Teologia
morală a spiritualităților creștine - Studiu comparat (2)
Pr.
Prof. Dr. Antoniu-Cătălin N Păştin, Membru A.O.Ș.R
12
Februarie 2025
Morala
Romano-Catolică
De la început, putem constata că Morala
Romano-Catolică îşi trage normele şi principiile în mod esenţial din cuceririle
minţii omeneşti şi apoi din Revelaţia dumnezeiască. Şi aceasta se spune în
primul rând, pentru faptul că Toma d’Aquino a modelat morala creştină dar şi
întreaga învăţătură creştină după filosofia lui Aristotel. Încercările
ulterioare de a elimina filosofia din Dogmatica şi Morala catolică n-au reuşit.
Neotomismul secolului al XX-lea este o altă
reîncercare de a aduce în câmpul teologiei creştine a categoriilor filosofiei
antice.
Triumful filosofiei în Teologia Romano-Catolică s-a
realizat în 1879 când scrierile lui Toma au fost declarate ca normative.
Morala Romano-Catolică sub influenţa concepţiei
Aquiniste, consideră că izvorul principal al normelor şi principiilor morale îl
constituie mintea omenească, apoi Revelaţia divină. De altfel însuşi Toma
d’Aquino a spus: „Non credere visi videre esse crededum” (nu voi crede dacă nu
voi vedea că există ceea ce trebuie crezut). Dictonul arată clar că în Morala
Romano-Catolică avem de-aface cu un concept raţionalist al credinţei şi vieţii
morale a creştinului catolic. Se impune deci, primatul principiului raţional.
Desigur, sunt şi voci care acordă o adevărată importanţă factorului divin, dar
sunt foarte rare.
Trăsături esențiale ce caracterizează morala
Romani=o-Catolică
- Intelectualismul (sau raţionalismul): dacă izvorul
principal al normelor morale îl constituie raţiunea, era firesc ca primă
trăsătură să o constituie preocuparea de intelectualizare a fenomenelor morale.
Raţiunea este identificată cu prudenţa, voinţa
practică cu intelectul. Raţiunea nu ajută numai la cunoaşterea lucrării şi a
lui Dumnezeu ci şi la formarea atitudinilor morale, spune Toma, căci sufletul
are puterea şi de a voi şi dori, pe lângă cea a cunoaşterii. Este firesc ca
omul, prin mintea lui, să-şi orânduiască propria viaţă, dar pentru cunoaşterea
lui Dumnezeu mintea este insuficientă.
Virtutea şi fapta morală implică o activitate
susţinută a minţii, dar înainte de toate ele sunt în mod esenţial produse ale
voinşei, pe linia binelui.
Nu negăm şi nu micşorăm posibilitatea minţii în
conturarea aptitudinilor morale, dar nu vedem în ele un produs exclusiv al
raţiunii.
Raţionalismul moralei Romano-Catolice se poate vedea
din definirea legii morale ca o prescripţie obligatorie dată comunităţii ca
scop. Această prescripţie este însă de provenienţă totalmente raţională. Acest
caracter se poate observa şi în modul de tratare a problemelor morale:
conştiinţa, faptele morale, responsabilitatea, datoriile faţă de Dumnezeu, faţă
de sine şi aproapele. Socrate spunea: „Cunoaşte-te pe tine însuţi”. Raţiunea
îşi are importanţa ei în cunoaşterea lui Dumnezeu, dar fiind luminată de har.
Mărginirea minţii umane este dependentă de calitatea omului de fiinţă limitată,
mărginită. Dacă în domeniul cunoaşterii se poate vorbi de o limită a raţiunii,
tot aşa şi înţelegerea unor probleme morale. Credinţa este şi ea un act al
minţii, dar nu dominant, pentru că în ea sunt angajate toate puterile
sufleteşti: mintea, voinţa, simţirea. Elementul dominant rămâne cel raţional;
mintea luminează, cum angajarea ţine de voinţă şi simţire- adică trăirea
obiectivului urmărit. Elementele raţionale şi preocuparea de intelectualizare a
învăţăturii de credinţă se văd clar din întregul sistem al Dogmaticii şi
Moralei. Romano-Catolică de altfel, Toma d’Aquino şi-a luat ca asociat în
înţelegerea problemelor filosofia lui Aristotel. Culmea: lângă Evanghelia lui
Hristos, înaintar se găseşte filosofia acestuia.
- Legalismul sau juridismul, prin această trăsătură
Morala Romano-Catolică se apropie de a fariseilor, fiind deci departe de cea
duhovnicească, în care accentul cade pe duhul moralei care trebuie să
stăpânească viaţa credinciosului. Apariţia legalismului are o explicaţie simplă
în sensul că, după desfiinţarea Imperiului roman de Apus, scaunul papal a
căutat să se suprapună şi puterii seculare preluând dreptul roman pe care l-a
introdus în problemele de morală. Biserica Romano-Catolică se prezintă ca o organizaţie
bine constituită monarhică.
Cunoaştem lupta pentru investitură iniţiată de Papa
Grigorie al VII-lea de Holdenbrand care a ţinut 200 de ani, având ca punct
culminant pe Papa Inocenţiu al III-lea. De pe seama acestei lupte Biserica Romano-Catolică a
rămas ca super-stat, ce-şi dispută puterea seculară şi o apără în lupta cu
principiile diferitelor state. În secolul al XIX-lea, pierzând întreaga putere
politică, papalitatea prin Conciliul I Vatican (1870) şi-a creat o compensaţie
prin dogma Primatului Universal şi a infailibilităţii Papale, Papa fiind monarh
absolut, cu pretenţie de jurisdicţie universală. Deci, asistăm la transformarea
Bisericii Romano-Catolice în organism statal, a cărei constituire juridică a
pătruns şi în viaţa interioară.
În consecinţă, morala romano-catolică a fost
juridicizată, transformată în cod de legi la îndemâna Curţii Papale şi a celor
legaţi de ea, adică Iezuiţii. Eticul sau moralul s-a transformat foarte repede
în legalism, formatism care a nimicit personalitatea morală. Credincioşii din
cadrul acestei monarhii absolute, sunt doar ostaşii Capului Bisericii. Desigur,
organizaţia îşi are importanţa ei, în primul rând pentru organizarea statală,
dar în materie de Biserică juridismul duce la întunecarea aspectului transcedental
al Bisericii.
Biserica este şi o comunitate văzută, dar ea trebuie
să rămână o organizaţie dominată de Duhul lui Hristos, căci numai El asigură
comuniunea inşilor cu Dumnezeu şi între ei în Biserică.
Legea morală are asemănări cu toate legile care au
apărut în timp, dar în esenţă este viaţa lui Hristos, trăită după modelul
oferit de El.
În învăţătura ortodoxă legea morală devine ceva
interior omului lucrând asupra fiinţei lui. Vieţuirea creştinului ortodox nu
este numai o urmare exterioară a lui Hristos, ci presupune trăirea interioară a
lui Hristos.
Cel ce transfigurează fiinţa omului nu este legea, ci
harul divin. Legea a fost dată în primul rând ca să vădească păcatul, să
sublinieze gravitatea lui(Ex. V.T.). Numai Legea Noului Testament a devenit
interioară omului; Dumnezeu o dă, dar ea vizează interiorul omului.
Or, legea morală, după Romano-Catolocism, devine ceva
mai mult extern omului, deasupra persoanei, făcând din om un ins supus. În
viziunea ortodoxă, legea nu rămâne exterioară, ci devine interioară omului şi
tocmai acest lucru îl urmăreşte Noul Testament.
Legea Vechiului Testamant a fost mai mult a literei,
nu a spiritului, a duhului, cum este Legea Noului Testament care dă libertate
de mişcare omului şi pe care îl consideră persoană. De aceea, niciodată
Părinţii filocaliei n-au văzut în porunci şi lege ceva împotriva voinţei
omului, ci o călăuză interioară plină de putere.
- Cazuismul -
este o a treia însuşire strâns legată de primele două.
Cazuismul este un sistem de interpretări şi consecinţe
practice, format prin aplicarea legilor morale în cazuri concrete ale vieţii.
Se ştie că legea are un caracter jural şi ea nu poate cuprinde niciodată
varietatea infinită a cazurilor. Când au apărut cazuri noi care nu se încadrau
în lege, au apărut interpretări şi aplicări la cazurile cele mai concrete din
viaţa morală a omului. Iezuiţii s-au întrecut să dea cele mai diverse
interpretări de acest gen. De aici voluminoase tratate de cazuistică. De altfel,
nici astăzi romano-catolicii n-au putut renunţa la acele tonuri cazuistice în
materie de morală.
După cazuistul Gury există o serie de prescripţii de
care trebuie să ţină seama duhovnicii în aplicarea epistolelor. De exemplu din
Porunci: „Ca pe tine însuţi, să iubeşti pe aproapele tău”, nu indică în primul
rând egalitatea ta cu semenul, ci numai o asemănare. În concluzie, iubirea de
semeni este numai asemănătoare cu cea de tine însuţi.
De aici reies două elemente:
- iubirea bine chibzuită începe cu tine însuţi
- iubirea de aproapele nu obligă.
Cât priveşte ordinea în care trebuie să iubim pe
aproapele, cazuiştii nu sunt de aceeaşi părere. Unii propun o ierarhizare:
părinţii, soţia, copii, fraţii, rudeniile, prietenii, binefăcătorii, superiorii
apoi cei care se interesează de binele obştesc. După alţii: soţi, copii, tată,
mamă, fii, rude, concetăţenii şi străinii.
Cazuistica a găsit mijloacele cele mai diverse de a
justifica şi minciuna, sub formă camuflată prin folosirea unor cuvinte ambigue,
să invoce pentru minciună acea: rezervaţio mentalis. Se justifică prin aceasta
chiar jurământul fals-sperjurul. Se vede clar că spiritul cazuist este
incompatibil cu morala ortodoxă,adevărata morală creştină. Pentru că morala
catolică se bazează în rezolvarea cazurilor concrete, pe distincţii inexacte,
pe descrieri şi conexiuni arbitrare. Unele ca acestea le întâlnim în dreptul
secular. Cazuismul s-a concretizat într-un mare număr de sisteme, care mai de
care mai interesate fie de persoana omului fizic, fie de respectul legii. În
unele se dă libertate deciziei omului, în altele se dă câştig de cauză legii
care devine tiranică, nemaiţinând seama de manifestările concrete ale insului.
Sistemele cazuistice urmăresc să pună la îndemâna duhovnicilor criterii sigure
pentru rezolvarea unor cazuri, dar nu-şi ating scopul privind îmbunătăţirea
morală a individului. Dimpotrivă, caută să absolve pe individ de consecinţele
adânci ale faptelor săvârşite de altul. Mai mult, ele strecoară şi îndoială în
sufletul penitentului, ca şi pofta de a găsi motive de justificare a faptelor
negative.
Deci, în loc să găsească nişte răspunsuri concrete în
duhul lui Hristos, aceste sisteme cazuistice pun în încurcătură şi pe
duhovnici, şi pe penitenţi. Toate urmăresc să dea fie câştig de cauză legii în
sine, care operează rigid, fie libertăţii care operează împotriva legii.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu