Ultimele
ore din viața lui Dostoievski
Monica
Andrei -
IMPRESIONANT!!!!!!!!!!!!!!!!!!
PE
9 februarie 1881 se stingea din viață "TITANUL", cum l-a supranumit
Leonid Grossman pe Feodor Dostoievski, în excepționalul său volum.
Ultimele
ore din viața lui Dostoievski
""Ca să scrii bine, trebuie să suferi",
era crezul său iar pana care-i țîșnea din suflet își trage seva din lumea
penală a ocnelor siberiene, unde a fost încarcerat cu lanțuri la picioare.
Ridicat la rangul de mari gînditori, titanul literaturii ruse a crezut pînă în
ultima clipă a vieții sale că lumea se va salva prin frumusețe.
Familia Dostoievski provenea dintr-un neam renumit de
lituanieni din satul Dostoievo. Tatăl viitorului scriitor, ursuz, zgârcit și
alcoolic, medic la Spitalul Săracilor din Moscova, era căsătorit cu frumoasa
Maria Feodorovna, care iubea poezia, interpreta romanțe, citea romane și-l
adora pe Pușkin, și care moare la doar 35 de ani, de tuberculoză. Aveau
împreună opt copii. După moartea soției, Mihail Dostoievski lasă fetele în
grija unor mătuși și trimite băieții la pensionul francezului Souchard, apoi îi
înscrie la Școala de inginerie militară de la Petersburg, cu regim dur.
Feodor, băiatul blond ,palid, nervos și visător, citea
enorm. Își dorise să țină în mînă cărțile lui Pușkin, Balzac sau Gogol, nu
pușca, să nu fie aliniat în front și comandantul să urle:"Drepți"! Pe
front nu există soare. Visa să devină ca Shakespeare. Se considera poet, nu
inginer, atunci cînd e numit într-un post modest, la secția de desen tehnic din
cadrul armatei. "Să studiez viața oamenilor este principalul meu țel și
amuzament", spunea adesea autorul "Idiotului", participînd la
viața de seară a cafenelelor, la cîte un joc de cărți.
Debutează cu romanul "Oameni sărmani", în
1845. Succesul uriaș îl aduce în preajma criticului Belinski și a familiei
Panaev, unde o tînără cu păr buclat și nume ilustru citise romanul, dorea să-l
cunoască, iar scriitorul leșină în fața ei. Era prima criză de epilepsie,
nediagnosticată medical. După niște ani, soția lui Panaev, care era actriță,
povestindu-și întâmplările din salon, scria în memoriile sale:"
Dostoievski era un tînăr nervos și sensibil. La început a fost timid, apoi s-a
dovedit un mare autor de dezbateri. Își exprima prea fățiș orgoliul său de
scriitor și părerea prea bună despre talentul său".
Nici nu putea fi altfel Dostoievski, având în vedere
geniul său uriaș. Este considerat de mulți critici, drept cel mai mare scriitor
din toate timpurile. În mod sigur, unul dintre cei mai buni cunoscători ai
sufletului omenesc. Cine a citit "Crimă și pedeapsă, trebuie că-și
amintește cît de mult te identifici, ca cititor, cu personajul principal, Raskolnicov,
cel care o ucide pe băbuța aceea ,cămătar, în ideea că ,oricum, viața ei nu
valorează mare lucru, pe cînd el ar fi ajutat omenirea prin ceea ce ar fi putut
face cu ceea ce luase de la acea femeie. Dar era drept să ucizi un om doar pe
considerentul că tu ești mai folositor omenirii?
"Pana mea era condusă de izvorul inspirației care
țîșnea direct din suflet.", îi scria fratelui său, Mihail, în 1874, cînd
publică "Dublura". Genialul înălțat la ceruri de către unii și
coborît în infern de către alții, după primele succese literare, își dă seama
că gloria nu ajută prea mult, iar Petersburgul devenise un iad pentru el.
Intră în cercul lui Petrașevski, acolo unde se vorbea
despre socialism și cunoaște multă lume care mai târziu avea să l inspire în
creionarea celebrelor personaje din "Frații Karamazov "sau din
"Demonii", două dintre celebrele sale romane. Activitatea
monitorizată a cercului Petrașevski duce la arestarea membrilor ei, învinuiți
de "apartenența criminală la o societate secretă cu planuri dușmănoase
împotriva bisericii ortodoxe ", din ordinul țarului Nicolae 1. Încarcerat
în fortăreață Petrovalok, anchetat de o comisie secretă, în timpul procesului
citește operele lui Shakespeare. O trăsură neagră cu geamurile înghețate îi
duce pe cei 21 de membri ai clubului Petrașevski la locul unde urmau să fie
executați. Îmbrăcat sumar, pe un frig groaznic, Dostoievski aștepta să fie
împușcat, alături de camarazii săi, cînd un ofițer vine cu ordinul țarului, de
schimbare a sentinței în muncă silnică și detenție patru ani în Siberia.
În perioada asta s-au acutizat crizele de epilepsie și
îi scria fratelui său, Mihail: " Nu m-am întristat, nu mi-am pierdut
curajul.Viața e viață pretutindeni, viața e viață în noi înșine, iar să fii om
între oameni și să rămîi astfel pentru totdeauna, oricîte nenorociri s-ar abate
asupra ta, să nu te descurajezi și să nu decazi, asta înseamnă viață, în asta
stă menirea ei. Eu am înțeles acest lucru. Această idee a pătruns în carnea și
în sîngele meu."
Cu o evanghelie primită cadou, 10 ruble și lanțuri
grele de 4 kg la picioare, este urcat într-o sanie cu direcția Siberia. Omul
plin de speranțe, sete de viață și credință, cu darul clocotitor de a scrie,
ajunge în 1850 la Omsk, fortul înconjurat de șanțuri adînci, unde temnicerul
șef Krivțov, un bețiv roșcovan și fioros, îl amenință cu bătaia la cea mai mică
abatere. Ras pe cap, îmbrăcat într-o tunică, se instalează în cazemata cu
dușumeaua putredă, sobe care scoteau fumul înăuntru, iar apa curgea de pe acoperiș
în interior. Puricii și ploșnițele colcăiau.
În cimitirele vii din Omsk, ocnașii munceau, jucau
teatru, făceau baie sau zăceau pe un pat de spital cu lanțuri la picioare.
Nefiind atît de vinovat, Dostoievski trăiește în același loc cu cele mai
sinistre "celebrități" ale lumii penale din Rusia, ce devin sursă de
inspirație pentru cartea " Amintiri din casa morților ".
Muncește ca salahor, apoi dezmembrează șlepuri, în
genunchi, pe zăpadă, în gerul ce îngheța mercurul.
Între două interogatorii, gîndurile negre îi erau
alungate de petecul de cer ce pătrundea prin geamul spart al cazematei și
ajungea pînă la patul său de lemn.
"Însingurat sufletește, îmi revedeam întreaga
viață de pînă atunci, îmi analizam trecutul, mă judecam aspru și fără milă, iar
uneori îmi binecuvîntam soarta că mi-a hărăzit această singurătate, fără de
care n-aș fi avut nici această judecată asupra-mi, nici această severă
revizuire a vieții mele interioare."
Tânjește să scrie, dar n-avea hârtie, pană și nici nu
i se dă voie să scrie.
În 1854, după ce scapă de ocnă, înrolat ca simplu
soldat în batalionul 7, escortat fără lanțuri, cu cerul deasupra, aer proaspăt
și sentimentul libertății în suflet, autorul romanului "Crimă și
pedeapsă" ajunge în orășelul uitat de lume Semioplastinsk, aproape de
granița cu China, tot în Siberia. Are noroc. Baronul Vranghel, care-l cunoștea
și adora ca scriitor, devenise procuror și era șeful unității. Îl invită la el,
se împrietenesc, pescuiesc, merg în excursii. Îi oferă hârtie, pană și cărțile
din biblioteca sa, în secret. Sub protecția lui Vranghel, autorul romanului
"Umiliți și obidiți" citește, scrie, însă n-are voie să publice. Aici
o cunoaște pe Maria Dimitrievna, căsătorită cu un bărbat bețiv. Cel care a
scris "Adolecentul" avea 35 de ani și nu trăise o dragoste ca acum.
"Nu vreau decât s-o văd, s-o aud. Sunt un nebun fericit. O asemenea
dragoste e boală curată. Ea mi-a apărut în momentele cele mai grele ale vieții
și a făcut să-mi reînvie sufletul și toată ființa. Despărtirea de ea m-ar face
să-mi iau viața", îi scria lui Vranghel. După nunta modestă, pasiunea lui
s-a transformat în compasiune pentru ea, căci avea tuberculoză. În 1859
scriitorul trece în rezervă și pleacă din Siberia însurat. I se dă voie să
locuiască doar în orașele mici, nu în capitale și i se dă voie să publice. Se
instalează în Sankt Petersburg, unde fratele său Mihail înființează
săptămânalul "Vremea" și devine redactor șef.
La o serată literară ținută la Universitate, paginile
lecturate despre iadul ocnei din "Amintiri din casa morților"
stârnesc aplauze îndelungate.
După moartea soției și a fratelui său, o cunoaște pe
Anna Grigorievna, care îl ajută să stenografieze "Crimă și pedeapsă".
Anna avea 20 de ani și el 44 cînd s-au cunoscut în apartamentul lui modest.
Fusese recomandată ca să-l ajute să-și stenografieze cărțile.
Se îndrăgostise de scriitor în timpul lucrului, se
căsătoresc, pleacă prin orașele din Europa pentru trei luni și se întorc acasă
după patru ani. În călătoriile lor prin Europa, scriitorul a proiectat romane
pe care le-a ars, apoi le-a rescris în Rusia. Tot atunci, primii doi copii au
murit la cîteva luni de la naștere.
Anna îi suporta ciudățeniile, boala, gelozia, patima
pentru ruletă, nervozitatea, lipsurile. (Am avut și noi o Anna, în literatura
română, Agatha, femeia care l-a făcut pe Bacovia să zîmbească n. m.). Era
primul bărbat în viața ei și a trăit sacrificînd tot, căci era conștientă de
geniul și valoarea lui.
Ținea casa, plătea datoriile, îngrijea copiii. Aflase
la mult timp după ce-l cunoscuse, că avusese un tată alcoolic, că rămăsese
marcat pe viață de moartea mamei, că a trecut prin iadul și ocna Siberiei.
După jumătate de secol de suferințe, autorul romanului
"Însemnări din subterană" ajunsese iar la Sankt Petersburg, era
multumit că avea o familie, un domiciliu stabil, iar crizele de epilepsie se
răriseră. Citea copiilor poeziile lui Pușkin, împodobea pomul de Crăciun, dansa
vals, alegea rochiile pentru soția sa. Trecuse de 50 de ani, scria noaptea la
lumina lumânărilor cînd toți ai casei dormeau.
Într-o vreme, aflat la tratament în străinătate îi
scria soției: "Seara, cînd mă culc, îmi imaginez că te îmbrățișez și te
sărut peste tot, mînuțele, piciorușele... Vreau să te îmbrățișez în felul
acela.. pînă ce focul. .. Am nevoie doar de tine. Repet asta în fiecare
zi."
O ceartă aprigă cu una dintre mătușile scriitorului,
declanșază în ianuarie 1881 prima hemoragie. În cîteva ore, scriitorul a
devenit alt om. Cheamă un medic și un preot pentru spovedanie și împărtășanie.
În timp ce le arăta copiilor o revistă, sîngele a țâșnit iar din gît.
Revenindu-și, i-a mulțumit soției pentru fericirea pe care i-a dăruit-o, apoi a
corectat " Jurnal de scriitor". Peste două zile cartea trebuia să
intre la tipar. Înainte de culcare și-a luat rămas bun de la toți și a adormit
greu și îngândurat.
În dimineața de 9 februarie 1881 se trezise prea
devreme, iar cînd a intrat soția în cameră, i-a spus: " Știi, Annia, sunt
trei ore de cînd nu dorm și mă tot gîndesc și nu-mi dau seama limpede că voi
muri astăzi". Anna îi alungă frica, el îi mulțumește pentru tot de mai
multe ori, apoi o roagă să aducă Evanghelia de pe vremea când fusese deportat
în Siberia. Ea deschide cartea sfîntă și citește:
"Ioan însă îl oprea, zicînd: Eu am trebuință să
fiu botezat de tine, și tu vii la mine?"
Și răspunzând Iisus a zis către el: "Nu mă opri,
că așa se cuvine nouă să împlinim marele adevăr".
Dostoievski îi face semn să se oprească: "Vezi ce
scrie aici? NU MĂ OPRI. Nu mă reține, în semn că am să mor!" Ea avea ochii
plini de lacrimi cînd el, arătându-i copiii, adăugă: "te-am iubit cu o
dragoste fierbinte și nu te-am înșelat nici măcar în gînd."
La ora 11 are primul puseu hemoragic al zilei. În
prezența medicului, bolnavul cuprins de slăbiciune își cheamă copiii lîngă el.
Își revine și o roagă pe Anna să citească parabola fiului risipitor. După
lecturare ziua a decurs normal. La ora 19, în urma șocului hemoragic își pierde
cunoștința. Două ore mai târziu era deja în comă, iar la ora 20,38 și-a dat
duhul.
TITANUL literaturii ruse și al omenirii, care a crezut
pînă la ultima clipă a vieții sale că lumea se va salva prin frumusețe, a fost
condus pe ultimul drum de toată populația orașului Sankt Petersburg.
După moartea scriitorului, soția sa a publicat operele
complete, i-a întocmit o bibliografie cu cinci mii de titluri, a organizat
secția de manuscrise și portrete Dostoievski la Muzeul de Istorie din Moscova.
Din scrisorile adunate, a șters frazele care se refereau la viața lui intimă,
motivând că i-ar fi întinat memoria. Anna a rămas văduvă la 35 de ani și a
murit în Crimeea, departe de familie, în 1918."
Sursa - Leonid Grossman, "Titanul - Viața
lui Dostoievski"
Monica Andrei,
teatrolog, cu cîteva adăugiri proprii.
trimisa de: John Gionea
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu