Despre
minciună și neființă într-o lume în derivă
Dr.
Nicolae Balaşa
12
Februarie 2025
Face omul ce face, bântuie până dincolo de stele, în
ceruri, în ideea de a se ști ceva mai bine și, în ultimă instanță, tot la el,
aici, pe pământ, între oameni, se întoarce. Neliniști interioare pun stăpânire
pe întreaga făptură umană, câtă vreme istoria sa pare a fi una incompletă, la
un mic inventar, cu lipsuri sau șubrezită cu bună știință chiar de ființa
umană.
Să nu știi cine ești, de unde vii și încotro te
îndrepți, chiar este o problemă nu doar pentru individ, ci pentru întreaga
umanitate. Acum, desigur, nu aș vrea să echivalați spusele anterioare cu
negarea creaționismului, a lui Dumnezeu Însuși, pentru că nu despre așa ceva
este vorba. Nici nu vreau să credeți că semnele mele de întrebare sunt false
probleme. Nu, câtă vreme, eu, ca și alții asemenea, ne dorim claritate și
limpezime, atât în faptă, cât și în vorbire. Prin urmare, personal mi-aș dori
să știu mai mult, din alte surse de cunoaștere, precum tăblițele sumeriene.
Apoi, desigur, pentru înțelegere, aș vrea să intru în lumea acelor mesaje
șoptite, la nivelul scrierii cuneiforme, pentru ca, o idee mai târziu, să-mi
pot imagina și trăi o altă lume, ce a premers pe aceasta. Pentru că a existat!
Însăși Biblia o spune, însă fără acuratețea necesară formării convingerilor la
nivelul omului. Prin urmare, ceea ce noi numim Antichitatea omenirii, a avut,
la rândul său, o altă antichitate, iar aceea, o alta... În ele, în
antichitățile rostogolite, fie în conformitate cu o anume logică, fie de-a
valma, omul, în fel și chip, alături, din câte se pare, altor creaturi cerești.
În antichitatea noastră, pe vremea lui Aristotel,
„omul, ființă socială, zeu sau fiară”, devine, în viziunea lui Friedrich
Nietzsche, o frânghie peste abis, frânghia care leagă bestia de supraom. În
secolul trecut, speculând contextual, Blaga spune că: „dacă Dumnezeu a făcut
omul după chipul și asemănarea Sa, nu înseamnă că Dumnezeu este un om în cer,
ci că omul este un Dumnezeu pe pământ”. Însă, dacă cineva m-ar întreba pe mine
ce este omul, aș fi tentat să răspund, fără a sta pe gânduri, că omul este dracul
gol. O idee mai reflexiv și îngăduitor atât cu subsemnatul, cât și cu tot ce
este dincolo de mine, ar trebui să pun alături cele două jumătăți, una a
binelui, alta a răului, pentru a obține rotundul cel mai rotund, în care,
într-un orizont posibil, la limita timpului, Dumnezeu s-ar împăca cu diavolul.
Metaforic vorbind, omul, „vis al unei umbre” sau te
miri ce altceva, despre el, despre om, tot atâtea expresii, câți gânditori,
artiști, scriitori etc, pe fața pământului! Din perspectiva mea, trei dintre
acestea tind spre conceptualizare: omul de tipul nobilului sălbatic, sinteză a
amestecului omul bun/rău de la natură și, rău/bun de la societate, sinteză pusă
în dezbatere de către Jhon. Locke, Tomas Hobbes și Jean-Jaques Rousseau,
omul-supraom, numit și omul cu voință de putere, gândit de către Nietzsche, și
omul nou, creionat de Lenin, Buharin, Stalin, în general, omul nou, perspectivă
a extremismului de stânga, de tip marxist, neomarxist sau progresist
contemporan.
Lăsând la o parte cele trei descrieri, fără a accepta
vreuna în mod aparte, să ne imaginăm că omul este bun și de la natură, și de la
societate. Cu alte cuvinte, idealizăm omul pentru a vedea ce îl face, totuși,
așa cum este, ca realitate îndoielnică. Privind sincer și critic în noi, ne dăm
seama că una din marile carențe ale omului, ce îl îndepărtează de la adevărata
sa substanță, este minciuna.
Greu de crezut, însă reamintesc faptul că a minți, a
nu recunoaște, în primul rând, răul făcut, este cel mai mare păcat în fața lui
Dumnezeu și în fața conștiinței proprii. În fața conștiinței, desigur, dacă
există! Argument? Unul mai clar și de necontestat, în Biblie,, în capitolul 4,
Cain și Abel. Povestea o știți: Cain își ucide fratele, pe Abel, însă Dumnezeu
nu-l pedepsește pentru crimă, ci pentru nerecunoașterea ei, adică pentru
ascunderea adevărului. „Atunci a zis Domnul Dumnezeu către Cain: «Unde este
Abel, fratele tău», Iar el a răspuns: «Nu știu. Au, doară eu sunt păzitorul
fratelui meu»”? (Biblia, cap 4 cu 9). Desigur, a urmat pedeapsa lui Cain, dar
și strigătul lui Abel din sângele îmbibat în țărâna pământului, strigăt al
primului fratricid din istoria omului din antichitatea noastră, ce se aude și
astăzi.
După unii, din păcate, câtă frunză, câtă iarbă, în
vremurile de acum, minciuna ar fi forma de a exista, formă de a fi! Nu minți
zâmbind cu drag și spor, cu gura până spre urechi, nu ești! Adevărul e că și
diavolul a luat și încă mai ia chipul unui înger, înainte de a-ți fura și
înrobi sufletul. Și cum altfel decât făcând, chiar și din acel negru spurcat,
un spectacol la care cască gura prostimea.
Lăsând la o parte răul personificat, ne întoarcem la
noi, mincinoșii, și, orbi dacă am fi, și tot am vedea că după prima minciună,
și primul nostru pas spre înstrăinare. A doua și, evident, al doilea pas. Și
tot așa, până ce suntem înstrăinați de familie, de casă, de poporul din care
facem parte, de lume, de Dumnezeu, suntem înstrăinați până și de cei ce ne
sunt, întâmplător, prin preajmă. Ăștia, ultimii, când își dau seama, fug de noi
ca dracul de tămâie. Ni se duce vestea. Devenim „specialiștii” în minciunile
zilei, în cele din când în când, în minciunile bine ticluite, în ălea ce se
spun la răscruci, din patru în patru ani, iar de aici, nici că se poate altfel,
specialiștii în minciunile vieții. „Bă, ăsta/asta minte de cum respiră!”.
Altul: „Minte de îngheață apele până și pe linia ecuatorului”. Interlocutorul
său: „Ferească Dumnezeu! Vine sfârșitul!”.
Tu, o clipă, între inconștient și conștient: „Ferească, ferească!” - îți
zici, ca specialistul ce crede că poate minți chiar și pe dracu. Totuși,
speriat, vrei să te întorci de pe drumul pustiit al minciunii. Faci un pas în
spate și vrei să revii la tine, la ăla cel de dinainte, când, de bine, de rău,
totuși erai. Acum, ioc, niciunde, nimic! În urma ta, minciuni, iar tu, doar
urmă a firii tale de a minți. Urmă și nici măcar atât!
Mda, ce să zic? Omul fără sufletul-conștiință, dătător
de sens sieși, rătăcit în el și lume, se aseamănă cel mult cu o drigărie care,
oricât de angelică ar fi, tot a troacă, tot a hău sfoiegit, sună. Prin el, prin
omul fără sufletul-conștiință, de acum, un fel de mediu între și între,
minciuna ce nu stăruie pe pânza vremurilor sale. Pe alocuri, nici chiar
vremurile. Din asta, și întrebarea lui Cioran: unde om fi fost, Doamne, o mie
de ani, în istorie, după retragerea romanilor?”
Cam din aceleași motive și din câte și mai câte, în
care mi se tot împiedică sufletul, m-am întrebat cândva și mă tot întreb și eu:
„unde suntem, Doamne, când nu suntem”? Evident, niciunde! Să fii undeva măcar,
acolo, cât de cât?! Niciunde, nici măcar nimic!
Drama începe când legile nu se respectă, nu de cei
mulți, ci de cei ce sunt la vârful statului, la vârful puterii. De ce? Pentru
că, în mintea lor, statul și legile ce ar trebui să-l guverneze, sunt ei.
Dezastrul se declanșează abia când Constituția, legile organice etc., devin
mijloace în a manipula, în a minți la scară națională. În acel moment, statul
în care se întâmplă minciuna, devine, evident, „un stat eșuat” ca să citez un
mai mare al momentului, iar cei de la vârful său, niște măscărici!
Ca mic exemplu, pentru a fi bine înțeles, acum,
înainte de a se striga în stradă, având Legea salarizării unitare și Legea
pensiilor, cine ne-a împiedicat să le aplicăm, în integritatea, litera și
spiritul lor, la timp? Nimeni! Pacea socială ar fi venit de la sine. Însă,
aplicarea ei, în conformitate cu acel calendar prestabilit, ar fi făcut să
dispară francul pentru o acadea, pentru o plimbare la șosea, pentru… și
pentru…, pentru bunăstarea boșilor din angrenajul căprăriei actuale. E mai
simplu de spus: „vom asigura în noua lege a salarizării”. Păi cealaltă unde e?
Ce are? Mă rog, spune, dar cine te mai ia în seamă?!
Manipulezi, pe românește, minți ca tâlharul la drumul
mare, că minciuna este în ultimă instanță, tâlhărie, și ceri să-ți fie
respectat rangul, demnitatea. Care? Care când bați câmpii ca loaza la colț de
dugheană? Pentru cei ce nu știu termenul „loază”, aflați de la mine că el face
trimitere la ăla care vorbește și tot vorbește, dar adevăr, ioc! Adică minte,
se minte pe el, te minte pe tine, pe unul care tocmai cască gura la lună, minte
chiar și pe cel din pântecul mamei sale. Apoi se dă mare, cum că ar ști și ar
face, adică ar fi specialist în manipulare. Specialiști în domeniu, nevoie
mare!: ticluirea de minciuni și mințitul, în ziua de astăzi, se plătesc? bine.
În plus, minciuna dă notorietate omului nou, progresist, părtinitor al ideilor
neomarxiste, dă notorietate omului de nădejde, demn de luat în seamă (expresii
din limbajul de lemn, de care mulți încă nu au scăpat). De curând, însă, aud
cum că s-ar finanța și decriptarea minciunii, pe principiul „cui pe cui se
scoate”! Pe principiul chiar și de unde nu e, trebuie să luăm și noi, că tot se
ia, se „înființează școli”, se instruiesc specialiștii de către specialiștii
specialiștilor... Totul ia formă „științifică" sub denumirea de „educație
media”. Rahat pe baț! Chipurile, să stii să întrebi și să te întrebi?! Evident,
nu ca rătăcitul în propria-i beznă, dar pe aproape.
Mă fraților, întrebarea își are rostul ei în
comunicare, chiar în interiorul științelor comunicării există o altă
„știință" a sa, a întrebării, numită „Erotetică”. Iar dacă vreți, ăștia
care vreți să faceți știință, eu zic să mai puneți mâna pe carte! Nu de alta,
dar tot știința spune că nu tot timpul unul plus unul face doi! Dacă vreți
argumente, citiți Critica Ratiunii Pure-Kant. După mintea mea, mai simplu, ați
spune oricui că minciuna este otravă, este căderea omului din el, că e
îndepărtare de tot ce este uman și firesc, este frâna omenirii, și bine este să
nu se mintă. Și dacă nu se minte de unde și de ce nevoi pentru decriptarea
minciunii?! Evident, din așa ceva, din ne-minciună, nu se câștigă nimic, nici
bani, nici capital de imagine etc. Totuși, într-o astfel de situație, adică
aceea în care nu ați minți, ați rămâne oameni, mari oameni în Adevăr”.
Oameni buni, credeți-mă, când minți și iar minți, în
urma ta, minciuni, iar tu, doar urmă a firii tale de a minți. Urmă și nici
măcar atât! Simplu spus, minți, nu ești!
Cât despre omul nou și alte bazaconii progresiste,
băgați bine la cap: singurul model demn de urmat este omul cristic, omul după
modelul Mântuitorului, care a adus dragostea între oameni, nu vrajba, nu mânia,
nu tâlhăriile la drumul mare, nu războaie, Mântuitorul care nu a luat pe
Dumnezeu în deșert, adică, nu a mințit o lume, și atunci, în derivă…
Aranjament gragic – I.M
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu