țese-n patru ițe

A vieții noastre lunga cea cărare.

 

Cu noi și-n noi purtăm răbojul scris

C-aici suntem stăpâni la noi acasă

Și-om fi de-apururi purtători de vis

Că Domnului mereu de noi îi pasă.

Așa că fiți străjeri și ziditori

La neam și țara asta nemurită,

Doar la ceresc mereu să-i fim datori

Cât viața ne e dată-a fi trăită.

 

Nu vă îndoaie vânturi și furtuni,

Nu vă îmbie dulcile păcate,

Nu vă coboare nimeni în genuni

Că v-ați trădat țărâna și cel frate.

Fiți brațul oțelit ce-și ia puterea

Din huma însfințită cu eroi,

Mereu aici a voastră fie vrerea

Și nici-oadat nu dați vre-un pas napoi.

*

Că doar așa în fală și-n mândrie

Înveșniciți în ceruri lângă moși,

Această țară veșnic o să fie

Sub umbra unor ani, mai norocoși.

 

***

 

E-atîta tristețe pe lume

 

E-atâta tristețe pe lume,

E-atâta necaz peste noi,

Nimic din ce facem nu-s bune,

E sufletul greu și-n nevoi.

 

Mai toți ne înșeală, ne fură

Și sufletul care-i în noi,

Românul îmi rabdă și-njură

Că prunci-s flămânzi și mi-s goi,

 

Că nu e de muncă pe-acasă

Și robi suntem iar la străini,

Că celor de sus nu le pasă

Că iar slugărim la vecini.

 

C-averea ce-am strâns-o-n milenii

Prin trudă, prin jertfa cea lungă,

Acuma în două decenii

Vândută-i la alții pe fugă.

 

E gândul negriu de cea ură,

Ca focu-i ce arde vâlvoi,

Ca melița-mi toacă ce-a gură

Blesteme cu carul pe voi.

 

Din țara ce fost-a odată

O gură sfințită de rai,

Acuma din părți e furată

De toți și de toate, și-i bai,

 

Că nu-s mai vitejii s-o țină

În mare cinstire și fală,

A noastră e toată ce-a vină

C-ajuns-am slugoi de ocară.

 

Tu dă-ne Mărite durere

Acolo în fund de genune,

La cel însetat Tu dă-i fiere,

La cela flămând uscăciune,

 

Să știe păzească-și averea

De moșii pe-aicea lăsată,

Să știe că țara e vrerea

Să fie cu toți laolaltă.

 

***

 

Strigăt

motto

Peste noi și vrerea noastră, uni țes demult năvoade,

Să ne prindă ca în clește când o fi și-o fi să fie,

Printre ei sunt vechii prieteni, folosiți ca și iscoade,

Trădători români slugarnici, adunând nemernicie

 

Noi dușmani, flămânzi ca lupii, simt că țara e bolnavă,

Că se macină din-luntru și c-afară e prea slabă,

Și atuncea, stol de vulturi adunați de-asupra ei

Îi așteptă clipa morții, să mi-o sfâșie-ntre ei.

 

N-am avut nicicând prieteni jur-prejur pe la hotare,

Toți și-au vrut bucăți din țară, fie numai cât mai mare,

Prea-i frumoasă huma noastră, prea-i bogată dedesubt

Ca să nu îmi vrea oricine, hălci din dânsa, cât mai mult.

 

Îmbrăcați în piei de oaie, cum ți-ai pune-o altă haină,

Greii lumii ne fac soarta adunați la sfat de taină,

Tu mi-i crezi dușmani de-o viață, dar când e la împărțeală

Se ajută toți în toate, să le iasă cea tocmeală.

 

N-avem prieteni, numai cerul sub o umbră de noroc

Ne mai scapă câte-odată și ne ține-n ăsta loc,

Dar acum bolnav e neamul, că-ntre noi ne dușmănim,

Dezuniți suntem în toate, frunze-n vânt, amar pelin.

 

Suntem orbi, tâmpiți, bezmetici, nu vedem că țara piere,

Ne-am vândut pământ, trecutul, pe nimic, la cine cere,

Ba mai dăm și de pomană ce-am plătit de două ori,

Pe mișei pe palme-i ținem, decorăm pe trădători.

 

Am ajuns ca țara-mi fie o tarabă-ntr-o piață

Unde ni se vând mărgele colorate, pe o ață,

Și nimicuri, ce la alți n-au de-acuma căutare,

Că noi ne-am vândut averea, de la aur pân’la sare.

 

Geaba strigă unii, alți, că ne ducem spre pierire,

Suntem surzi la cele vorbe ce se pierd ca-ntr-o pustie,

De-i așa, până la anul, fi-vom toți prin alte hărți,

Robi la alții, fără nume, scoși  definitiv din cărți.

 

***

 

E  numai vina noastră

 

Din mâzga iernii noastre, ce parcă nu se gată

Că ne-a cuprins ca-n clește din părți mereu strângând,

Născutu-s-a o hidră, ce-i ura nesecată

A noastră contra noastră, rupând și dezbinând.

 

În vrajbă neoprită o ținem de o vreme,

Și-apoi, în gura mare ne înjurăm drăcoși

Cum nu mai face nimeni, ne țigănim prin lume

De râd de noi și câini, cât am ajuns de proști.

 

Când spurcăciunea hâdă și hula nu ne-ncap,

Când ne orbește ura, îm ploaie de cuvinte

Ca ultimile țațe, cu poalele în cap

Și-n văzul tuturora, ne scrofălim nainte.

 

Cum de-am ajuns aicea? se-ntreabă fiecare,

Că noi am fost într-una un creștinesc popor,

Ce-n veacuri doar prin muncă făcutu-ne-am urcare

Și-apoi prin demnitate, cărări spre viitor.

 

Am vrut, la fel ca-n raiul acela de-nceput,

Ca să gustăm din fructul divinei libertăți,

S-avem tot neavutul ce-n veci nu l-am știut,

Să boierim cât fi-vor viețile la toți.

 

De muncă, mai încolo, acuna de hoții

Îmi este vremea asta, ce-am vrut ca-n vecii să țină,

Acum e de ciordeală, de mii de mânării

Și de vândut de țară, ce-ajuns-a o ruină.

 

N-o trece mult și-ajungem întocmai ca țiganul,

Nemaiavând ce vinde, vom da la urmă calul,

Iar de acol’ nainte ajunge-om cerșetori,

Robiți până la moarte și tuturor datori.

 

***

 

Pigmei nenorociți

 

Ni-i plânsul răstignit, Mărite Doamne,

Iar visele urcatu-le-am pe cruce,

În suflet cuibărite-s ierni și toamne

Că primăveri pe-aici nu pot s-apuce.

 

Lăsatu-ne-ai Mărite-n voia sorții?

Te-ai mâmiat pe noi așa de tare?

Pribegi să fim în veac prin crucea nopții

Să nu avem la suflet alinare?

 

Mereu te-am întristat, o știm prea bine,

Ba încă te-am uitat de-atâtea ori,

Ne-am lepădat mult prea ușor de Tine

Când cerul vieții l-am umbrit cu nori.

 

Ne-ai dat pe mână începutul vieții

Și pusu-ne-ai Adami aici să fim,

Picior de rai făcut-ai dimineții

Gândind că-n veci pe Tine te slăvim.

 

Dar ne-nfrânați noi fost-am la păcate

Și-ncet, încet, pe toate le-am pierdut,

Am vrut s-avem prea multe și-n de toate

Să fim, dar fără muncă multă și durut.

 

Așa din bravi ce-am fost cândva, odată,

Din oameni de cuvânt și de-omenie,

Din strângători și răbdători pe vatră,

Din oameni iertători și de-ospeție,

 

Ajuns-am astăzi hoți la drumul mare,

Nemernici, lași, păgâni și trădători,

Ne vindem țara pe un drob de sare

Și neamu-ntreg îl vindem uneori.

 

Ne-am dezunit și le-am pierdut pe toate,

Pe toți îi slugărim pe-un pumn de bani,

Nu ne gândim ce fi-va mai departe

Cu țara asta peste câțiva ani.

 

Orbecăim prin viață la-ntâmplare,

N-avem un plan, un țel, un ideal,

Mai nou de țară nici în cot ne doare,

Noi să fim bine, chiar pe-un ultim val.

 

Chiar suntem orbi și surzi, ca niciodată?

Înguști la minte, tâmpi, nesocotiți?

Ne merităm osânda ce ni-e dată

Că am ajuns pigmei nenorociți.

 

S-a nomolit izvorul vieții noastre

Și cu păcate suntem întinați,

Nu mai privim la ceruri către astre

Și doar în furtișaguri suntem frați.

*

Sărman norod, iar ți-ai pierdut credința

Și toate cele bune ce-ai avut,

Ți-e șubredă voința și ființa

Și-o umbră ești, din ce-ai fost în trecut.

 

Te-or umilii și te-or scuipa vecinii,

Te-or rupe ei în câte vor bucăți,

Coroane o să ai pe cap, iar spinii

Te-or sângera de-acuma-n alte hărți.

 

Te-ai lăcomit mai mult de cât nevoia,

Mi te-ai umplut ca râia de păcate,

Trufia ta a vrut să-și facă voia,

Să ai aici ca-n rai, tot cât se poate.

 

Vei pierde tot și-o să ajungi calicul

Ce-ai fost în zorii vieții de-nceput,

Vei fi cum ai mai fost atunci, nimicul

Și vieți la rând vei plânge, ce-ai pierdut.

 

Mereu se prind de tine cele rele,

Mereu te crezi de-asupra la ceresc,

Mereu îți pierzi măsura-n toate cele

Și nu te poți desparte de lumesc.

 

Mi te deplâng sortit la re-nvățare

Că repede prea uiți năravul bun,

Îmi ține minte, tu ești cela care

Te ’nalți în spirit, ori rămâi nebun

 

 

***

Mircea Dorin Istrate

 










Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu