Cine
mai știe azi despre Elena Văcărescu?
Prof.
univ. dr. Viorica Moisuc
09
Februarie 2025
În tumultul evenimentelor de azi care sfâșie
societatea românească, când noțiuni ca „patrie”, „patriotism”, „cultul
strămoșilor”, „tradiție” sunt considerate ca aparținând unei epoci
„pre-istorice”, fără nici o legătură cu
„actualitatea noastră”, cu „globalismul”, cu un „internaționalism”
întors pe dos , cunoașterea istoriei este pe cale să nu mai fie deloc sau să
devină disciplină „opțională” în școli,
conform mentalității unor indivizi ce se cred „oameni politici” și
„reformatori” cât se poate de moderni și perfect conoscători a ceea ce se chiamă nevoile învățământului românesc. Mă tem că
ceea ce se clocește azi în sferele
înalte ale guvernării României („stat falimentar” după zicerea autorului
sloganului „România educată”) va da
lovitura de grație nu numai învățării - și așa la nivel minimal - a istoriei
românilor și a istoriei universale, ci întregului sistem de învățământ din
România care, reformându-se cu sârg de mai bine de trei decenii și jumătate, a
adus societatea românească la un nivel de cultură generală nu mai sus de piciorul broaștei. Fenomenul,
complex și cu nenumărate aspecte, s-a extins treptat subminând valorile perene
ale unui popor făuritor de civilizație de mai bine de două mii de ani.
Constat că
planurile de așa-zisă „reformare” aduse în traistă de mai marele
Universității din Cluj - unde românii au putut să învețe carte românească
abia de la 1 noiembrie 1919 - nu mai au
nimic de a face cu spiritul și
moștenirea lăsată nouă de cei care au servit cauza românească, știința și cultura în Ardealul
revenit la Patria-mamă în 1918 . Sextil
Pușcariu (primul rector), Emil Racoviță
(savant cunoscut în toată lumea), și
toți cei care au condus destinele Universității „Regele Ferdinand” au lăsat o
moștenire uriașă urmașilor - sintetizată magistral de istoricul Vasile Pârvan
în discursul inaugural din 1 noiembrie 1919, intitulat „Datoria vieții
noastre”. Artizanul și organzatorul
Universității clujene, dr. Onisifor Ghibu din Săliștea Sibiului, abia sosit din
Basarabia unde luptase pentru renașterea
națională și Unirea cu Țara a „celei mai vechi provincii românești” - cum o
numea Mihai Eminescu -, a slujit idealul national al tuturor românilor: Unirea.
A votat Declarația de la Alba-Iulia. A
fost profesor la Universitatea clujeană până
la 1 martie 1945 când a fost „dat
afară” de noii stăpâni ai României tocmai pentru că era român. Alături de alți
români, ca și vechiul său tovarăș de luptă în Basarabia, Ioan Lupaș. Arestat la
Sibiu și trimis în lagărul de la Caracal. Celălalt, la Sighet.
Pe ce baricadă vă aflați domnule rector actual al
Universității din Cluj ? A lui Onisifor Ghibu, a lui Vasile Pârvan, a lui Ioan
Lupaș și a celor mai sus amintiți? Ce
fel de „reformator” sunteți? Dacă erați
de-ai lor, ați fi pus pe foc actualele manuale de „istorie” (de fapt
anti-istorie) după care elevii
din școli află cum nu trebuie să învețe
istoria nației din care fac parte.
Dumneavoastră pe cine slujiți?
Și pentru că suntem într-o epocă în care am vrea să
spunem că ar trebui să aruncăm peste
bord pe toți trădătorii intererselor naționale, pe toți „jucătorii” politici de
toate culorile, pe toate slugile străinilor care vor să acceadă la cel mai
înalt fotoliu în ierarhia politică a acestei frumoase și încă bogate țări,
vreau să vă aduc aminte judecata lui
Onisifor Ghibu cuprinsă în Memoriul scris în 1945 în lagărul de la Caracal și
adresat regelui Mihai: „…Suntem platnicii
greșelilor de mai înainte. Am fost «liberali», «țărăniști», «averescani»,
«cuziști», «legionari»,
«comuniști», dar n-am fost nici români, nici creștini, nici oameni ….”.
Ca o concluzie a celor
mai sus spuse, aduc în atenția dvs, domnule actual rector al Universității din Cluj, , gândurile exprimate
de o mare româncă, Elena Văcărescu –descendenta aceluia care a lăsat prin
testament urmașilor săi „creșterea limbii românești și a Patriei cinstire”
- în discursul său de recepție la
Academia Română în februarie 1934 : „ …Aături de un pumn de cenușă , ce rămâne
din trecerea noastră prin viață? Rămâne ceva imponderabil și totruși puternic,
ceva nematerial, dar nespus de activ, rămâne
Ideea… Am servit ideea românească. Fiecare om este exponentul unei idei.
Dar adevărații nemuritori sunt cei care
au știut muri pentru idee…Am servit ideea românească. Am
învățat că ideea românească nu se poate disocia de cultul trecutului românesc.
Ea își trage seva din cunoașterea istoriei - condiție sine qua non a dezvoltării și afirmării ei, căci
comuniunea pioasă cu inaintașii noștri, înțelegerea deplină și imparțială a
evenimentelor, interesul pentru activitatea generațiilor ce ne-au precedat,
rămân și astăzi, mai ales astăzi, în mijlocu amenințărilor de tot felul,
singura și adevpărta garanție a unui
viitor în organică dxezvoltare”.
Cât despre oamenii politici ai timpului său, de fapt
ai tuturor timpurilor, Elena Văcăprescu spunea în același discurs: „Cine n-a
citit decât o carte, cine n-a studiat decât un sistem filosofic sau politic,
cine n-a contemplat decât un singur tablou sau o singură statuie, acela nu
poate pretinde la înțelepiunea larg cuprinzătoare a omului de stat. Eu cred,
sublinia Elena Văcărescu, că adevărata pozițiune a unui patriot luminant și cu
răspundere, nu poate rezulta decât din îmbinarea lucidă și echilibrată a factorului national cu
factorul international; în gama valorilor universale să înscriem , cu modestie,
valoarea noastră autentică”.
Era anul 1934. Astăzi , în anul 2025, suntem măcar la
nivelul înțelegerii acestor judecăți de valoare?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu